Avortul si iertarea

Dumnezeu le iarta pe toate, chiar si un pacat atat de groaznic ca si avortul. Dar cum ne iertam noi? Cum sa scapam de acest urias complex de vinovatie?

Chiar si dupa spovedanie, inca ma simt apasata, vinovata, trista, ma doare ca nu am fost in stare sa fac altfel.

As dori sa cream un grup de suport, daca mai sunt si alte femei in situatia asta si au puterea sa recunoasca. Iar daca nu, e bine venit si un sfat de la femeile mai virtuoase decat mine.

Doamne-ajuta!

Hoinari suntem in viata asta, iar drumul spre casa cu greu il regasim

kariguld spune:

eu am citit candva o carte , dupa pierderea celor doua sarcini, inainte de a avea copii. era vb de recuperarea emotionala dupa avort. acum nu-mi mai amintesc cum se numea....
dureaza o perioada mai lunga pana la recuperare, uitare si trairea cu acele amintiri.
am sa caut , cred ca mai am undeva scris cateva ganduri de atunci sa le impartasesc aici.
dar pana atunci, curaj si credinta, mai ales credinta, doar pe baza ei putem iesi la liman. si rugaciunea ajuta! in orice zi si orice ora.

Kari

Daca schimbi calitatea gandirii, vei schimba obligatoriu si calitatea vietii!

gabirus spune:

Au trecut 5 ani de atunci ... la inceput am bagat sub pres. Dar din acea problema au derivat probleme in mariaj, lucru pe care tarziu l-am constientizat. Mi-a fost greu si sa accept problemele sufletesti cauzate, iar acum incerc sa accept si sa ma rog pentru iertare.

Inainte sa stiu ca sunt insarcinata, atunci, am visat straniu: eram intr-o alta lume, energetica, in care pluteam eu si sotul meu. Am intalnit o alta fiinta energetica cu care am fuzionat emotional si am pus-o pe burta mea. Extrem de simbolic. E un vis pe care nu il voi uita niciodata.

Ulterior am visat un tanar, la care tineam foarte mult. A venit la mine si mi-a spus ca trebuie sa plece, iar eu plangeam. De atunci si pana acum sunt convinsa ca era baiat.

Simt ca duc o mare povara pe suflet si ca nu sunt demna de a fi iertata.

Hoinari suntem in viata asta, iar drumul spre casa cu greu il regasim

asi spune:

In primul rand noi trebuie sa ne acceptam asa cum suntem cu greseli mai mici sau mai mari si cu virtuti.Iertarea vine din acceptarea greselii , incercarea de a nu repeta si a convinge alte persoane ca e o gresala cu care greu poti trai.


Mami de Razvan si de Maria
Cand Dumnezeu inchide o usa , intotdeauna deschide o fereastra.

nikole spune:

Offfff,un subiect atat de delicat si trist...
cred ca iertarea depinde de structura interioara a fiecareia.
Eu nu ma pot ierta.E cea mai mare povara pe care o port, ma apasa f mult, nopti intregi in care imi privesc copilul si lacrimile ma inunda efectiv, nu am nici o putere sa le opresc, controlez.
Adevarul il stiu doar 2 persoane, ce e si astazi in sufletul meu, nu stie nimeni...
nu e zi sa nu imi cer iertare, sa nu imi amintesc ultima echo, bataile inimii...nu stiu, probabil constiinta e de vina, dar am sentimentul ca acel copil e..."undeva" si "vede" "simte" durerea si regretul meu.
e o durere infernala pe care o port cu mine si stiu ca nu va trece nicodata, o voi lua cu mine
La 3 luni dupa acea intrerupere de sarcina, intr-una din nopti, imi amintesc ca stateam in pat si ma rugam...sa fiu iertata de D-zeu, si de baietelul meu(am sent ca era baiat)...am visat ca statem in genunchi intr-o camera, si tineam in mana o icoana tip carticica.se desfacea in 3, era icoana Maicii Domnului cu pruncul in brate, Iisus, si D-zeu Tatal.
Priveam in vis icoana, la un moment dat am impaturit-o cumva, si priveam partea cu D-zeu Tatal...undeva jos, scria cu litere mari:DUMNEZEU CEL PUTERNIC SI IERTATOR...
nu stiu ce a fost, nu vreau sa cred in vise, posibil sa fie un semn de acolo de sus, desi ma indoiesc ca meritam asa ceva, dar f posibil sa fie subconstientul meu, dorinta de a gasi iertare si un alin.
nu stiu...
stiu sigur insa, ca nu durerea nu trece, iar eu nu ma pot ierta...si de aici, cam mai toate problemele mele de...atitudine, sanatate...




