Avortul si iertarea

Flora_2010 spune:

Buna.
Sunt Flora. Am citit intregul topic si am plans vreo doua ore pana sa-mi fac curaj sa scriu.
Pe 6 decembrie 2009 am aflat ca sunt insarcinata, pentru prima data in viata mea. Nu am planificat copilul, dar cand testul de sarcina a iesit pozitiv am simtit ca explodez de bucurie. N-a, stiut pana atunci ca imi doream un copil. Dar cand am avut confirmarea ca voi avea unul, intreaga mea viata s-a schimbat. Dupa patru zile l-am anuntat pe tatalui copilului: sunt insarcinata; voi pastra copilul; nu ai nicio obligatie fata de noi. Nu eram casatoriti, insa, spre lauda lui, trebuie sa spun ca si-a asumat responsabilitatea. Si am devenit dintr-o data cea mai fericita femeie din lume. Am plans cand am auzit primele batai de inima ale micutului meu, pe cand sarcina avea doar cinci saptamani. Am stat cu inima stransa la primele analize si cand mi s-a confirmat ca totul e bine am inceput sa numar zilele pana la data la care ar fi trebuit sa imi tin copilul in brate. Ar fi trebuit sa se intample la inceputul lunii august. Imi doream din tot sufletul o fetita. Blonda, cu ochi verzi, ca tatal ei.
Fericirea mea n-a durat decat pana pe 27 ianuarie. La echografia din acea saptamana, medicul a verificat (desi prematur) valorile translucentei nucale. Erau mari, insa mi-a spus sa nu ma ingrijorez. Era prea devreme sa se pronunte, dar de atunci m-a chemat saptamnal la control. In seara aceea, cand am aflat ce se poate intampla, am simtit ca se prabuseste cerul peste mine. Doream copilul acela mai mult decat orice pe lume. Incepusem sa vorbesc cu el, sa fac planuri pentru primul lui Craciun ... Echografiile ulterioare nu au facut decat sa confirme temerile initiale: existenta sindromului Down. Medicul mi-a prezentat optiunile: avortul pana la trei luni sau amniocenteza la 18 saptamani pentru confirmarea diagnosticului. Mi-a sugerat avortul, dar am refuzat fiindca doream confirmare. I-am spus si prietenului meu si impreuna ne-am dus sa discutam cu medicul meu, care il rugase pe mentorul sau (un reputat profesor) sa participe la intalnire si sa ma consulte. Dupa consult, profesorul mi-a spus de-a dreptul: AVORT. Am refuzat din nou si am ales sa astept confirmarea diagnosticului in urma amniocentezei. Am intrebat si eu si tatal copilului meu daca se mai poate face ceva in caz ca diagnosticul echografic se confirma. Ni s-a spus ca da, insa nu mai putea fi vorba de un avort, ci de o nastere provocata. Prietenul meu a insistat atunci sa avortez, insa nu am vrut sa o fac. Am asteptat pana cand i-au putut face punctia. Ideea de avort "preventiv" nu incapea in mintea mea, desi asteptarea a fost cumplita. O singura data mi-a trecut prin minte posibilitatea de a renunta la copil, atunci cand prietenul meu m-a batut prima data. Insa am alungat imediat gandul, spunandu-mi ca, la nevoie, pot creste copilul si singura. Prima incercare de amniocenteza a esuat. Nu aveam suficient lichid amniotic. Medicii au incercat a doua oara, insa nici de data asta nu au reusit, asa ca mi-am pregatit actele necesare sa merg in Ungaria. Cu o zi inainte de a pleca la Szeged, am fost la medic pentru o echogragfie de determinare a viabilitatii fatului. Sarcina avea 19 saptamani. Atunci s-a constatat ca micuta mea, fiindca era intr-adevar o fetita, se oprise din crestere la 16 saptamani. In plus, rinichii nu ii functionau si au fost constatate pentru prima data probleme cardiace. Orice speranta s-a naruit in momentul acela. Lumea a