Eu nu am tata

Luna1 spune:

La noi a fost dureros insa recunosc ca mai mult pt mine. Copiii pun intrebari pentru a primi raspunsuri si atat, noi interpretam.

Ne-am despartit cand Cosmin avea o luna si in cei patru ani pana m-am recasatorit am auzit urmatoarele intrebari: "e F. (fratele meu) tatal meu? eu de unde pot lua un tata ca al lui I.? tata de ce nu vine?" Eu plangeam de rupeam, i-am spus mereu adevarul asa cum trebuie pentru un copil la varsta aceea, mami cu tati au hotarat ca e mai bine sa locuiasca separat fiecare la casa lui, tati te iubeste dar n-are timp sa vina sa te vada ca lucreaza etc.

Tatal l-a vazut de maxim 10 ori in 4 ani. Acum Cosmin are 7 ani si am discutat serios subiectul in urma afirmatiei lui "stiu ca J nu e tatal meu real insa e cel mai bun tata". I-am explicat cine e tatal , i-am aratat poze, i-am raspuns la intrebari si m-a uimit cu nivelul lui de intelegere. Nu am facut afirmatii negative despre el, i-am explicat ca unii oameni desi fac copii realizeaza apoi ca nu sunt pregatiti sa fie parinti.

Eu cred ca el nu a suferit nici cand era singur din motivul lipsei tatalui si nici acum.

Cred ca noi interpretam fiecare afirmatie din pct nostru de vedere insa ei afirma doar realul: nu am tata. PUNCT. Nu afirma "nu am tata si ma doare, sunt afectat si am un handicap in viata."

Succes si nu uita, nu minti copilul, spune-i adevarul pe intelsul lui.

Mamica de stelute Cosmin (30 iulie 2001) si Adelise (11 august 2007)

ra_mata spune:

Exact asa simte, altfel poate il vedeam trist. La intrebarea asta rationala vreau sa ii raspund cu ceva rational si real potrivit pentru varsta creierasului lui. Nu ma astept la dezbateri telenovelistice si lacrimogene cu copilul meu mai ales ca eu sunt o fire destul de rece. Vreau doar sa nu fac acum niste afirmatii gresite care sa il afecteze pe copil in viitor.
De fpt asta era scopul subiectului meu, intrucat nu am gasit dezbateri ale unor situatii similare in subiectul lui Catale.

Nu consider ca va fi un copil cu handicap din lipsa tatalui, doamne fereste! , e mai buna lipsa decat prezenta lui, cum se spunea mai sus. De aceea nici nu as vrea ca piticul sa il cunoasca atat timp cat eu pot sa controlez asta si consider ca prezenta tatalui ar avea un efect negativ. Cand piticul va fi in stare sa decida pentru el insusi si va dori sa isi cunoasca tatal biologic, voi incerca sa nu ii creez obstacole sau sa imi impun propriile pareri.

Adina Iulia, pentru baieti cred ca trebuie un model masculin, pentru a-l face mai putin mamos. Nu mi-as dori ca baiatul meu sa fie "puiul mamei' si la 30 ani, cred ca un model masculin (potrivit!!!) l-ar ajuta sa fie mai independent de "fusta mamei". Incerc sa fiu mai degraba prietena cu el, decat mama-closca, tocmai ca sa evit asta. Deocamdata nu iese, tot baiatul mamei e: putin sensibil, putin precaut, foarte pupacios si destul de intelept.

Rufus spune:

