Cand spunem copilului ca este adoptat?

marumiha spune:

Multumesc pt.tot ,eu nu intentionam sa te intreb de lipsuri materiale ci daca ti-ai fi dorit ca parintii tai sa fi fost mai apropiati,mai deschisi ,mai veseli ,ironici.
Tu ai fost atit de draguta ca mi-ai raspuns la tot.
Eu tind sa cred ca ei se comportau la fel ca oricare parinte de fetita ,care in acele timpuri gindeau asa.
Oamenii in general ,nu prea rideau ,nu prea glumeau , societatea si mentalitatea oamenilor de atunci era cu totul diferita de cea in care traim noi azi.
Imi aduc aminte ca si parintii sau rudele mele aveau conceptia asta si te speriau , daca faci ceva grav nu te mai primesc acasa ,ca ride toata lumea.Daca stau si ma gindesc bine ,era atit de greu sa faci pe cineva sa rida.
Lumea in general se rusina de orice si nu erau obisnuiti cu astfel de probleme ,in plus nu stiau nici cum sa explice copiilor ceea ce e bine si ceea ce nu este bine....in schimb reuseau f.bine sa-i sperie pe copii de multe ori sa-i altoiasca.
Ce bine ca traim alte timpuri .
Din sfaturile tale o sa incerc sa tin cont cit de mult ,si pt.noi aspectul asta ca trebuie sa fii cit mai deschis ,sincer cu copilul ,sa aiba incredere in noi,sa-l incurajem si sa-l facem sa inteleaga ca in orice situatie sintem alaturi de el.Cine stie daca vom reusi sa fim niste parinti buni.

Poze

liliana csaki spune:

Multumesc Anca.
Eu sunt apropiata ca varsta de tine, putin mai mare. Parintii mei au fost parinti naturali dar ne-au avut tarziu pt. vremurile alea, adica aveau aproape 35 de ani, asa ca atunci cand am ajuns la scoala ei erau deja "batrani". Pot insa sa te asigur ca ai tai nu se comportau diferit cu tine pt. ca erai adoptata, eu am auzit aceiasi placa in adolescenta mea, cea cu "ai grija sa nu ne faci de ras". Stiu ca ma supara f. tare atunci, azi, mama fiind, gandesc altfel, stiu ca nu-mi doreau decat binele si cred ca nu stiau sa comunice altfel, poate era si diferenta de generatii dar clar oamenii nu erau atat de deschisi, unele subiecte erau tabu. Nici eu nu i-am simtit prieteni pe-ai mei si cu siguranta ca nu le-am spus tot ce gandeam. A fost o adevarata nebunie cand in clasa a XII-a fiind, o colega de-a mea a nascut, zile in sir toata lumea vorbea numai despre asta ca si cand urma sa vina sfarsitul lumii.
Imi place sa cred ca eu si copiii mei suntem si prieteni, vorbim despre orice, le raspund la toate intrebarile pe masura intelegerii lor, n-avem subiecte tabu. Stiu ca sunt adoptati dar stiu in acelasi timp ca suntem o familie ca toate celelalte, ca ei sunt la fel ca ceilalti copii, doar ca au ajuns in alt mod in familia noastra. O sa-i sprijin in tot ce-si vor dori sa faca si sper ca ei sa realizeze intr-o zi ca viata lor a fost asa cum trebuia sa fie.
In ceea ce priveste relatia cu parintele natural, nici daca-ai fi avut acea relatie deschisa cu ea inca din copilarie, cu vizite de x ori pe an n-ai sti niciodata cum ai fi evoluat daca-ai fi crescut alaturi de ea, nimeni nu ti-ar putea da un raspuns la aceasta intrebare, niste vizite nu ti-ar fi influentat radical viata si cu siguranta n-ar fi insemnat ca ai fi crescut alaturi de ea.
Personal, n-as fi de acord cu o astfel de legatura, nu mi se pare deloc ok, ea a facut o alegere in momentul in care a decis sa renunte la copil(din motive pe care nu le cunosc si nu le comentez) eu, la randul, meu am decis sa-mi asum responsabilitatea de-a deveni parinte.
Eu ca parinte sper sa-mi cresc copilul in asa fel incat sa devina o persoana in masura sa-si asume deciziile si-atunci va putea sa hotarasca singur daca va vrea s-o cunoasca sau nu, nu trebuie sa i-o bag eu pe gat si nici s-o pun pe-un piedestal pe care s-ar putea sa nu-l merite.
Din punctul meu de vedere, daca-mi iubesc copiii nu-i mint, de-asta am si ales sa le spun inca de mici adevarul. In atare situatie, ce loc ar ocupa ele in ecuatie? Prietenele mamei(adica ale mele)? ar fi o minciuna care la un moment dat ar iesi la iveala. Mamele naturale? atunci de ce nu-s ele cele care-i cresc? sincer nu cred c-ar avea o influenta benefica asupra psihicului copilului prezenta lor. Eu cred ca e nevoie de un mediu stabil pt. o buna dezvoltare, nu de persoane care apar si dispar din peisaj dupa niste reguli nestiute.
In plus, la noi, nici legislatia nu permite o astfel de legatura.

