Sunt ipohondra

Nu e cazul sa ma mai ascund dupa deget. Sunt ipohondra. Daca ma doare ceva zile la rand imi inchipui ca e ceva grav. Daca il doare pe sotul meu, la fel si imi fac griji pt. el.Probabil ca pana acum nu am constientizat, insa am citit destul de multe despre ipohondrie si am senzatia ca, dat fiind simptomele, ma incadrez perfect.
As vrea totusi sa stiu daca nu cumva exagerez, poate sunt o persoana care ma ingrijorez mai repede si aceasta problema nu frizeaza patologicul.....adica e totusi normal sa-mi fac griji din aproape orice? Sa fie totusi firea mea si nu o boala? Habar n-am si voiam sa stiu daca vi se intampla si voua si daca da daca da cum controlati asta. In fine, niste sfaturi.Problema nu ma zbuciuma in asa hal incat sa-mi perturbe viata de zi cu zi (am un job fain si un om deosebit langa mine) totusi uneori as vrea sa nu reactionez asa.

monica-elizabet spune:

eu nu sunt asa...dar sotul meu este( mai in gluma mai in serios...asa-i zic eu)...spre ex nu avea nimic se simtea perfect dar gasise intamplator termometrul electronic si se tot juca cu el...la un moment dat...37,1..."hopa...cred ca am o infectie pe undeva...asta e temperatura de infectie"si dintr-o data parca chiar se simtea rau.
acum lasand gluma la o parte eu cred ca este normal sa-ti faci griji cand nu te simti bine, sa consulti un medic, sa faci controale periodice, etc... dar nu te ingrijora chiar din orice.
numai bine

monica

pisicuta si matei spune:

monica parca ai vorbi de sotul meu.Daca e racit clar face pneomonie.Daca il doare capul deodata nu se mai poate misca,lesina,are pulsul acelereat si inca multe altele.Daca ma doare pe mine nu se impacienteaza prea tare,dar daca pateste ceva copilul,pai sa te tii,trebuie mai intai sa il calmez pe el si apoi sa vad ce are Matei

Pozici cu noi
"Cronometrul" lunilor

monica-elizabet spune:

aaa...pai eu nu m-am intis la vorbadar daca sunt astia mici bolnavi el "sotul" trebuie tratat primul

monica

mirelaispir spune:

ipohondria este si ea o boala la fel ca si celelalte, poate chiar mai grava. poate fi tratata cu ajutorul unui medic psihiatru (in cazurile grave) si prin autosugestie. (la fel cum te gandesti ca ai ceva, poti foarte bine sa zici sunt perfect sanatoasa, nu am nimic - usor de zis, greu de facut). nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar aceasta boala este foarte greu de tratat si necesita multaaaa rabdare din partea pacientului si mai ales a celor din jur (cunosc niste cazuri concrete, care incearca sa se trateze, dar este foarte greu)

mirela

Ana-Maria21 spune:

Si mama mea citeste tot felul de simptome de la tot felul de boli si dupa aceea o auzi ca ea are nu stiu ce.Ma apuca toti nervii si ii spun ca daca chiar avea asa ceva nu mai statea si vorbea cu mine.Acum Doamne fereste sa se intample ceva dar cand a facut analizele si controalele chiar nu a avut nimic dar ei ii place sa exagereze toate ale.Eu nu cred ca suferi de aceasta boala doar ca poate tragi tu concluziile prea repede.Zic si eu.Da multe persoane sunt asa.
De exemplu am o prietena care e studenta la medicina si tot la fel e ca mama mea poate chiar mai rau pentru ca ea vede zi de zi tot felul de cazuri si sa gandeste ca poate are si ea cine stie ce boli.

giul spune:

si sotul meu e asa dar numai pe partea lui si ma gandesc ca daca te doare ceva cateva zile la rand acest lucru te preocupa normal.iar daca ai mai avea si copii,pot sa jur ca toate mamele sunt ipohondre.

iarina spune:

