Incapatanarea dusa la extrem

LindaZ spune:

Nici eu nu ma bag de obicei, mai ales in subiecte controversate, dar parca acum mi-ar parea rau daca n-as spune ce ganduri si intrebari imi trec prin cap ...
Cred ca fiecare din noi incercam sa cautam explicatii ale experientelor pe care le traim, explicatii care dau o logica si un sens bun lumii noastre, care ne fac sa ne simtim bine fata de alegerile facute si nu ne e confortabil atunci cand viata nu ni le confirma sau cand vin altii si ni le pun sub lupa sau le mai iau si la intrebari si chiar critici fiindca nu se potrivesc cu modelul lor .... Cred ca e si cazul tau. Banuiesc ca lumea ta s-a desfasurat oarecum asa cum te-ai asteptat in mintea ta pana sa vina fiica ta cea mica si sa ti-o zdruncine un pic. Ceea ce pare frustrant pe moment fiindca nu mai ai raspunsuri gata pregatite, insa poate ea vine chiar sa te provoace (in sens bun) sa iti pui alte intrebari, sa gasesti in tine alte raspunsuri, sa te (re)descoperi, sa afli ce alte calitati poti sa iti construiesti in viitor - care vor satisface in masura mai mare relatiile dintre tine si toti ceilalti.
La ce m-am gandit eu de-a lungul postarilor citite...
Cand ai scris ca stii ca parintii tai te-au iubit, m-am intrebat daca si ai simtit asta in toata fiinta ta ... de multe ori stim logic ceva, dar sufletul nostru nu e prea convins. Cred ca TOTI STIM ca parintii nostri ne-au iubit (e cineva care poate spune ca parintii lui NU l-au iubit?) dar putini pot spune ca au simtit asta constant in inima lor, pe pielea lor ... Raspunsul bineinteles, il poti sti doar tu.
Mi s-a mai parut ca in relatia cu copiii tai cauti implinirea unei iubiri care ar fi cel mai bine implinita intr-o relatie de cuplu (eu nu stiu nimic despre relatia cu sotul tau, nu am citit alte postari). Copiii nostri nu sunt responsabili sa ne satisfaca noua nevoile neindeplinite din alte planuri. Dar din pacate, de multe ori sunt, pentru ca multi avem neimpliniri pe alte planuri...Ideal ar fi sa fie o relatie distincta de celelalte iar noi sa nu fim dependenti de ei, lor sa le dam dintr-un preaplin al nostru, nu ei sa ne umple un gol ... dar nu stiu pe nimeni care de poate lauda 100% cu asta ... Si intrebarea e Cat crezi tu ca satisfaci sau cauti sa satisfaci in relatia cu copiii tai, nevoi neindeplinite in relatia de cuplu sau in alte relatii ? Cum ti-ai putea indeplini aceste nevoi in cadrul relatiilor din care fac parte de fapt? Poate pare ciudata intrebarea, dar poate fi si mai ciudata ... de multe ori cautam sa satisfacem in relatia cu copiii nostri, nevoi neindeplinite de ale noastre cand eram noi copiii - si poate legat de asta e mai usor sa fim constienti. Cum ma intreaba sotul meu cateodata cand ii cumpar fiica-mii un cadou, "Cui il iei, tie sau ei?" - fiindca uneori ii iau ei cadouri pe care mi le-as fi dorit eu cand eram mica si nu ce isi doreste ea sau ce e potrivit de fapt ACUM.