inceput sa se clatine, iar eu imi simteam sufletul sfasiat. Medicul a incercat sa imi spuna sa nu mai plec in Ungaria, fiindca nu mai avea rost. „E posibil sa pierzi sarcina in orice clipa sau e posibil sa o nasti. Dar va trai undeva intre cinci minute si cinci ani”. Acestea au fost cuvintele medicului, care m-au aruncat in cea mai crunta deznadejde. Nu mai aveam nicio speranta, dar a doua zi dimineata am plecat la Szeged, rugandu-ma pentru micuta mea. Inainte de amniocenteza, medicii maghiari mi-au facut o echografie, apoi au verificat inima puiutului meu. Nimeni nu imi spunea nimic, insa numarul medicilor din jurul meu crestea continuu. Incercam cu disperare sa inteleg ce spun ... Dupa patru ore de consultatii, unul dintre medici mi-a spus sa ma imbrac, apoi m-a dus la el in cabinet. Mi-a spus ca nu mai realizeaza punctia fiindca nu mai are rost. „Sindromul Down la acest fat e cea mai mica problema”, a spus medicul, apoi a adaugat ca micuta traieste doar pentru ca mediul intrauterin o ajuta. Mi-a confirmat problemele legate de inima si de rinichi, precum si faptul ca fetita se oprise din crestere la 16 saptamani. A incheiat cu „Acum stii tot ce trebuie sa stii. Du-te acasa si rezolva problema”. Am iesit ametita. I-am spus prietenului meu. Replica lui a fost urmatoarea: „Daca imi faci un copil bolnav ma omori!”. Am incercat sa discut cu el; l-am intrebat daca aveam dreptul sa ucid un copil doar pentru ca eu si el sa ne continuam viata fara griji. Raspunsul lui a fost: „Vor mai fi copii”. In clipa aceea am simtit ca vorbesc cu un obiect, nu cu un om. Insa a doua zi dimineata, m-am dus la spital si m-am internat pentru „avort terapeutic”. Incercam sa ma conving singura ca asta era cea mai buna solutie, singura care exista. Insa eram indoita. Stiam ca fac o greseala, cea mai mare din viata mea. Am cerut sa se constituie o comisie medicala pentru o ultima consultatie. Au venit trei dintre cei mai mari specialisti din oras si toti mi-au spus ca avortul era singura solutie. Cand am inceput sa plang, unul dintre ei m-a intrebat daca imi va fi mai usor la inceputul lunii august, cand dupa un travaliu de ore si ore imi vor pune in brate un cadavru. Altul m-a intrebat daca am dreptul sa condamn o fiinta care are sanse minime de a trai la o viata de chin. Si atunci am semnat hartiile pentru „avortul terapeutic”. Mi-au declansat nasterea fortata la 21 de saptamani. Am stat in travaliu patru ore si jumatate si mi-am pierdut fetita pe 31 martie. In miercurea Pastelui. Odata cu micuta mea, mi-am pierdut si sufletul. Viata mea isi pierduse sensul, asa ca am incercat sa ma sinucid. Tot ce voiam era sa fiu cu fetita mea. Insa n-am reusit. Somniferele pe care le luasem m-au tinut adormita o zi si jumatate, apoi mi-am revenit. Am realizat ca am nevoie de ajutor. Am spus acasa ca vreau sa merg la psiholog. Am un prieten bun care are un cabinet particular, iar el s-a oferit sa ma ajute, asa ca nu era vorba de bani. Insa iubitul meu a fost de parere ca e o prostie, ca nu am nevoie de psiholog si ca trebuie sa ma descurc singura. Asa ca nu am inceput terapia. Insa pe masura ce treceau zilele, imi era tot mai greu, iubitul meu bea tot mai mult, iar bataile deveneau tot mai dese. Pana cand am cedat iar si am incercat din nou sa ma sinucid. Am ajuns la spital „la timp”, dupa spusele medicilor. Eu cred doar ca era prea devreme... Trebuie sa traiesc cu durerea cumplita de a fi constienta ca mi-am omorat copilul si ca nu exista cale de intoarcere ...

