povestea primei intalniri

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 3

ralualexandrei spune:

Imi cer scuze fetelor ca ma bag pe subiectul vostru,insa povestile voastre mi-au incalzit sufletul,sunteti nemaipomenite iar copiii vostri niste minunatii,pt toti si toate

Andra ,mamica lui Robert , a Mariei si a lui Eduard Ionutz album no1 album no2 albumul no3

gabibociort spune:

Povestea noastra este mai ciudata.
In primul rand eu nici nu am fost hotarata 100% sa adoptam, mai speram intr-o minume, desi medicii nu mi-au dat sanse prea multe. Apoi ma era teama ca nu o sa pot iubi un copil care nu este al meu.
Sotul meu a fost acela hotarat si ferm pana la urma. S-a exprimat de genul "m-am saturat sa te vad leguma. si cu cati bani am lasat pe la doctori cresteam un copil mare. gata. pe mine nu mai conta. adoptam si gata" (bine ca macar el gandea limpede).
Nu prea convinsa, am plecat in 15 dec.2007 la o maternala sa vedem o fetita (eu as fi vrut un baiat). Maria avea atunci 4 luni.
http://family.webshots.com/slideshow/570154658IpAdwm
M-am apropiat de patutul ei, am privit-o, si ... nu am simtit nimic. Am realizat asta si m-a blocat. Sotul meu a luat-o in brate (ca un facut, seamana cu el). Am luat-o si eu in brate, m-am jucat cu ea, am sarutat-o, si fara sa-mi dau seama nu am mai lasat-o din brate.
Pe cand sa plecam, am vrut sa o pun in patut. Si atunci s-a intamplat. Fata a intins manutele spre mine si a inceput sa planga. Am luat-o inapoi si am strans-o la piept si atunci i-am soptit - mami o sa vina sa te duca acasa, trebuia sa ai putina rabdare.
Asta am simtit, ca sunt mama ei, ca ea este puiul meu.
N-are rost sa va spun cam cum am plecat de acolo.
Drumul a fost lung, greu dar acum Maria este acasa.

http://family.webshots.com/slideshow/570147796ATFQgt
ce nu te omoara, te face mai puternic......si mai bun
Tanti mama lui Maria

sunnyday07 spune:

Citat:

citat din mesajul lui Manuelita

Buna seara si la multi ani!!!

Am o intrebare si v-as fi tare recunoscatoare dragi mamici daca m-ati ajuta.
Am citit pe acest forum povesti emotionante despre prima intalnire. Va rog sa-mi raspundeti cu sinceritate, exista adoptii fericite si in situatiile in care nu simti nimic inaltator ci doar ca te afli in fata unui copil ca oricare altul, dragalas si care are nevoie de o familie?
Exista iubire profunda si in cazul in care prima intalnire nu e cu focuri de artificii si senzatia ca acela e copilul predestinat familiei tale?

Cu drag, Manuelita

Manuelita

Buna Manuelita

Aceeasi intrebare ma framanta si pe mine acum. Ne-am vazut deja de doua ori si desi lucrurile au mers foarte bine de fiecare data parca mie mi se pare ca lipseste ceva.
Daca asa cum ziceai si tu lipsesc artificiile e oare cazul sa merg mai departe?

Pentru tine cum au mers lucrurile?

misha71 spune:

Sunny, nu cauta artificii, cauta COPILUL TAU. Nu toata lumea a simtit artificii sau fluturasi in stomac si totusi ceva le spunea sa continue si dupa 2-3 intilniri deja deveneau nerabdatori sa-l ia acasa mai repede, si se mirau si ei de ce gindesc asa, ca doar nu au simtit nimic din ce au citit ca se poate intimpla. E un miraj inexplicabil, poate nu de la prima intilnire, dar dupa a doua, a treia.... Cind simti ca totul se prabuseste atunci cind pleci si il lasi acolo, cind stai cu teama ca poate data viitoare nu te va mai recunoaste si trebuie sa o iei de la capat sa=-i captezi atentia si sa-i cistigi increderea, cind te gindesti (la inceput mai rar, dupa care extrem de des) "oare acum ce-o face, o fi mincat, o dormi, l-o durea ceva, o fi bine?..si mii de astfel de intrebari, atunci vei sti cu siguranta ca L-ai gasit!