Va multumesc de raspunsuri fetelor. Cred totusi ca in cazul ipohondriei un medic psiholog ar fi mai indicat decat un psihiatru; nu cred ca exista medicamente pt. asa ceva, e vorba de autosugestie si autoeducare. In plus ma gandesc ca poate sa tina si de tipul de personalitate, adica sa fii inclinat spre asa ceva. O fi reusit cineva sa se autoeduce? Eu nu-mi fac griji doar pt. mine ci si pt.sotul meu daca e bolnav...sau mama; nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand o sa am un bebe....de asta trebuie sa ma tratez din timp

mamica dulce spune:

depinde daca numai te ingrijorezi sau umbli zi lumina prin doctori,sau daca vorbesti numai de bolile si grijile tale!Eu zic ca asta inseamna sa fii ipohondru.
E normal sa fii ingrijorat daca te doare ceva cateva zile la rand,e normal sa te si duci la medic.

si,in ceea ce-l priveste pe fi-meu...eu una recunosc ca suntdesi nu se incadreaza la ipohondrie,ca ar insemna sa fie bolnava 90% din populatia feminina.

Life is not measured by the number of breaths we take,but by the
moments that take our breath away.

miria_cristina spune:

Ce bine mi-a picat topicul asta!!!

Eu chiar vroiam sa deschid un subiect unde sa va intreb daca mai patiti careva asa ca mine?!

Nu cred ca am devenit ipohondra, dar ingrijorata de viata, sanatatea si varsta mea, da. Stiu ca pentru fiecare intrebare exista un raspuns si sunt in stare sa mi-l dau pe cel potrivit, dar nu asta ar fi problema, ci faptul ca, de cand am nascut imi este frica sa nu ma imbolnavesc, ma simt mai slabita si cu o imunitate mai scazuta si (cu riscul de-a va face sa radeti) sa mor. Mi-e frica sa ma uit, chiar si pe strada, la batrani pentru ca mi-e frica de batranete de sentimentul greutatii inerente si tot ce implica el. Mi-e frica sa mor! Si asta, pentru ca ma gandesc la copilul meu si la ce-o sa faca el. Si am sentimentul ca trebuie sa fiu mereu cu fata mea ca sa-i fie bine, iar faptul ca nu se poate acest lucru imi da un sentiment de disperare inconstienta si o panica pe care cu greu o controlez.
Din cauza asta, uneori pot parea ipohondra, desi nu am simptomele bolnavului inchipuit. Eu chiar am ajuns sa ma imbolnavesc rau, daca nu am grija si nu ma feresc, si-mi lipseste optimismul in acele clipe, asa ca devin patetica.
E rau tare!
Si totul a aparut o data cu fata!
Nu aveam nimic inainte, iar simplele simptome de slabiciune, ca tot omul, le tratam ca atare, fara sa le amplific.

Acuma vad mult mai repede bolile, fac rapid conexiuni bolnave prin care deduc variante de imbolnaviri. Si nu oarecare, din cele grave, incurabile.
Nu vreau sa patesc nimic pentru copilul meu, dar cu toate astea, nasterea lui m-a facut sa realizez imbatranirea mea si, fireste, moartea.
Si nu vreau! Cu disperare, nu vreau!

Cristina si Damiana (5 nov 2004) http://photos.yahoo.com/miria_cristina

"Treci din lumina in umbra pentru a face loc altora."

iarina spune:

aaah, pai si eu, cand incep sa fabulez nu ma gandesc la orice boala, la una incurabila evident; numai ca nu ma uit pe strada la oameni mai in varsta si nu simt fiorul timpuluii trecut pe figura lor. Si nu-mi dau seama daca de moarte imi este frica,de fapt numai de ideea bolii...incurabile evident
Cristina la tine este frica pentru bebe:sa aiba amandoi parintii aproape, sa nu se imbolnaveasca, cum spunea cineva mai sus, toate mamele sunt un pic ipohondre. Tu ai discutat cu sotul tau despre asta?Noi amandoi discutam, promit sa nu ma mai gandesc la prostii...... eu promit, eu uit. Si cand ma mustra si-mi spune ca gresesc, ei bine abia atunci incep sa reactionez....si se estompeaza totul incet, frica dispare;