Cand spunem copilului ca este adoptat?

anca_nicolae spune:

DA, curcubeu a reusit sa explice/exemplifice MULT MAI BINE decat mine parerea mea despre posibila utilitate a unei astfel de legaturi.

Si da, am uitat sa scriu si eu despre acest aspect al "sansei/norocului", mentionat de curcubeu. Asa este, parintele adoptiv poate transforma "nesansa initiala" a copilul, cand a fost abandonat, intr-o viziune optimista, caci da, e o a 2-a sansa sa fi ales de catre parintele adoptiv, mai ales ca parintele adoptiv face aceasta alegere liber, fara constrangeri, si in cunostinta de cauza, cum bine a spus Liliana.



Insa... Liliana, una este sa ne dorim ca LA NOI sa vina copiii pt dileme/probleme importante, si alta este sa SI putem oferi raspunsurile de care au nevoie, cu adevarat, copiii. E ca si cum mi-as imagina ca vreun pasaj din biblie, sau vreo intrebare despre viata/moarte/pacat va fi INTOTDEAUNA raspunsa de mine mai bine decat un preot cu har. Sau la engleza [sheesh]. Nu, nu imi imaginez asa ceva. Eu am si scris ca supraveghez, acolo unde consider ca si eu as avea ceva ok de exprimat, exprim, acolo unde sunt depasita, iarasi, accept. Doar iubirea nu cred ca poate rezolva orice dilema. Este ff importanta, este mandatory [in sensul de minunata, necesara, esentiala, nu in sensul de obligatie], iar in unele cazuri e si suficienta, dar nu in toate.

Eu, in general, imi place sa fiu [sper ca reusesc, nu doar in mintea mea] OBIECTIVA. Tatal meu [v-am zis, i-am admirat inteligenta ff mult] avea o vorba:

Un om inteligent, cu cat stie mai mult, cu atat isi da seama cat de multe nu stie.



Si da, iubirea nu cred ca se poate masura, eu sunt convinsa ca, daca as ajunge la momentul de a adopta un copil, l-as iubi ca pe primii 3. Cred ca, din clipa in care ajunge "in mainile tale", aproape ca si uiti ca nu e al tau natural. E un suflet de care, ce minunat, chiar TU esti cel care are grija.



Poze cu noi

Veronica-Elena 14 ani, Tudor-Iulian 11 ani, Robert-Adrian 2 anisori

Rufus spune:

Da, un aspect foarte important.
Si fata mea se intreaba adesea care-i "povestea" ei si observ ca, de fiecare data, scenariul este pesimist.

Rufus, Tora si iadele www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=80cd684043d64e6bf268f6&skin_id=701&utm_source=otm&utm_medium=email br / " target="_blank"> Retrospectiva 2008 www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=a1ed73f473ea25944e234a" target="_blank">Retrospectiva 2009 www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=d39f778033dd7597d12ac9&source=category&category_id=all" target="_blank">Retrospectiva 2010

Marcella777 spune:

Hmmm, eu nu stiu daca e o reteta pe care o putem respecta atunci cand e vorba sa spui copilului ca este adoptat. Depinde mult de mediul in care traieste, de nivelul de constientizare, de sensibilitatea acestuia.

Dar va pot spune din experienta personala..(m-am regasit in cateva relatari de aici...deci nu sunt un caz unic asa cum mi-am inchipuit).

Mie nu mi-au spus niciodata ca sunt adoptata..am aproape 35 de ani, deci timp ar fi fost. Dintotdeauna am banuit (nu era deloc foarte greu) mai ales datorita diferentelor izbitoare de natura fizica. Tata blond, mama satena, eu mulatra...hmmm, ceva radacini dubioase??? Confirmarea a venit pa la 14 ani, de la rude binevoitoare, si apoi datorita greselilor birocratice.

Copilaria a fost cam asa : aparenta libertate (inteligent controlata de ai mei), bucurii, dramele aferente varstei...chelfaneli (impresia ca daca as fi fost "a lor" nu m-ar fi certat atat de rau)...recompense (evident mi se cuvineau..deci "not impressed"). Vi se pare cunoscuta. Cred si eu. Cred de fapt ca a fost o copilarie absolut normala pentru un copil adoptat sau nu. Nici mai mult nici mai putin.

Revenind la topic, eu nu as vrea ca parintii mei sa-mi spuna ca sunt adoptata. Si cu atat mai mult nu as fi vrut sa stiu in perioada adolescentei. Teribilismul varstei si evident "povara adevarului" m-ar fi impins spre multe greseli.
Scenarii ale momentului adevarului am facut cu sutele...nu are rost sa le insirui aici desi probabil v-ar amuza dar in niciunul dintre ele nu m-am vazut alergand fericita, cu bratele deschise si pletele in vant, catre cei biologici (nu pot accepta varianta de "naturali"...nu mi se pare nimic natural in asta). Pur si simplu nu cred ca m-ar incerca niciun sentiment daca i-as intalni..poate unul de mila..