****************************************************************

Emma INVINGE cancerul! In fiecare zi alaturi de Emma!

www.helpsonia.com/povestea-soniei" target="_blank">O inimioara are nevoie de voi! / Blogul cu ingerasi
POFTITI IN BAZARUL LUI MIHAITA!!!

excesul de pufuleti, bomboane si IGIENIZARE dauneaza grav sanatatii (LadyJ)

SoriLea spune:

Ce bine le zici tu Misha si cata dreptate ai intotdeauna.

...sa fii capabil in orice moment sa sacrifici tot ce ai, pentru ce ai putea sa devii. Charles Dubois

SoriLea

sunnyday07 spune:

Misha, multumesc MULT, MULT, MULT de tot!

Manuelita spune:

Sunnyday, subscriu la spusele lui Misha71 :)

Au trecut aproape 2 ani de cand am deschis topicul "prima intalnire".
Poate ca mi-a venit randul sa raspund si eu la intrebarea pe care tot eu am pus-o.
Sa zicem ca as avea de va povestit prima intalnire...
Sa zicem ca am intrat in casa maternalei si ne-a iesit in cale o fetita mica, de vreo 2 ani si un pic, negricioasa, tunsa foooarte scurt, s-a oprit si ne-a privit curioasa dar retinuta si de la o distanta sigura, noi n-am simtit nimic, dar am intrat in casa si am scos jucariile din sacosa. Am inceput sa ma joc cu sotul cu jucariile si in cateva minute s-a apropiat si ea si a inceput sa ne imite. Incet, incet, s-a apropiat de noi, am luat-o putin in brate, iar ea s-a lipit de mine. Dar noi tot nu simteam "ce trebuie". Am stat mai mult din politete aproape 1 ora. Ma inunda un sentiment de mila, de ingijorare fata de soarta acestui copil. Dar ma uitam la ea si incercam sa "o integrez" in viata de familie cu copil la care visam, si locul ei nu era acolo, mi se parea chiar un pic uratica, ma gandeam ca mi-ar fi jena sa o arat cunostintelor, ca nu as simti nici o mandrie in a spune" ea e fiica mea". Dar totusi, nu puteam nici pleca din casa, desi rational aproape stabilisem ca nu e copilul nostru (dintr-un schimb de priviri cu sotul am inteles ca si el simte acelasi lucru) parca ne sufla un vant din spate catre acest copil. Acelasi vant care ne suflase in spate 500 de km in plina iarna inzapezita.
Ne-am ridicat sa plecam si fetita ne-a condus pina in prag, atunci mi-am pironit ochii in ochii ei si nu imi venea sa intrerup privirea. Dar era foarte ciudat, pentru ca nu simteam ca vreau acel copil,pur si simplu nu-mi puteam lua ochii de la ea. Dar a trebuit, am urcat in masina si am plecat.