Acu' ca faptul e consumat, adica tatal nu exista in peisaj, nu are rost sa ne dam cu presupusu' ca-i capitala sau nu prezenta lui.
Si eu am crezut asa, si poate ca mai cred (in acceptiunea exacta a "capitalului"), insa absenta mamei fetei mele cele mari creaza probleme cu care sper sa ma descurc, dar nu-s de neglijat.
Observ de mult filozofia adultilor referitor la un subiect pe care copiii se pare ca-l vad altfel. Eu am fost complet debusolat de reactia copilei mele cand a aflat de divort si as putea spune ca in toti anii ce au urmat am avut surprize diverse. Fata sotiei mele isi dorea un tata, pe care sa i-l aduca Mos Craciun, desi tatal ei natural avea o prezenta (e drept, limitata) in viata ei.
Nu mi-am dat seama, dar acum cred (plastic vorbind) ca daca un copil nu mai are tata, ar fi bine ca mama sa-i faca rost de unul. Si invers. Presupunerile noastre cum ca merge si fara (tata sau mama, deopotriva), ca nu moare nimeni, sunt atat de superficiale, ca mi se face si jena ca am putut gandi si eu asa. Da, nu moare din asta, dar nu-i e moale, ba poate devia in comportament ireversibil.
Sigur, am spus "plastic", ca doar nu o sa inceapa acum o goana dupa soti/sotii, doar pentru ala micu', dar merita sa stam sa ne gandim. Si sa luam ceva masuri.
Fiicei mele i-am comunicat urmatoarele (nu deodata, ci in luuuungi si dese reprize): am divortat pentru ca ambii soti nu mai aveau ce-si spune, lucru care nu are legatura cu copilul; fata a ramas cu mine pentru ca ambii parinti au hotarat asa, in favoarea copilului; nu mi-e rusine de ceea ce am facut, desi imi pare rau, fiecare om are dreptul la o viata cat mai buna; desi, poate, am mai deviat, nu mi-am vorbit fosta sotie de rau, ca sa pot sa-i ofer Ioanei sansa de a se apropia de mama sa, pentru ca realist vorbind, prezenta langa mine o indeparteaza de mama; nu consider ca trebuie sa-i dau amanunte (eventual picante!) despre divort, este viata mea privata si, altceva decat ca nu ne mai iubeam si nu ne mai intelegeam ca doi soti, nu e treaba ei; desi la inceput am avut tendinta, am constatat ca e de bine faptul ca nu-i limitez accesul la mama (cu exceptia programului de scoala sau alte cateva activitati), in felul asta fata e relaxata si alege singura momentele cand vrea sau nu sa se duca la mama ei.
Prin urmare, o atitudine deschisa, fara ascunzisuri, dar ferma si fara amanunte, da copilului o siguranta, in primul rand ca nu e el vinovat (de ce or gandi toti asa?) si, apoi, ca nu e cel mai nenorocit de pe lume, ca si tatal si mama sufera deopotriva, dar este un eveniment din viata, se poate intampla.
Chiar si asa, parintele trebuie sa fie pregatit, o fi copilul destept si intelegator, dar cateodata, il apuca furia. Ori atunci, parintele nu trebuie sa cedeze, ci doar sa-l inteleaga.
Si, ca sa pun mai tare sare pe rana, unii din voi poate nici nu va imaginati rautatea cu care alti copii trateaza subiectul asta, pe care noi credem ca-l stapanim. Oare ce o fi in capul micutilor nostri atunci cand sunt umiliti?

poze multe cu noiAna a implinit un an 20062007

ruxij spune:

Eu sunt de acord ca probleme sunt legate de acest subiect, dar probleme apar in viata unui copil si in urma multor altor evenimente.

Nu totul e lapte si miere in copilarie decat f. rar. De exemplu dc. nu e umilit pt ca nu are tata/mama, e umilit pt ca e scund/ochelarist/tocilar/gras/slab/prea inalt/poarta aparat dentar/are cosuri/nu e bun la sport/nu are prieten(a) samd samd samd samd Si eu am trait chestii din astea in copilarie si adolescenta, desi aveam tata si mama si am suferit f. mult. Nu stiu dc. sufeream mai mult dc. eram marginalizata din motivul ca n-am mama sau tata. Copiii sunt rai oricum.

Rufus spune:

E mult prea general ce spui. Toti am avut experiente neplacute in copilarie, legate de mediu sau colegi.
Lipsa unui parinte, dupa parerea mea, este altceva. Nu spun ca este o crima, dar eu o tratez altfel decat ochelarii Teodorei sau petele de pe mainile Ioanei.

poze multe cu noiAna a implinit un an 20062007

miria_cristina spune:

Este un subiect delicat, dar mai ales dureros pentru adultul care priveste cu alti ochi relatiile si constientizeaza lipsa familiei model.
Dar se face prea mult caz, in situatia cand oricum, alegerea separarii a fost la momentul respectiv, cea mai buna solutie. De cativa ani buni relatiile de familie nu mai sunt pastrate dupa conceptul bunicilor, in plus, sunt tari unde rata divorturilor este foarte mare fara sa se creeze atata prejudecata.