Cand ma intreaba cineva de mama, instantaneu ma gandesc la EA, aceea fiinta care nu mi-a dat viata, dar care m-a iubit si ma iubeste extrem de mult si care m-a vegheat atunci cand am avut nevoie, care a plans pentru mine si care s-a bucurat si mandrit cu reusitele mele. Am simtit intotdeauna ca ma va proteja ca o leoaica (si nu exagerez) si va infrunta lumea pentru mine.

Iar daca ma intrebati de tata, El este acel om minunat si sensibil, care m-a luat mereu in serios, si care m-a invatat ce inseamna respectul si corectitudinea si multe altele...

Nu sunt ei parintii mei biologici..dar sunt parintii mei.PUNCT. Nu cunosc si nu vreau sa cunosc alte variante de parinti. Daca ar trebui sa ma nasc din nou tot pe ei i-as alege.

Poate ca nu le vorbesc suficient de des, si poate le-am frant inima plecand la celalat capat al lumii, dar sper sa mai am timp sa le spun cat de mult ii iubesc si ca atunci cand voi fi parinte ii voi face mandri de cate am invatat de la ei.

P.S. Nici nu stiu daca are vreo logica ce am scris aici..uneori par dezorganizata in gandire si scris. Iertare!

liliana csaki spune:

Foarte frumos ai scris,Marcella

marumiha spune:

MARCELLA- F.frumos mesajul tau.

cons spune:

Marcella, imi doresc ca peste ani sa aud si eu asa cuvinte frumoase de la puiul meu!
Doamne ajuta!

marya_26 spune:

Buna Anca,am citit cu mare interes postarile tale in care m-am si regasit. In urma cu o luna am aflat ca sunt adoptata, am 29 de ani, mama mea adoptiva a raspuns accidental la telefon , iar eu am ramas stupefiata cand am auzit , ca ii spunea respectivei persoane: "fata mea e infiata, ea nici acum nu stie".
Nu am indraznit, sa vb cu ai mei despre acest subiect.Am jelit 2 zile, am citi despre adoptie versus infertilitate in cuplu. Fiind recunoscuta de parintii adoptivi pe certificatul apareau doar ei ca nume , nici vb de adoptie.
Iar in a 3 zi m-am prezentat la registrul starii civile, sa vad daca cum se prezinta nr certificatului meu de nastere. Am avut surpriza , sa constat ca da sunt adoptata, si pe decizia adoptiei, era trecuta si adresa celei care mi-a dat viata. E din acelasi oras ca mine, locuieste in alt cartier.
In prezent, la acea adresa locuieste fratele celei care m-a conceput/unchiul.
Fratele ei cand m-a vazut a ramas socat, de asemanarea noastra..In aceeasi zi am si cunoscut-o pe cea care mi-a dat viata.
A fost socant, atat pt mine cat si pt ea, la modul ca, asemenarea dintre noi e izbitoare: forma fetei, a ochilor, a corpului. Diferenta e, ca ea are ochii verzi, iar eu caprui.
Am stat de vb 40 de minute la fratele ei acasa, se grabea deoarece actualul sot, o controleaz unde e si la ce ora se intoarce..
Timp de 40 de minute, imi repeta obsesiv :"eu nu am dreptul sa ma uit in ochii tai, sunt un nimic pt tine, vai cat de mult semeni cu mine".
Povestea ei e : absolventa de liceu a avut o aventura cu un tip, cu care ar fi avut o relatie de 3 saptamani si a intretinut de 2 ori relatii sexuale. Timp in care avea nunta stabilita cu un vecin , respectiv actualul sot.
A ramas insarcinata, sustine ca pana la 5/6 luni nu a stiut ca ar fi insarcinata...Familia si actualul sot, atunci cand a nascut , stiau ca e in 6 luni, cand ea de fapt nascuse un copil sanatos la 9 luni.
La inceput actualul sot , era f bucuros, apoi a "socotit" si a realizat ca acel copil nu e al lui, si a spus ca el nu creste copilul altuia.
SPune ca m-a alaptat vreo 3 saptamni, ca tatal ei a batut-o crunt, lauza fiind in spital.
Intre timp, au aparut ca niste " salvatori " parintii adoptivi care s-au indragostit de mine si le-au tot spus : "copilul asta e frumos, il vom creste noi, e al nostru " si ar fi intervenit cu un anume doctor sa i convinga ca asa ii e mai bine copilului.
Parintii ei ,/bunicii mei/ s-au interesat in ce familie ma da, la modul ca au fost pe la ai mei pe acasa( in perioada respectiva ai mei , anii '80, calatoreau prin Rusia, Turcia, Ungaria si aveau anumite obiecte aduse din strainatate).
S-a produs adoptia,practic am fost recunoscuta de actualul ei sot,(cel care m-a conceput nu are nici o legatura cu adoptia, banuiesc ca habar nu are de rezultatul aventurii) pe parcursul anilor ei , bunicii s-au tot interesat de mine, veneau pe la ai mei. CHiar dupa 18 ani, venisera sa vada cum sunt si daca stiu ca sunt adoptata.De atunci, ai mei le-a interzis sa mai vina pe la noi. Ea mi-a descris cu exactitate, cum eram imbracata la 18 ani si cum fusase majoratul meu, detalii pe care in momentul in care ne am vazut pt prima data dupa "n' ani nu apucaseram sa le vb..
Pe parcursul conversatiei, ea se tot temea de ce demersuri am facut
eu, pt ca actualul sot lucreaza la directia pt protectia copilului si chiar si ea..Imi spunea ca ea nu crede in sistemul pt protectia copilului si mereu i=a reprosat tatalui ei , ca daca v-a afla ca mi s-a intamplat ceva , nu l va ierta niciodata.
Are un baiat de 25 ani, de care e tare mandra si care detesta femeile care isi abandoneaza copii, ii e teama de reactia lui.
SPune ca mereu a regretat, ca dupa ce s-a intors de la spital, le-a spus vecinilor/rudelor ca , acel copil a murit,(eu) deoarece a avut complicatii.
Casatoria cu actualul sot, a fost rece ,fara comunicare, asa o descrie. Dupa ce s-a nascut baiatul ei/fratele meu, si-a concentrat toata atentia catre el, nu a mai contat relatia cu sotul.