mamabear spune:

Draga Flora, sufletul nu ti l-ai pierdut odata cu avortul, dar puteai sa-l pierzi definitiv daca reuseai sa te sinucizi. Cred ca durerea ta este imensa si nu poate sa dispara (chiar daca nu am trecut prin asa ceva, imi dau seama ca trebuie sa fie ingrozitor de greu), dar eu iti sugerez sa mergi la un duhovnic si sa te spovedesti. El ar putea sa te ajute sa treci mai usor prin aceasta perioada si sa inveti sa te ierti si tu. Tie iti pare cu adevarat rau pt pacatul savarsit si Dumnezeu iarta pacatele spovedite sincer si cu parere de rau, dar ramane sa inveti sa te ierti si tu.
Referitor la prietenul tau, iarta-ma, dar eu cred ca ar trebui sa renunti la el, mai ales ca mai mult te chinuie in loc sa te ajute (nu sunteti casatoriti, nu?).

Te imbratisez cu dragoste si sper din tot sufletul sa reusesti sa te simti mai bine.

patou spune:

Draga Flora, am facut si eu un avort si cum in perioada aceea sufletul meu era impietrit 100% n-am simtit nimic. Nimic altceva decat usurarea ca am scapat de o sarcina nedorita. Daca as fi mers la dentist sa-mi scot o masea cred ca as fi fost mai deprimata pentru maseaua pierduta. Cu toate astea, Dumnezeu m-a iertat, si nu numai ca m-a iertat, m-a si luat de mana si m-a scos din mocirla in care traiam.

Ti-am scris astea (desi nu mi-a fost usor) ca sa-ti dai seama cat de mizerabili au fost unii oameni (adica eu) si... daca pentru mine a existat iertarea, cu atat mai mult aceasta iertare exista si pentru tine.

Te imbratisez si eu cu dragoste si iti doresc ca Domnul sa-ti vindece durerea din suflet cat mai curand.

iris_2009 spune:

Draga Flora,

Am citit povestea ta cu tristete. Poate ca ai citit povestea mea, poate nu.
Ce pot eu sa-ti spun este ca desi imi inchipui ce e in inima ta, gandeste-te macar ca ai facut tot ceea ce ti-a stat in putinta sa-ti salvezi puiutul.
Cuvintele sunt de prisos si nu-si au rostul insa sa stii ca toate au un rost in viata noastra. Asa te-ai convins si ca partenerul tau NU MERITA absolut nimic de la tine si nu te iubeste clar, asa cum si eu m-am convins de asta si sunt aproape de divort desi am o minune mica de un an jumate.
Gandeste-te si mai citeste pe tema asta ca poate era un suflet care nu era pregait sa vina pe lume. Experienta asta ar trebui sa te invete multe, cel mai bine pt tine ar fi sa mergi la un preot, sa te spovedesti, sa-i povestesti tot, sa stii ca face minuni.
Exista un acatist de pocainta pentru avort, incearca sa-l citesti vinerea si sa postesti, si incet incet Dumnezeu te va linisti.

Eu crede-ma ca inteleg perfect starea ta insa niciodata SA NU MAI INCERCI SA TE SINUCIZI!! Nu ai dreptul asta, si mai ales gandeste-te ca daca faci asta nu cred ca te vei intalni cu copilasul tau.

Gandeste-te cat pierzi din viata asta.

Timpul le rezolva si le vindeca pe toate. Chiar daca nu vom uita niciodata, Dumnezeu stie chinul nostru si ne va ajuta sa mergem mai departe, te va ajuta sa ai copiii tai si sa te bucuri de viata.

Capul sus si cand mai ai nevoie de incurajari poti scrie aici.

Marilena12 spune:

Copiii avortati nu au suflet in trup pentru ca sunt morti, dar evident ca au suflet înca de la conceptie, ca orice copil, problema este ca nu cunosc vreo biserica crestina care sa boteze morti. Nu cred ca ar indrazni cineva sa spuna ca in viata intrauterina nu exista suflet.
In plus, se recomanda botezul de copii pentru parintii care au facut avorturi (da, parintii, pentru ca tatal este la fel de responsabil ca si mama daca a stiut de existenta sarcinii si a decis intreruperea ei), pentru ca Botezul ca Taina inseamna castigarea unui suflet pentru Hristos si se mai numeste „nastere din nou”, in timp ce avortul presupune uciderea unui prunc fara aparare, inainte ca acesta sa fie botezat in numele Sf. Treimi. Prin nasterea altor copii si botez (a boteza pur si simplu copilasi, in calitate de nas- parinte spiritual) se considera ca in locul copiilor care au fost pierduti prin avort, se daruiesc lui Dumnezeu alti copii, alte suflete, si astfel se capata iertarea.