simo_73 spune:

buna dimineata
Anca, in tot ce ai povstit tu, pot spune ca m-am regasit. Eu sunt singura la parinti, si nu am fost deloc rasfata cum au fost alti copii singuri la parinti. Cand eram mica imi doream foarte mult sa am si eu bicicleta, am primit bicicleta abia in vacanta de vara cand treceam inh clasa a 3-a si asta dupa ce mi-au zis ai mei ca daca iau premiul I am sa am bicicleta. Poate atunci la varsta aceea mica eram suparata pe ei, daqr apoi cand m-am facut mare mi-am dat seama ca asa ma faceau ambitioasa. Cand eram mica mama mea mereu ma chema pe langa ea sa o ajut, lucru care m-a ajutat foarte mult mai tarziu cand am plecat la liceu, eu traind la tara, de mica culegeam buruieni, pentru animale, aveam grija de o parcela din gradina care era a mea , iar tata ma avea pe langa el cand avea treaba ( da ciocanul, da cuiul, tine de aici, eram baiatul lui ), dar tot asa dupa toate astea urma un "premiu", gen tabara, mers la munte, etc.
Cand am plecat la liceu imi aduc aminte cat " m-a mai dadacit " mama, sa am grija ce fac, sa nu o fac de ras, la un moment dat chiar "o uram", dar toate astea le facea pentru mine sa devin ceva in viata, sa ma descurc singura. Si cu toate astea ii iubesc foarte mult si sunt prieteni mei, chiar daca le mai ziceam cand eram mica ca se poarta cu mine de parca nici nu as fi a lor

"In viata nu e suficient ca ai ales drumul cel bun. Daca nu mergi repede inainte, te calca in picioare cei care vin din urma."
(Will Rogers)


simona

marumiha spune:

Buna dimineata,

Eu cu aspectul asta nu sint de acord ,asa cum a spus Liliana ,legea nu permite sa ai contacte cu parintii naturali ,si in al doilea rind ca copilul cind este mic trebuie sa aiba niste reguli precise care trebuiesc intelese.
Parintii sint cei care iau decizii pt.el,sint responsabili de actiunile lui si comportamentul lui pina la maturitate ,e important sa aiba si bunici si rude apropiate ,sa fie inconjurat de multa dragoste si multe persoane dar fiecare sa-si pastreze rolul in viata unui copil.
Spre ex.mie nu-mi place nici ca copilul meu sa stea f.mult cu bunicii si sa vina acasa atunci cind e ora de culcare.Prefer cit se poate de mult sa stau eu cu copilul si cu sotul meu.
Cel mai urit lucru mi se pare atunci cind copiilor li se promite ceva si apoi nu li se ofera ,eu sper sa nu fac asa ceva .Pt.ca e usor sa-ti pierzi increderea in cineva atunci cind esti mintit ,de felul meu sint destul de sincera si de corecta si nu.mi plac deloc oamenii care spun ca te sun azi ,sau te caut si uita.Sa nu mai zic de cei care intirzie mereu la servici sau sint mereu pe ultima 100 de m.
In copilarie ,mie nici bicicleta nu mi-au luat sa nu mai zic de alte lucruri insa nu pot sa spun ca am suferit ,asa rau timpurile .Am devenit asa de ambitioasa incit Dumnezeu m-a ajutat sa am dupa ,bineinteles cu multa munca.
Eu am plecat de acasa cind aveam 14 ani si am vrut sa merg singura sa dau ex.la liceu ,la serviciu si aici unde locuiesc .Am vrut in primul rind sa-mi demonstrez mie ca pot sa fac ceea ce-mi propun si imi doresc.

anca_nicolae spune:

Buna!

Legat de contactul intre copii si alte persoane, eu cred ca un parinte este destul de suficient pt copil, cat e copilul mic. In timp, cand copilul devine adolescent, eu am observat ca orizontul de ganduri, de dialog, de preocupari se largeste f mult, si atunci, eu, 1 singur om, nu am cum sa acopr toate tipurile de personalitati.