marya_26 spune:

Revin..
Si, sustine ca , s-a gandit la mine de a lungul anilor, mereu cand s-a rugat la DUmnezeu, s-a rugat si pt mine.
Ce e surprinzator e ca legat de aventura ei din care am rezultat eu, cunosc 2 povesti si anume:
1. fratelei ei/unchiul mi-a spus ca respectivul e si el din acelasi oras ca si noi si ca ar avea o situatie buna, e casatorit si are 2 copii.
2. ea mi-a spus ca respectivul era student si nu l a mai vazut si nu stie nimic de el de atunci..
Cum spuneai tu, Anca, poate nici el, tatal natural nu avut drept drept "alegere".
Ca si tine, din punct de vedere medical , sunt de acord sa ne cunoastem genele si bolile sa fim tratati corect de medic.
Eu la prima intalnire am observat ca purta ochelari, si am descoperit ca si ea are astigmatism miopic ,cum am eu../am avut ca am facut chirurgie refractiva si mi-am redus din astigmatismul miopic.
CHiar si "fratele meu(ma bucur ca am un frate, mereu mi-am dorit pt ca m-am simtit f singura) a avut miopie si si-a operat-o.
Si tot la prima intalnire, am intrebat-o daca a amenoree(lipsa menstruatiei) si mi-a spus ca da, inca se confrunta cu asta.
Surprinzator e ca parintii ei/bunicii naturali, i-au dat mamei un prosop cusut manual pt a ma lega cand intru in restaurant cu care mama adoptiva(mi e greu sa i spun asa, ca o iubesc tare, dar zic asa sa ma fac inteleasa, sper:) a sustinut si a vrut neaparat sa ma lege.
E un obicei , stravechi, ca daca se leaga miri, cu un prosop dupa cununie, raman uniti...
Nu am protestat la nunta, am zis daca mama isi doreste, hai fie.
Ea,mama naturala locuieste vizavi de blocul matusii mele/sora tatalui adoptiv, si spune ca de fiecare data cand vedea lumina aprinsa mereu se gandea la mine.
Am fost crescuta atat de legata de parintii adoptivi, incat mi se pare ca " am fost Darul lui DUmnezeu " pt ei, copil.Mama a facut orice pt mine, m-a rasfatat, tata e o fire pragmatica,realista care m-a pus cu picioarele pe pamant.
Ii iubesc parca si mai mult ca m-au crescut si m-au iubit nefiind a lor, pt iubirea lor neconditionata si pt toate sacrificiile.
In prezent, abia m-am mai linistit cu ideea de adoptie, am momentele mele de intrebari si ma simt mintita....am zis sa ma linistesc eu, pt ca sa pot pune in asa fel problema sa nu i ranesc..
Mai ales ca am si intalnit-o, ma gandesc sa nu se simta tradati...
Pe de o parte, imi zic lasa ca e bine ca nu am aflat la 15 ani cand dadeam capacitatea, la 19 cand am dat bac-ul... dar..
Ah si voi reveni cu ceva sa vedeti cum se repete patternul comportamental al parintilor..

marya_26 spune:

Mi se pare uimitor sa se repete adoptia, pe motiv ca noi copii copiem ce vedem in familia in care am fost crescuti.
tatal ei, respectiv bunicul natural din partea mamei, a mai fost casatorit si din prima casatorie au rezultat 2 copii: o fata si un baiat.
Fata a ramas la mama , iar baiatul la tata.
Pe fata nu a putut sa o creasca mama , pe motiv ca ar fi fost alcoolica.Si, de comun acord, au decis, ca fata sa fie adoptata, dar cu precizarea ca parinti naturali sa o viziteze.
Baiatul a fost crescut de tata si de a 2 sotie, cu care a avut-o si pe "mama naturala".
Baiatul nu a vrut ,desi o cunostea pe cea naturala, sa o salute cand se intalnea pe strada cu ea si nici la inmormantare sa mearga, pe motiv ca nu ea l-a crescut..
Cred ca e important ca un copil sa stie ca a fost adoptat, da, depinde de moment..
Eu traiesc niste sentimente contradictorii: ba sunt mega fericita ca am fost crescuta bine, ba ma simt abandonata, ba mintita si se repeta starile..Va pup fetelor! Oricum mult curaj va trebuie sa luati decizia adoptiei. EU sunt casatorita de 2 ani, nu am incercat cu adevarat sa raman, dar m-am gandit la adoptie si mi-am dat seama ca am temeri..Anca ce ai mai facu?

anca_nicolae spune:

Buna marya!


Foarte viu ce ai poevstit tu!
Si ai exprimat niste ganduri si sentimente intr-un mod foarte natural.

Mie mi se pare foarte UTILA postarea ta pentru parintii adoptivi!

Vad ca ai scris de stari amestecate... eu iti scriu ca e vorba despre nistee etape pe care tu trebuie sa le parcurgi, cumva singura. Dar vei fi suficient de curajoasa si vei putea!

Prima ta etapa/victorie este sa DEPASESTI dezamagirea ca nu te-ai nascut dintr-o relatie ideala... A fost totusi un moment de apropiere intre 2 oameni, un lucru normal pana la urma, asa ca nu esti o "greseala".

Dupa aceasta prima victorie in care tu sa ajungi sa te BUCURI la max de sansa pe care ai avut-o sa te nasti, vine a doua etapa, cea in care iti evaluezi parintele natural, cat il ierti, cat nu-l ierti. Cand vei ajunge impacata cu situatia, cu faptele, cu trecutul tau si al parintelui natural, vei fi deja mai puternica.

O alta etapa reprezinta oglindirea parintilor tai adoptivi peste fiinta ta. Sa realizezi cat de mult au insemnat ei pentru tine, cat de mult au putut influenta [mai ales in bine] caracterul tau, multe... Astfel, cum ai scris si tu, ii vei admira si vei intelege si mai bine diferenta intre a naste si a creste un copil. E mare. In plus, vei realiza ca o parte din fiecare om e data de firea lui din nastere, insa o alta parte e data si de influenta parintilor si a celor din jur. Asta e si un lucru bun, si un lucru complicat. E bun pentru ca ne da speranta in cresterea copiilor ca ii vom putea modela cat mai frumos, si e complicat pentru ca trebuie sa acceptam ca nu putem modela totul... Aceasta intelepciune ne este utila pe parcursul intregii vieti de parinte, pentru a putea face fatza diverselor dezamagiri.. cumva inerente si naturale.

Apoi, poate/sper, in timp, sa ai proprii tai copii si aceasta intelepciune sa iti fie chiar utila. Tie si copiilor tai, naturali si/sau adoptati.

***

Despre mine, anul trecut nu am facut vreun demers, insa sper ca anul asta voi reusi sa-l gasesc pe cel pe care il iubea mama naturala, atuci cand avea 16 ani. Repet, nu ca sa-mi caut un tata sau sa il inlocuiesc pe tata [singurul tata al meu, cel care m-a crescut]. Ci pentru ca poate e un om inteligent si voi avea ce discuta cu el. Pentru a-mi largi orizontul de oameni cunsocuti, interesanti. Poate si pentru el, se va bucura sa ma descopere. Sau poate nu . oricum, nu ii voi spune nimic fara sa PREevaluez eu daca s-ar bucura sau nu. Poate si pentru a vedea cum arata asa... la figura, o simpla curiozitate, daca tot mi-a zis mama naturala ca seman f mult cu el doar cu el [adica sa vad si eu cum poa sa fie un barbat atat de frumos ca mine ]. Poate sa vad daca, macar, mai e in viata.

El este o parte din drumul meu, de aceea am dreptul sa-l cunosc.

Insa... m-ar intrista mult sa aflu ca nu mai traieste. Ar fi regretul unui lucru nespus la timp.

*****

Va doresc multa sanatate, mult bine si multe momente de bucurie.

Pup