A trecut apoi aproape o luna, luna in care hotarasem aproape ca "nu e ea", luna in care am incercat pina si sa-i gasim parinti, luna in care ne tot gandeam la ochii ei deosebit de negrii (sa zicem ca e o fetita de etnie rroma) ne gandeam "oare ce-o face", "oare i-ar placea cutare jucarie", "oare are vrea sa se dea in cutrare masinuta", oare cum i-ar sta adormind franta de oboseala la noi in pat", "oare i-ar sta mai bine in galben sau in roz", etc, etc. Si apoi zis "stop" si am hotarat: nu e ea, e vorba doar de mila, e dorinta noastra de a aduce un copil acasa, asta am fi simtit pentru orice copil. E timpul sa punem punct acestei povesti. Hai totusi sa mai facem o data cei 500 de km ca sa-i ducem jucarii si haine in mod substantial, macar sa fim siguri ca are suficiente pentru o perioada si sa-i facem o bucurie. (Si daca poate vom simti a doua oara ce n-am simti prima data ?)...dar sa alungam acest gand, n-avem cum sa simtim pentru ca nu ea e copilul nostru. Copilul nostru e baiat, e mulatru, o sa-l cheme Joshua si ne asteapta undeva.
Si sa zicem ca am mers sa-i ducem fetitei hainutele si jucariile cumparate mai mult pe ghicite. Am ajuns la aceeasi casuta in fundul unui sat din fundul tarii. Era la geam si cand ne-a vazut de emotii si-a acoperit fetisoara cu manutele, s-a inrosit si parca tot corpusoul ei radia de bucurie. Si parca era alt copil. Si parca noi eram alti oameni. Si parca nu vroiam altceva decat sa facem acest copil fericit, si parca tot ce gandisem noi devenise stupid, si parca un vant ciudat ne sufla din spate spre acest copil, desi ratiunea spunea "nu e copilul nostru, e doar mila".
La putin timp dupa ce am inceput sa ne jucam cu ea, s-a oprit brusc, m-a luat in brate si s-a lipit de mine, a ramasa asa un timp, apoi s-a dus la sotul meu si a facut acelasi lucru. Si ne-am jucat, si ne-am jucat si nu vroiam sa plecam. Desi in continuare, nu credeam ca ea e copilul nostru. Dar parca asta era prima intalnire, totul era atat de diferit, noi si copilul eram atat de diferiti, ni se parea atat de frumoasa, atat de dragalasa, dar nu aveam curaj sa recunoastem ca ea e copilul nostru. Si am plecat de la ea, dar jumatate de suflet a ramas acolo, si inca e acolo si viata se masoara in bucati de cate 2 saptamani, cat trece intre doua vizite. Si intre timp, a devenit cel mai frumos si mai destept copil din lume, a devenit perfecta in absolut toate privintele. Manutele ei mici, negre si uscate au devenit ratiunea de a lupta cu tot (mai ales cu timpul car etrece al naibii de greu),ratiunea de a cumpara jucarii pe care ele sa le scotoceasca curioase si pe care sa le abandoneze oricand de dragul unei imbratisari, in care sa se lipeasca de noi ca o placintuta calda, ca un burutel care absoarbe afectiune, ca un copilas care simte ca in sfarsit cineva il iubeste din nou.
Oare meritam orbii si prostii de noi asa copil bland si darnic si bun? Probabil ca nu, dar ne vom stradui sa o meritam macar putin.