De ex, veronica e cl 8, are 14 ani, ii place sa mearga cu mine in diverse locrui, DAR, cand e ziua de meditatie la romana+chitara, merge acolo, si, dupa ce se termina lectiile, ii place sa mai stea de vorba cu acei 2 meditatori. Acesti 2 meditatori sunt studenti, cam de 23 de ani, iar veronica se SIMTE FB cu ei, astfel incat a devenit un obicei ca sa mearga acolo pt meditatie si apoi vizita. Vorbesc de diverse, merg la patinoar, chiar mananca de pranz acolo. Oricat ar vrea o mama sa se vada singura si "cea mai perfecta" faptura din viata copilului, nu se poate. Eu sunt fericita ca exista aceasta zi pt veronica, si nu i-o ingradesc deloc.

Tudor e cl 5, are 11 ani, pana in cl 4 a fost legat de mine, mai iesea pe la joaca, dar asa, 1-2 ore, oricum, mai legat de mine. Acum, din cl 5, ii vad ca au crescut si ei, mai merg in parc singuri, au si ei grupul lor, chiar nu am ce cauta eu printre... deja, la o varsta, copii/preadolesacenti se si jeneaza sa-l duca parintele de mana la grup... Astfel, chiar si inteleptul Tudor are gasca lui si evident ca o prefera, in diverse zile, decat pe mine.

bb3 inca e mic, adica... e inca aproape 100% al meu :).

Copiii mei nu au avut bunici, decat un pic de tatal meu, si pe bunica din partea sotului. Vara ii lasam cate 2-3 saptamani la tara, mi-era dor de ei, dar consideram util pt ei sa fie SI acolo.

Eu, cand spuneam mai sus ca o "cvasirelatie" intre copilul adoptat si parintele natural ar fi utile, am zis-o NU ca sa urc parintele natural pe un piedestal pe care nu-l merita, nici vorba, ci pentru a REDUCE curiozitatea/intrebarile copilului legate de parintele natural. Curiozitate care tocmai ea ar putea urca parintele pe un piedestal nemeritat. Si nu as prezenta parintele natural ca fiind "o prietena a mamei", nuuuu, ca atunci tot nu as fi redus curiozitatea, ci exact ca pe persoana cu burtica sanatoas acare ne-a ajutat sa te crestem cand erai mic de tot, si apoi ne-a adus pe bb la noi ca sa-l iubim si sa-l crestem. In acest fel, copilul nici nu ar exagera imaginea idilica despre parintele natural, si nici nu i-ar percepe pe parintii adoptivi ca niste fricosi, mereu in ascunsi, mereu speriati.

V-am zis, eu nu ma cred mafalda peste copiii mei, oricand se poate gasi un ALT om [nu neaparat parinte natural, ca doar ai mei sunt nascuti de mine] care sa reprezinte un duhovnic/psiholog/sfatuitor mai bun decat mine pt vreunul din copiii mei. Nu mi-e frica de acest potential ALT om, doar las liberi pe copiii mei sa aleaga, iar eu doar sa supraveghez impactul pozitiv sau nu al celor din jurul copiilor mei asupra lor.

Eu vreau sa fiu mama lor, cat reusesc - prieten cu ei, si, in unele chestii, atat cat pot, modelul lor. Atat. Asta nu inseamna ca eu SIGUR EU mereu voi avea raspunsul potrivit la orice in viata. Si atunci, cu cat relationeaza mai variat, cu atat ies mai in castig copiii mei. Nu o sa-i zica vero mama profei de romana, sunt linistita, dar sper sa ramana prietene si dupa examenul din vara.

Cam din acest punct de vedere consideram ca, ATUNCI cand parintele natural ar putea avea vreun cat de mic impact pozitiv asupra copilului, sau macar nu ar fi un pericol/model negativ, sa nu tai complet dialogul dintre ei.

Eu, m-am gandit si m-am intrebat si asta, mi-ar fi fost sau nu util sa vorbesc, in timpul copilariei mele cu mama mea naturala? Si, strict pe anumite piste, poate as fi avut ce sa discut cu ea. Si nu ca sa alerg/aleg pe ea ca mama. Nu. Ci doar ca pe o persoana cu problemele ei, dar care nu imi este un strain, si, la o adica, ar exista in viata mea.

cu drag,
anca
.