Marilena12 spune:

Flora #537;i restul fetelor, imi pare rau de durerea voastra dar ma bucur ca ati realizat dimensiunea problemei, pentru ca din pacate, traim intr-o lume in care nimic nu mai este mare lucru, avorturile se fac pentru motive din ce in ce mai marunte si nici nu mai sunt privite ca pacate. Faptul ca aveti pocainta pentru aceste pacate este primul pas catre iertare. Si nu ma refer numai la iertarea lui Dumnezeu (aici e nevoie de spovedanie, post, rugaciune), dar si de iertarea proprie, de alinare, de liniste. Si alinarea si impacarea cu sine este tot un dar de la Dumnezeu, chiar daca nu am facut niciodata avort, am la randul meu pacate pentru care nu sunt sigura ca m-am iertat, chiar daca le-am spovedit de multi ani, de aici pleaca aceasta lupta launtrica.
Stiu ca Maica Siluana Vlad tine niste sesiuni de consiliere post-avort, cred ca a pus deja Irina un link aici, cunosc persoane care s-au simtit foarte bine dupa aceste sedinte de consiliere.
Aici puteti citi mai multe:
www.sfintiiarhangheli.ro/node/71" target="_blank">http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/71 si aici: www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand" target="_blank">http://www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand
Sa va daruiasca Domnul liniste si alinare!

Marilena12 spune:

O poezie frumoasa (o rugaciune mai mult) de aici: www.sfintiiarhangheli.ro/node/78" target="_blank">http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/78

„Dorinta de botez

Te rog Doamne da-le un nume

Nu-i pedepsi pe ei pentru mine!

Eu, mama, ruga ta am auzit;

Te-am înteles ca ai gresit.

Tu vrei acum sa-mi dai un nume,

Ma strigi si-mi spui doar vorbe bune:

Stefan sau Radu sau Matei,

Sau Luca, Petre sau Andrei;

Eu îl primesc caci Dumnezeu

Ma tine acum la pieptul sau

Pentru BOTEZ.

Si fiindca tie-ti pare rau

Ma rog si eu la TATAL MEU-

LA BUNUL DUMNEZEU.

Sa fii iertata, sa traiesti

Cu fapte bune sa platesti

Eu-Daria - fetita ta

Irina, Ana, Lucia

Asa cum tu ne spui pe nume

Te asteptam pe asta lume

Si vrem atunci când vei sosi

Printre necunoscuti, tu sa ne stii

Ca suntem NOI - AI TAI COPII.”

crinuta spune:

Sorry, nu-ti impartasesc deloc opinia, dar esti libera sa crezi ce vrei. Copiii avortati au suflet!

Crinuta si minunea ei

Fara Dumnezeu nimic nu e.
Cine se increde in sine, cade rau!

www.youtube.com/watch?v=RapW4MuYFXk&feature=related" target="_blank">Divine Mercy

Iasmin08 spune:

Da, copii au suflet inca din prima clipa.

Ma surprinde sa aud asa ceva de la crestini, cand si musulmanii spun ca asa numitii embrioni au suflet inca din prima ora de viata intrauterina.

Da, au suflet, ca de aia si sufera. Nu stim unde le randuieste Dumnezeu sa stea, dar nu sunt in Rai, si asta este durerea cea mai mare. Toti insa exista.

Crinuta, ai dreptate fara doar si poate.

Iasmin, mama de strengar de 8 anisori

Marilena12 spune:

Crinuta ai inteles gresit, copiii avortati au suflet, dar nu in corp, asa cum au copiii vii, de aia nu se pot boteza. Botezul este si Taina si act liturgic vizibil, savarsit numai asupra unei persoane vii.
Nu stiu ce anume induce in eroare in ceea ce am spus, sufletul copiilor avortati urca la cer in momentul mortii, nu? Ca la orice moarte de copil nevinovat, care nu are pacate personale, mai ales cand acesta este victima unei ucideri. Deja am spus toate astea o data, sper ca acum am reusit sa o spun mai clar. Ceea ce vreau sa mai subliniez inca o data, este ca nu poate nimeni sa boteze un copil avortat deja mort, in sensul in care se boteaza pruncii vii. Si spun asta pentru ca sunt zone in tara unde au existat si asemenea situatii in care indusi in eroare, unii parinti au crezut ca pot aplica Taina Botezului unor prunci avortati, care murisera deja, din cate stiu era vorba de copii avortati spontan. Eu vis a vis de asemenea situatii am intervenit. Nu cred ca am auzit pe cineva in Biserica Ortodoxa spunand ca exista categorii de oameni care nu au suflet si personal cunosc inclusiv tot ce tine de catolicism, inclusiv diferentele dogmatice, asa ca aici nu ne contrazicem cu nimic.