Mama si tatal unui copil vor ramane aceiasi parinti pentru el, indiferent daca sunt despartiti, morti sau separati pur si simplu. Dar pe o femeie si un barbat nu-i leaga nimic. Stau impreuna cat le este bine si cat au comunicare placuta.

In rest, daca se insista la pastrarea familiei poti traumatiza copilul printr-o atmosfera improprie de dezvoltare. Vede violenta sub orice aspect vreti voi, simte resentimente, tristeti, lacrimi.
Si asta e traumatizant pentru el si un model de viata fals.

Asa ca, din ce-i mai rau trebuie aleasa varinata soft.

Si daca soarta va reusi sa reuneasca doi oameni, desi la noi in Romania sa ai un copil este un handicap, atunci fireste ca nimeni n-ar trebui s-o refuze.

Dar, oricum, nu cred ca ca lipsa unui parinte trebuie atat de mult accentuata si agravata.

Copilul intreaba, este adevarat, dar sa se ia in calcul si faptul ca el nu stie si nu constientizeaza gravitatea lucrurilor. E ca alimentul pe care nu l-ai gustat niciodata si de care nu ti-e pofta.
Aa, daca tu ii dai importanta atunci normal ca va invata sa sufere dupa ce nu are. Sau daca il victimizezi.

Eu am crescut fara tata si vorbesc din experienta proprie.

Stiam ca am tata, nu-l vazusem niciodata. Cand prin clasa a patra un baiat a zis ca n-am tata i-am replicat: " stii tu pe cineva nascut doar din mame? normal ca am tata"

Nu m-a deranjat, nici nu constientizam prea mult. Nu mi-a lipsit nimic. Stiu, insa, ca mama suferea pentru mine. Credea ca se pune in locul meu si plangea ca eu n-am ce au alti copii cu familii.

Fals, saraca, isi facea probleme degeaba.

Intelesesem cine e tata, imi spusese o poveste despre ce-a fost atunci, aveam parte de dragoste si atentie din belsug, am invatat sa respect familia, dar sa nu ma umilesc si sa nu-i fac pe cei din jur sa sufere gratuit si ca o linie de final, nici chiar matura, acuma, nu am vrut sa-l cunosc.

Copiii sunt mai puternici decat noi pentru ca nu se piers in speculatii. Ei iau realitatea asa cum este, iar noi trebuie sa le-o prezentam simpla si frumoasa.

Nu trebuie sa confundam starile si traumele noastre si ceea ce ar trebui transmis copilului.



Cristina si Damiana (5 nov 2004) http://photos.yahoo.com/miria_cristina

"Treci din lumina in umbra pentru a face loc altora."

Ameera spune:

Ceea ce mi se pare mie prea general si superficial este eticheta asta "famile monoparentala = probleme". Se pot aduce o gramada de contraexemple cu familii "intregi" in care copiii ajung s-o ia razna, dar oricum nici asta nu ar avea vreo relevanta, pentru ca sunt prea multe variabile si diferente de la caz la caz. Cred ca doar un psiholog ar putea spune daca problemele aparute la un copil/adolescent/adult au fost determinate strict de lipsa unui parinte si nu au fost altii factorii hotaratori... nu spun ca absenta unui parinte nu reprezinta o problema, insa cred ca se exagereaza totusi, si multi uita sa priveasca o situatie in intregul ei.

