Depresia cauzata de infertilitate
Raspunsuri - Pagina 7
rocsy2007 spune:
De 6 ani ani infrunt si eu aceasta neputinta. Cad si ma ridic in fiecare luna si merg mai departe cu speranta ca luna viitoare voi invinge. azi incep monitorizarile dupa laparo. sunt foarte agitata si stresata. nu ar trebui dar asta simt acum. vreau sa lupt pentru copilul meu. nu voi renunta la aceasta lupta decat in momentul cand dr imi va spune " nu se mai poate face nimic".
m-am saturat sa merg la prieteni si sa ma intrebe ce ai mai facut la dr. oricum ei se uita la mine si privesc ciudat tot ce le spun. ii simt. nu au cum sa inteleaga pentru ca nu au trecut prin asta. uneori nici sotul meui nu ma intelege si nu discuta prea mult cu mine despre aceasta problema. poate ca nu vrea sa ma supere dar eu uneori simt nevoia sa vorbesc. sa spun ce simt . pe acest forum am gasit ce aveam nevoie. am gasit suflete care simt la fel ca mine. simt ca aici imi pot descarca sufletul . cine oare te poate intelege mai bine decat cel care are aceeasi probleme?
georgia imi pare rau de problemele pe care le-ai avut dar ma bucur ca esti optimista si sper da d-zeu sa iti dea ceea ce iti doresti.
pentru a obtine ceva trebuie sa vrei cu adevarat
http://tt.lilypie.com/XILYm5.png
rocsy2007 spune:
quote:
Originally posted by silvy24
Vreau sa va povestesc ce mi s-a intamplat aseara.
Am un motanash care are 5 luni si sunt foarte atasata de el. Mai ales ca dorindu-mi atat de mult un copil, il iubesc ca pe copilul meu. Pentru ca inca nu il lasam pe afara si-a facut un obicei in a sta pe fereastra. Noi stam la etajul 1. Aveam incredere ca nu se poate intampla nimic pentru ca este un adevarat acrobat. Dar azi noapte am auzit un scrajelit de gherute si m-am uitat disperata la geam. Motanashu meu cazuse. Am inceput sa tip la barbata-miu sa se duca sa vada ce s-a intamplat cu el. In timpul asta m-a luat cu lesin, imaginandu-mi ca o sa vina cu el in brate...mort. Practic m-am scurs pe langa un perete si stateam pe jos. Mi s-a parut ca a trecut o vesnicie pana a venit barbata-miu si in acea vesnicie ma gandeam ca nu mai vreau nimic de la viata. Am simtit cat de ingrozitor e sa pierzi o fiinta grava. Poate ca cele care aveti animalutze ma intelegeti. Poate ca cele care nu aveti considerati ca exagerez.
Paxi nu murise dar nici nu era jos. L-am cautat o ora cu lanterna pe toata strada, in curtea noastra si in curtile de langa. Pana la urma l-am gasit plin de noroi si tremurand ca varga. Se ascunsese intr-un beci. L-am tinut 3 ore in brate pana sa nu mai tremure.
De ce v-am povestit acest lucru? Mi-am dat seama ca se poate si mai rau decat sa nu ti se indeplineasca o dorinta. Mi-am dat seama ca poti sa pierzi o fiinta pe care deja o ai. Sper ca nu gandesc prea negativist dar eu simt ca de multe ori nu apreciez destul pe cei de langa mine. Dupa zile intregi in care mi-am consumat toata energia gandindu-ma la cat de nasol e ca nu raman gravida, ma trezecs ca dintr-un vis si ma uit la cei din jur, cei pe care i-am ignorat.
Silvia.
te inteleg perfect si eu am animalutze si le iubesc foarte foarte mult. ma bucur ca nu a fost nimic grav.
pentru a obtine ceva trebuie sa vrei cu adevarat
http://tt.lilypie.com/XILYm5.png
andriushca spune:
buna, dragelor!
e-hee, e vechi subiectul asta, din pacate... pentru cine nu stie, ioana_p76 a deschis mai demult unul asemanator: "Infertilitatea - de ce nu ne intelege nimeni?", dar la Cabinetul Psi.
intre timp, noi, unele din cele ce ne vaitam pe acolo si pe aici pe la "Inseminare" ne-am revizuit atitudinea si am incercat sa ne vedem de ceea ce a mai ramas din viata noastra incercand sa "dam la o parte" cea mai importanta "portie" din ea.
desi am 33 de ani si sotul 35, desi inca mai speram, desi inca ma doare sufletul, am zis, in final, "fie ce o fi, daca DD va dori, voi avea si copil". prea multa viata din ultimii 3 ani mi-am petrecut-o pe la usile doctorilor, urmarind luna de luna daca vin "rusii" sau nu vin, suferind ca au venit, de fiecare data, suferind pentru fiecare test cu o singura amarata de liniutza...
poate voi continua aceasta lupta dar nu acum, simt ca trebuie sa mai fac si altceva. ca nu sunt doar atat si viata mea nu reprezinta numai un lung sir de monitorizari, analize si teste de sarcina ... de vesnica asteptare intre doua ovulatii.
eu va pup si va doresc sa depasiti momentul, constientizand ca desi scopul femeii in viata e sa faca copii, totusi viata ei nu se rezuma numai la asta. 
andreea
ZOZOLINA
http://tt.lilypie.com/Xc90m8.png" [/url]
"Eram multumit ca puteam da un raspuns prompt si am raspuns. Am spus ca nu stiu!"
oana_oana26 spune:
Andreea,
ma inclin in fata optimismului tau
10 puncte pentru modul in care gandesti, o sa tin cont de ceea ce ai scris, numic nu se intampla pe lumea asta daca nu vrea DD
magduta-sv spune:
Buna fetelor!