Deianira spune:

Citat:

citat din mesajul lui Manuelita

Sunnyday, subscriu la spusele lui Misha71 :)

Au trecut aproape 2 ani de cand am deschis topicul "prima intalnire".
Poate ca mi-a venit randul sa raspund si eu la intrebarea pe care tot eu am pus-o.
Sa zicem ca as avea de va povestit prima intalnire...
Sa zicem ca am intrat in casa maternalei si ne-a iesit in cale o fetita mica, de vreo 2 ani si un pic, negricioasa, tunsa foooarte scurt, s-a oprit si ne-a privit curioasa dar retinuta si de la o distanta sigura, noi n-am simtit nimic, dar am intrat in casa si am scos jucariile din sacosa. Am inceput sa ma joc cu sotul cu jucariile si in cateva minute s-a apropiat si ea si a inceput sa ne imite. Incet, incet, s-a apropiat de noi, am luat-o putin in brate, iar ea s-a lipit de mine. Dar noi tot nu simteam "ce trebuie". Am stat mai mult din politete aproape 1 ora. Ma inunda un sentiment de mila, de ingijorare fata de soarta acestui copil. Dar ma uitam la ea si incercam sa "o integrez" in viata de familie cu copil la care visam, si locul ei nu era acolo, mi se parea chiar un pic uratica, ma gandeam ca mi-ar fi jena sa o arat cunostintelor, ca nu as simti nici o mandrie in a spune" ea e fiica mea". Dar totusi, nu puteam nici pleca din casa, desi rational aproape stabilisem ca nu e copilul nostru (dintr-un schimb de priviri cu sotul am inteles ca si el simte acelasi lucru) parca ne sufla un vant din spate catre acest copil. Acelasi vant care ne suflase in spate 500 de km in plina iarna inzapezita.
Ne-am ridicat sa plecam si fetita ne-a condus pina in prag, atunci mi-am pironit ochii in ochii ei si nu imi venea sa intrerup privirea. Dar era foarte ciudat, pentru ca nu simteam ca vreau acel copil,pur si simplu nu-mi puteam lua ochii de la ea. Dar a trebuit, am urcat in masina si am plecat.
A trecut apoi aproape o luna, luna in care hotarasem aproape ca "nu e ea", luna in care am incercat pina si sa-i gasim parinti, luna in care ne tot gandeam la ochii ei deosebit de negrii (sa zicem ca e o fetita de etnie rroma) ne gandeam "oare ce-o face", "oare i-ar placea cutare jucarie", "oare are vrea sa se dea in cutrare masinuta", oare cum i-ar sta adormind franta de oboseala la noi in pat", "oare i-ar sta mai bine in galben sau in roz", etc, etc. Si apoi zis "stop" si am hotarat: nu e ea, e vorba doar de mila, e dorinta noastra de a aduce un copil acasa, asta am fi simtit pentru orice copil. E timpul sa punem punct acestei povesti. Hai totusi sa mai facem o data cei 500 de km ca sa-i ducem jucarii si haine in mod substantial, macar sa fim siguri ca are suficiente pentru o perioada si sa-i facem o bucurie. (Si daca poate vom simti a doua oara ce n-am simti prima data ?)...dar sa alungam acest gand, n-avem cum sa simtim pentru ca nu ea e copilul nostru. Copilul nostru e baiat, e mulatru, o sa-l cheme Joshua si ne asteapta undeva.
Si sa zicem ca am mers sa-i ducem fetitei hainutele si jucariile cumparate mai mult pe ghicite. Am ajuns la aceeasi casuta in fundul unui sat din fundul tarii. Era la geam si cand ne-a vazut de emotii si-a acoperit fetisoara cu manutele, s-a inrosit si parca tot corpusoul ei radia de bucurie. Si parca era alt copil. Si parca noi eram alti oameni. Si parca nu vroiam altceva decat sa facem acest copil fericit, si parca tot ce gandisem noi devenise stupid, si parca un vant ciudat ne sufla din spate spre acest copil, desi ratiunea spunea "nu e copilul nostru, e doar mila".
La putin timp dupa ce am inceput sa ne jucam cu ea, s-a oprit brusc, m-a luat in brate si s-a lipit de mine, a ramasa asa un timp, apoi s-a dus la sotul meu si a facut acelasi lucru. Si ne-am jucat, si ne-am jucat si nu vroiam sa plecam. Desi in continuare, nu credeam ca ea e copilul nostru. Dar parca asta era prima intalnire, totul era atat de diferit, noi si copilul eram atat de diferiti, ni se parea atat de frumoasa, atat de dragalasa, dar nu aveam curaj sa recunoastem ca ea e copilul nostru. Si am plecat de la ea, dar jumatate de suflet a ramas acolo, si inca e acolo si viata se masoara in bucati de cate 2 saptamani, cat trece intre doua vizite. Si intre timp, a devenit cel mai frumos si mai destept copil din lume, a devenit perfecta in absolut toate privintele. Manutele ei mici, negre si uscate au devenit ratiunea de a lupta cu tot (mai ales cu timpul car etrece al naibii de greu),ratiunea de a cumpara jucarii pe care ele sa le scotoceasca curioase si pe care sa le abandoneze oricand de dragul unei imbratisari, in care sa se lipeasca de noi ca o placintuta calda, ca un burutel care absoarbe afectiune, ca un copilas care simte ca in sfarsit cineva il iubeste din nou.
Oare meritam orbii si prostii de noi asa copil bland si darnic si bun? Probabil ca nu, dar ne vom stradui sa o meritam macar putin.

Manuelita

AAAAAAAAAAAAAAAAAaaaaa!!!!!!!!!
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAaaa!!!!
Asta e un tipat de bucurie din ala cu sarit in sus!!!

Good things happen to good people.

sunnyday07 spune:

Multumesc tuturor celor care au povestit aici si in plus Aleciei si lui Carmenul la "M-am hotarat .."

Si bineinteles Mishei!

Am citit de multe ori povestile din subiectul asta si sper sa va pot spune si eu povestea mea cat de curand.

Manuelita ...