Tatal meu a murit cand eram destul de mica, si nici nu am avut un alt barbat in familie care sa ne fie apropiat, asa ca stiu bine ce a insemnat absenta figurii paterne in copilarie si adolescenta. Nu e usor, efectele exista, dar , cum am mai spus, atata timp cat exista echilibru pe toate celelalte planuri, nu este o problema foarte grava (din punctul de vedere al efectelor). In cazul meu, observ mai puternic amprenta altor evenimente din viata mea decat cea a lipsei tatalui si sunt ferm convinsa ca daca as fi avut un unchi, ceva, care sa poata inlocui figura tatalui, ar fi fost totul ok (lasand bineinteles la o parte faptul ca situatia in sine e trista).
Pentru copiii ai caror tati pur si simplu nu vor sa-i vada, e intr-adevar mai complicat, pentru ca trebuie sa ai grija sa nu fie afectati si de sentimentul de respingere. Dar daca fetita mea va ajunge o adolescenta cu probleme din aceasta cauza, vina nu am s-o dau pe absenta tatalui ei biologic, desi ar fi tare simplu, am sa consider ca vina imi apartine doar mie pentru ca nu am stiut sa o ajut sa treaca cu bine peste acest "handicap". Asa gandesc acum, cand problema este inca de principiu... peste 10-15 ani, dupa experienta practica, s-ar putea sa-mi schimb parerea, desi sper sa nu fie cazul, insa oricum nu as putea generaliza concluziile experientei proprii.

Iar daca ne referim strict la rautatile celor din jur, Ruxij are perfecta dreptate. Cei capabili sa rada de un copil pentru ca nu are tata o vor face oricum, din orice alte motive, si aici intervin alt gen de explicatii si discutii pe care trebuie sa le avem cu copiii.

Pe mine m-ar interesa daca mai are cineva sugestii referitoare strict la intrebarea autoarei subiectului: cum ii explicam cel mai bine copilului de ce tatal nu e prezent in viata lui?


"Only when the last tree has died and the last river been poisoned and the last fish been caught will we realise we cannot eat money."(Cree Indian Proverb)

szivarvany spune:

Pana la urma, pt mine, e o chestie de cine cum percepe normalitatea si cum o transmite copilului.
La noi inca este "normal" ca mama-tata sa-si creasca (,) copiii cu orice pret in cadrul unei casnicii, ca deh, ce zice lumea ... in alte tari, normal inseamna si altceva ... 2 femei sau 2 barbati se casatoresc si cresc copii ...





Daria & GIULIA(2004 08 16) arta la 3,4 ani dans la 3,9 ani 1 2 3

ellej spune:

Cred ca tatal e cel langa care creste copilul, asa ca tu esti un caz fericit, pentru ca baiatul tau are acel model de care are nevoie si nu va avea acest "hadicap".

Poate suna dur "handicap", dar mutilarea sufleteasca exista, intr-o masura mai mica sau mai mare. Mai ales pentru un baiat lipsa tatalui (a se intelege a unui barbat care sa faca parte din viata lui, chiar daca nu e cel biologic) lasa traume. Sotul meu a fost crescut de 3 femei, si desi avea un tata care sunt sigura ca il iubea, acesta locuia in alt oras, avea alta familie si n-a facut eforturi deosebite sa il vada mai mult de 1-2 ori pe an, din pacate. Sotul meu a avut o copilarie ok, este un om echilibrat, dar lipsa tatalui in perioada copilariei si adolescentei nu va fi niciodata cu adevarat uitata. Ba chiar isi dorea, copil fiind, ca maica-sa sa se recasatoareasca, ceea ce spune multe (copii in general sunt egoisti).

Si mai am un exemplu de barbat crescut doar de mama, unchiul meu care are 70 de ani acum, iar la el traumele au fost mult mai mari decat la sotul meu. Chiar la varsta asta l-am vazut aproape cu lacrimi in ochi, povestind ca tatalui lui nu i-a pasat de el si de sora lui nici o clipa in viata. Probabil i-ar fi fot mult mai bine daca mama lui s-ar fi recasatorit, insa ea si-a asteptat barbatul 40 de ani, tot sperand intr-o reconciliere. Dar asta e alta poveste.


Si Dieu nous a faits a son image, nous le lui avons bien rendu.
If God created us in His image we have certainly returned the compliment.

catale spune:

Asa este, noi, parintii, suferim mai mult decat copiii nostri, insa pana acum eu nu am vazut copii care sa nu fie afectati de faptul ca parintii sunt divortati. Situatii diferite:

1. Fata unei prietene. Acum are cinci ani. Parintii au divortat cand ea avea 3 ani. Pana atunci, tatal a fost prezent in viata ei. De la divort, tatal ba a facut parte din viata ei, la modul activ, ba a stat deoparte. Copilul trece de la stari de furie si suparare pe tatal ei la indiferenta si plange foaaarte mult.