Si un ultim lucru ... atitudinea oamenilor in aceasta lume poate fi fi alta decat pierdere-castig, decat dominator - dominat, decat un raport de lupta intre forte inegale. Sigur fiecare are libertatea sa aleaga ceea ce crede, dar tocmai aici e punctul fierbinte ... ajungi cu greu sa ai "LIBERTATEA" de a crede si de a alege deliberat ceea ce consideri tu valabil, acum la varsta adulta fiind si judecand singur, si nu preluand mai mult sau mai putin constient, de la parintii nostrii sau de la cei din jur mesaje in care CREDEAU EI. Si o alta intrebare ar fi Cate din atitudinile pe care le-ai preluat cand erai mica de la parintii tai si le-ai interiorizat apoi ca fiind ale tale, le-ai mai pastra acum, judecandu-le inca o data la varsta adulta? Care iti mai sunt utile si care te impiedica sa te dezvolti mai departe? Si daca in unele cazuri iti vine acum sa contesti ceea ce ai crezut atata timp, ai tot dreptul sa o faci, nu e nevoie sa ai aceleasi credinte ca parintii tai ca sa simti ca faci parte din aceeasi familie. Iti spun asta fiindca multi ne simtim vinovati cand indraznim sa credem altceva decat ceea ce am fost invatati ani de zile in familia noastra si evitam sa ne sustinem opiniile in fata lor, indiferent de varsta noastra biologica.
De exemplu, exprimarea "eu nu primesc sfaturi decat de la persoane cu X clase" tradeaza atitudinea ta (cel putin in acest caz) de pozitionare neegala, ca sa spun asa in relatie cu ceilalti. Cum ar fi daca ai considera ca poti avea de invatat si poti primi sfaturi de la oricine, oricate clase ar avea sau oricata experienta directa? NU inseamna sa le crezi valabile, sa fii de acord cu ele sau sa le aplici, ci doar sa ai o atitudine deschisa vis-a-vis de ele, sa fii curioasa sa afli pareri diferite care doar iti largesc orizontul si bineinteles ca la final, TU esti cea care ia hotararea.
Ce te-as sfatui eu e sa indraznesti sa te descoperi, sa te intrebi cum se poate si altfel, astfel incat nevoile voastre sa fie indeplinite in cadrul unor relatii armioase intre tine si ceilalti membri din familie.
Si in afara de sedinte de grup sau individuale de dezvoltare personala, iti recomand cartile lui Jaques Salome de la editura Curtea Veche si Ascendent, tot de la editura Ascendent cartea "Cele 5 rani" - Lise Bourbeau, de la editura Elena Francisc cartile de Comunicare nonviolenta, de la Humanitas "Intre parinte si copil" - dr. Haim Ginott, de la editura teora "Cum sa vorbesti eficient copiilor astfel incat ei sa te asculte si cum sa-i asculti astfel incat ei sa-ti vorbeasca" - Adele Faber si Elaine Mazlish si .. resurse mai sunt, daca imi scrii un mail, pot sa-ti mai trimit, inclusiv mai multe despre mine, daca tii mult sa-mi verifici credibilitatea.
Ce sa-ti spun? Se poate educatie fara bataie, fara pedepse si copii cu personalitate, dar cuminti. Comportamentele copiilor sunt incercari de a-si satisface anumite nevoi, daca vom sti sa identificam aceste nevoi si sa-i invatam comportamente acceptabile sa si le satisfaca atunci nu vor mai exista multe conflicte intre parinti si copii fiindca fiecare vrea "sa-si impuna punctul de vedere", ci exista un dialog continuu, care intr-adevar uneori poate fi obositor, dar care merita din plin timpul si efortul psihologic investit.
Eu iti urez succes, esti deja pe drumul cel bun, asa ca mergi cu incredere mai departe! Vei ajunge sa fii multumita de ceea ce faci si de efecte si pentru asta iti vor multumi si copiii tai si cei din jurul tau... Primul pas e si cel mai greu, sa numeri pana la ...5 inainte de a reactiona cand copilul tau face ceva ce tie nu-ti convine, dar se poate si asta. Dupa aceea, e mai usor .
Te sustin oricand pe acest drum ( pe care mergem toti de fapt fiindca toti vrem sa fim parinti mai buni, nu-i asa?)
Mihaela

lisaelisa spune:

lisaelisa