Poze cu noi

Veronica-Elena 14 ani, Tudor-Iulian 11 ani, Robert-Adrian 2 anisori

szivarvany spune:

Anca, ce frumos scrii Chiar ca ai putea scrie o carte.
Pt mine de exemplu capitolul s-a incheiat atunci cand m-a lasat naturala in maternitate. Pur si simplu nu mi-am dorit, nu-mi doresc si nici nu-mi voi dori sa o cunosc. Mi se pare atat de inutil.
Am ajuns aproape la 34 de ani si nu vad rostul pt care as cauta-o. Mie-mi place mult reciprocitatea si de asta zic ca nu ar avea niciun rost.
Eu ma bucur ca am avut asa o sansa fantastica sa am parinti, parintii mei adevarati care m-au iubit. O da, nimeni nu na va convinge ca parintii adoptivi nu-si iubesc mai mult copiii decat daca i-ar fi nascut ei :-) E mult mai multa iubire aici :-)
Si cred ca e un noroc imens sa te aleaga cineva sa-i fii copil.


_

MaraAnisia spune:

Draga Szivarvany,

ai scris un mesaj minunat pt noi,mamele de copii adoptati.
Iti multumesc foarte mult pt un mesaj atat de optimist, de frumos, de incurajator

astept,de asemenea, daca mai doresti, sa ne spui cateva sfaturi despre cum ai simtit tu ca te-au ajutat parintii tai, sau ce ar fi putut sa faca in plus.

multumesc mult,

Mara, mami de fluturas Irina

Cu Dumnezeu in gand

"Unde este Dumnezeu, acolo este tot binele. Unde nu este Dumnezeu, acolo toate sunt rele."
Sfantul Dimitrie al Rostovului

liliana csaki spune:

Curcubeule, te iubesc desi m-ai facut sa plang cu mesajul tau.
Uite, eu nu cred ca-i vorba de mai multa iubire, dealtfel nu stiu cum poti calcula asta, eu cred ca-i iubesc pe-ai mei la fel de mult cum o iubesti si tu pe pitica ta, sau Anca pe-ai ei, in acelasi fel, nu-i simt diferiti, nu ma simt altfel, am mai spus-o demult, din prima clipa cand i-am tinut in brate i-am simtit copiii mei si nimic nu mai poate schimba asta, nu ma gandesc la ei altfel decat ca la copiii mei si daca-ar fi sa ma intorc cu 12 ani inapoi in timp as face exact aceiasi pasi cu-atat mai mult cu cat eu am ales sa merg pe drumul asta, n-am fost fortata de lipsa de alternative. Ei sunt sufletul meu si sensul vietii mele si azi nu-mi inchipui c-as mai putea trai fara ei. Oare nu asta inseamna sa fii parinte?

szivarvany spune:

Eu nu stiu ce ar fi putut face mai mult, eu mereu, dar mereu am simtit ca ma iubesc enorm, dar enorm de mult, chiar si in momentele in care ma certa, mai ales mama mea, care era ca un general, mereu gata sa infrunte lumea pt mine.
Si mereu, dar mereu am simtit si stiut ca sunt speciala. Nu ma intrebati de ce.
Apoi cu trecerea anilor am fost tot mai convinsa cat de norocoasa sunt. Si sincer, cu toate cate am trait in viata mea, asta e concluzia mea. Ca am avut un noroc imens.


Intr-o seara ma gandeam ce ar fi daca as porni sa aflu cine m-a lasat acolo. intr-o dimineata de vara, la un pas de moarte. Si apoi m-am gandit pt ce naiba as face asta ?! Sa o intreb ce ?
Eventual i-as putea multumi ca nu m-a pus intr-o punga de 1 leu ci ne-a lasat mie si parintilor mei posibilitatea sa ne intalnim.
E parerea mea personala, fiecare face exact ce simte. E atata simt.
Saptamana asta, sambata, se fac 10 ani ce cand nu mai e mami cu mine.
Regret doar ca nu i-am putut multumi indeajuns pt tot. Pt ca stiu ca toata lupta a condus-o de fapt ea. Lupta sa ma aiba, lupta cu rudele, gura lumii, tot-tot.

Nu vreau sa va intristez cu mesajele mele
Vreau doar sa stiti ca sunteti minunate

_

liliana csaki spune:

Pe mine nu m-ai intristat, doar m-ai emotionat foarte tare cand ai vorbit atat de frumos depre parintii tai si mai ales despre mama ta. Cred c-ai fost si esti un copil minunat si cred ca mama ta te vegheaza de-acolo de sus si e foarte mandra de tine.
Si stiu ca mi-as dori ca peste ani, copiii mei sa vorbeasca la fel de frumos despre viata lor impreuna cu noi, asa cum o faci tu acum. Asta ar insemna ca am reusit in meseria de parinte.