Nikole, mami lui Albastrel
"To born, to live, to die, to reborn and to keep progressing. That is the law"
Allan Kardec

carli1617 spune:

Gabirus,

Exista o maicuta care te-ar putea ajuta: Maica Siluana. O gasesti pe internet la adresa http://www.sfintiiarhangheli.ro/seminar.php Seminarul online pe care il poti face impreuna cu ea se numeste chiar asa:"Sa ne vindecam iertand".
Te va ajuta enorm.

Carli

zepellina spune:

Eu simt la fel, si au trecut cam 8 ani. Nu pot sa ma iert pt ca nu aveam nici un motiv, decat spaima mea si idiotenia doctoritei care nu m-a lasat sa ma gandesc.

violeta69 spune:

Intai trebuie sa te ierti pe tine pt ca Dumnezeu sa te poata ierta...

ca in rugaciune:
si ne iarta noua greselile noastre,
precum si noi iertam gresitilor nostrii..

"gresitii" astia suntem si noi...intram in aceeasi categorie cu cei exteriori noua...


PS eu m-am iertat,pt ca doar asa am simtit ca Dumnezeu ma poate ierta!

Vio,mamica lui Mihnea viitor "descoperitor" de infinit
*GRUPUL FETELOR FANTASTICE*

Tot ce se intampla, se intampla intotdeauna cu un motiv!

gabirus spune:

Multumesc fetelor pentru incurajari si confesiuni si ca m-ati facut sa nu ma mai simt singura in aceasta "vijelie" emotionala.

Carli, merci pentru sugestie, ma pun imediat pe citit.

Se spune ca femeile care fac avort ar trebui ca si canon sa boteze un copil. Eu chiar mi-as dori mult sa fac asta, dar inca nu mi-a propus nimeni sa fiu nasa. M-as duce la o casa de copii eventual, poate are vreun orfan nevoie de o nasa?

Hoinari suntem in viata asta, iar drumul spre casa cu greu il regasim

StMihaela spune:

Eu nu am facut niciodata avort si ma bucur ca nu a trebuit sa trec printr-o astfel de experienta.
Inteleg suferinta fetelor care au trecut prin asa ceva si ma bucur ca sufera. De ce ma bucur? Pentru ca astfel se pot indrepta catre Dumnezeu, pot face ceva care sa le usureze sufletul de aceasta povara si pot face ceva sa indrepte aceasta greseala.
Fiti tari si daca va rugati veti vedea ca in timp totul va fi bine.

Crinutz spune:

Mi s-a intamplat si mie o data, eram prea tanara ca sa il tin, aveam doar 20 de ani. Eram studenta, tocmai ma despartisem de prietenul de atunci, nestiind ca sunt insarcinata, nu aveam nici un punct de sprijin, nu as fi putut sa ma duc la ai mei cu asa ceva. Desi prietenul meu de atunci daca ar stii ca a avut un copil cu mine.....nu cred ca m-ar ierta ca nu i-am spus macar, el ma iubea f mult si a fost distrus de despartire. Ma rog sa revin la subiect... Nu ma mai simt vinovata, au trecut 10 ani, m-am spovedit, am botezat 2 copii dar nu de asta nu mai simt vinovatie ci pt simplul fapt ca atunci a fost unica alegere potrivita. O alegere gresita cumva dar pt mine era cea mai buna atunci. Le condamn pe cele care fac asta asa fara nici o noima, f des si nu au niciodata grija. La mine a fost o neatentie care m-a costat scump dar de atunci nu mi s-a mai intamplat.
Spovedania te ajuta zic eu sa iti cureti un pic sufletul, apoi botezul unor copii e de ajutor. In timp va fi mai bine ai sa vezi.

"Ceea ce suntem este darul lui Dumnezeu pentru noi, ceea ce devenim este darul nostru pentru Dumnezeu"

http://community.webshots.com/user/Crinutz - Grecia 2006/2007