Dupa aproape noua ani de zile de cind m-am casatorit,am reusit sa trec peste momentele grele si suferinta ca nu avem copii.Am inceput investigatiile si tratamentele inainte de a implini un an de casatorie, pt. ca ne-am dorit de la inceput copii. Doctorii ne priveau la inceput suspiciosi, ca ce-i asa graba. Aveam 25 de ani. Au urmat niste ani grei in lupta pt. bebe, cu suferinte grele fizice ( am trompele obturate), cu momente de lacrimi si depresie... Toata lumea glumea pe seama noastra cu " ori pamintu-i nisipos, ori magarul puturos", ori ca ce asteptam sa facem mari averi, etc. Mai tot timpul eram cu lacrimi in ochi. Nu puteam sa le explic tuturor in amanunt problemele mele intime si sa le dau explicatii de ce nu avem copii. Nu mai amintesc cite leacuri babesti am auzit, tratamente de succes la cupluri care in final au reusit, dar nimeni nu intelegea si nu ma asculta ca acestea nu se pot aplica unor trompe impermeabile.
Toata ziua primeam telefoane din partea rudelor care stiau ca sintem mereu la investigatii si ne intrebau ce am rezolvat si in cit timp va aparea bb. De parca am fi roboti si in schimbul sumelor enorme cheltuite cu doctorii, acestia imi puteau garanta o sarcina.
Au trecut anii si la 30 de ani am fost convinsa ca voi avea bb mult dorit, in urma unui FIV. Nu a fost asa. Am esuat lamentabil si la aceasta ultima optiune, dar am primit in dar de ziua mea un pisic alb frumos care-l iubesc mult de tot si care m-a facut sa trec peste depresia FIV-ului si mi-a adus din nou zimbetul pe buze.
Sint din nou vesela si fericita si privind in urma ma gindesc ca ne-am pierdut cei mai frumosi ani din viata in lacrimi si deznadejde. Ne-am gindit mai mult la viata noastra, la faptul ca putem deveni parinti si prin adoptie, ca nu putem forta natura sa ne ofere chiar totul, ca putem fi fericiti bucurindu-ne de ce avem: o familie frumoasa, parinti alaturi de noi, un sufletel drag care ne iubeste, 4 finuti botezati, ca putem vedea lumea in loc sa plingem la cabinetele doctorilor, ca Dumnezeu le rezolva incet pe toate.
Va doresc tuturor sa va impliniti visele si sa incercati sa vedeti si lucrurile frumoase ale vietii, pt ca depresia ne baga in final in spital, nu ne va aduce bb mult dorit!
http://news.webshots.com/album/561332501UFlQsF
maria08 spune:
Buna fetelor,
Si eu am cazut....m-am ridicat....de multe ori pe parcursul celor 3 ani si jumatate de cand luptam cu infertilitatea!! Stiu ce inseamna sa-ti doresti mai mult decat orice pe lume : SA DEVII MAMA!! In momentele de cadere nu mai vreau sa stiu de nimic, de nimeni....parca nici de mine.....e sentimentul acela ca lumea s-a oprit in loc si nimic nu mai conteaza!!! Si totusi....ma ridic....chiar daca anii trec.....nu mi-am pierdut speranta, e ceva in interior care-mi spune ca vom fi parinti pana la urma. Doamne Ajuta sa se intample cat mai repede!!!! Pentru noi toate!!!
Silvy: Ma regasesc in ce spui tu....si noi avem o cateluta chihuahua pe care o iubim ca pe copilul nostru. Uneori am impresia ca uitam ca-i catel.....mi se pare ca umple casa cu veselia si prostioarele ei!!
silvy24 spune:
Magduta imi pare rau ca va chinuiti de atatia ani. Eu am 25 de ani si umblu de 1 an prin doctori. Dar, sufar de 3 ani ca nu raman gravida. Tocmai de asta mi-e frica si mie. Sa nu ma trezesc peste ani de zile ca am pierdut cei mai frumosi ani, tineretea mea, deprimata si neimplinita din cauza ca nu am un bebe. Asta nu inseamna sa nu lupt! Dar, incerc din rasputeri sa gasesc echilibru in aceasta lupta. Incerc ca dorinta de a avea un copil si neimplinirea acestei dorinte sa nu-mi inegreasca existenta.
Oricum pe mine ma mai scoate din negura gandul ca daca nu se poate si nu se poate, vom adopta un bebe. Este ca un colac de salvare.
georgia_c spune:
magduta-sv
grea si lunga lupta ...daca dupa atata timp , ai puterea sa mai speri , sa nu-ti pierzi credinta in DD , trebuie sa fii un om special ... si asa cum ziceai , DD le rezolva pe toate la timpul potrivit
Coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramane anonim
Albert Einstein
toriceli spune:
Ma bucura interventia fetelor de la Cabinetul PSI. O gasesc de bun augur.In timp , si probabil dupa ce vom trece prin toate etapele ca orice proaspete debutante in ale depresiei , vom reusi sa adoptam si noi aceasta atitudine pozitiva. Sunt convinsa. E doar o chestiune de timp. Multumim !
Cum am mai spus : "Viata e prea scurta ca sa putem invata numai din experienta proprie."
Toriceli http://tt.lilypie.com/LK6Op2.png
magduta-sv spune:
Silvy, Georgia, multumesc mult de mesaje si incurajari.
Ati vazut pozele cu Tomi?
Fruntea sus tuturor si nu uitati ca sintem femei inainte de a fi mamici si viata oricum merita traita frumos! Bebe as vrea sa vina in viata noastra in momente de dragoste si bucurie, nu cind sintem in cea mai neagra disperare.
http://news.webshots.com/album/561332501UFlQsF