2. Fata prietenului meu. Au divortat cand copilul avea tot trei ani. Ambii parinti prezenti si activi in viata ei, alaturi de ea in toate momentele importante. Acum fata are aproape 10 ani. Cand se supara, din diverse motive, spune: Mai bine mor, n-am avut si eu noroc de cand m-am nascut. Cu referiri evidente in acele momente la faptul ca parintii ei sunt divortati.

3. Fata mea, Cata - nu intelege rolul unui tata, doar intuieste. Eu si tatal ei ne-am despartit cand ea avea 3 luni; la 2 ani, dupa ce a inceput sa mearga la gradi, a intrebat: Unde e tati ? Si La 3 ani avea cosmaruri... Se trezea noaptea din somn, plangea si spunea: Tata ! Tata ! Eu nu i-am vorbit niciodata negativ despre tatal ei si nu am deschis acest subiect, am discutat cu ea doar cand ea a vrut sa vorbim pe aceasta tema.

4. Fata altei prietene. Are 7 ani, parintii au divortat cand ea era inca in burtica mamei. Tatal - prezent ca si tatal lui Cata, ocazional. Fata are momente in care se retrage si nu scoate un sunet, nu vrea sa se joace, sta intr-un colt si se uita in jos.

Eu, una, recunosc ca fata mea este mai alintata si mai rasfatata, mai protejata decat daca ea ar fi crescut intr-o familie "clasica". Sunt convinsa ca va deveni, din acest motiv, mai "egoista", desi ma straduiesc sa ii evidentiez mereu cat de important e sa imparta totul cu altii, sa fie buna... Sunt convinsa ca va fi independenta. Pe de alta parte, fiind crescuta doar de catre mama, nu stiu daca va face eforturi deosebite, sa spunem, sa pastreze o relatie sau o casatorie (nu ma refer la situatii extreme, abuzuri etc), pentru ca stie ca se poate si altfel. Nu cred ca institutia casatoriei va insemna ceva pentru ea.

Tatal lui Cata e dintr-o familie destramata, parintii lui au divortat cand el avea 14 ani. A suferit imens. Odata, ex-ul l-a sunat pe tatal lui (acesta fiind plecat din tara de muuulti ani) si i-a spus: Buna, sunt X. Tatal lui: Care X ? Imi aduc aminte cat a plans atunci ex-ul (nu eram casatoriti pe atunci) si cat spunea ca el niciodata n-o sa-i faca asa ceva copiulului lui, ca un copil e cel mai important lucru pe lume, etc, etc. Ei bine, el s-a schimbat la 180 de grade si acum imi spune: Si ce, lasa ca o sa inteleaga ea cand va creste... Sincer, cred ca acest comportament are ceva din modelul vazut acasa. Daca eu am putut sa cresc asa, lasa ca si Cata poate sa creasca asa.

so... Cred ca e important ca ambii parinti sa fie prezenti si sa aiba un rol activ in viata copilului. Pe de alta parte, chiar si in cazurile cele mai bune, gen situatia fetitei prietenului meu, copilul tot are un of.


Ra_mata, cand nu ai insa incotro si tatal nu vrea sa inteleaga acest lucru sau cand e mai bine sa-l tii departe de copil (cazuri extreme), atunci mai bine mergem pe un semi-adevar cu copilul: Mami si tati s-au iubit si asa te-ai nascut tu. Insa mami si tati nu s-au mai inteles bine si acum fiecare sta la casa lui. Dar tati te iubeste. Si mami te iubeste f. mult, cel mai mult...

De ce nu am tata ? Ba ai, toti copiii au si mama, si tata. Copiii apar din iubirea lor, insa uneori mama si tata nu se mai inteleg si nu mai pot sta impreuna.

De ce nu vine tati sa te vada ? E plecat la munca, stii ca si mami are perioade cand trebuie sa munceasca foarte mult... Asa si el. Dar o sa vina cand o sa poata... Chiar daca stii ca nu e asa, ca el nu va veni niciodata, copilul va intelege singur la unmoment dat asta, cel putin asa cred...