Presiunea conformismului

Am deschis acest subiect pt. a va invita sa discutam despre aceasta problema a multor adolescenti si nu numai .

Cuvantul conformism se refera la dorinta de a fi exact ca toti ceilalti , de a face ce fac ei , de a spune ce spun ei , de a purta ce poarta ei . Un conformist este o persoana careia ii este teama sa fie altfel decat majoritatea ; el simte nevoia de a fi ca ceilalti din jur . A te conforma inseamna a accepta ideile , moda , modul de comportare si modul de exprimare care , la un moment dat , este cel mai popular .

Presiunea de a te conforma e atat de mare incat unii oameni se simt extrem de stanjeniti daca sunt in vreun fel altfel decat ceilalti !
Aceasta presiune atinge cotele critice in timpul adolescentei . Din aceasta cauza , adolescentii actioneaza deseori ca oile intr-o turma (scuze , dar n-a gasit alta comparatie ! ) .

Am vorbit de multe ori cu fiul meu cel mare pe aceasta tema , si ma bucur cand vad in purtarea lui , in relatiile cu prietenii si colegii ca a inteles ce i-am explicat !
Dar vad in jur atatia copii , adoescenti , carora le este teama sa spuna "NU !" ...

Voi cum procedati cu copiii vostrii ?









" Curajul nu inseamna absenta fricii , ci victoria impotriva ei "

mariussimiuc spune:

Ioana,eu nu am inca copil la varsta adolescentei,dar din punctul meu de vedere nu numai adolescentii sufera de efectul de turma,nu numai ei sunt victimele modei...Chiar astazi ma gandeam la chestia asta,cand am constatat cat de mult "se poarta" papucii cu paiete si pietricele.Acum vreo 2 ani in urma,cand sora mea ma ruga sa-mi trimita asa ceva,i-am spus sa-i trimita lu' ma-sa mare ,dar acu parca,parca n-as mai fi atat de vehementa.

Porumbel30 spune:

Tocmai ma gandeam sa intreb daca mi se pare mie sau nu e nici un parinte pe forum care sa nu aiba copii care au greutati din cauza conformismului...

Miha , ai dreptate ca nu numai adolescentii au probleme din cauza asta , dar la varsta lor presiunea e mult mai mare...
Asta e motivul pt. care am propus acest subiect , ca sa discutam despre modurile in care ne putem ajuta copiii sa aiba curajul sa spuna "NU" ... sa nu se simta complexati din cauza ca nu au tot ce au altii , sa-si descopere calitatile , sa inteleaga ca sunt unici ...

Ar fi multe de spus , dar nu vreau sa monologhez , mi-as dori o discutie , la care fiecare participant sa vina cu idei...








" Curajul nu inseamna absenta fricii , ci victoria impotriva ei "

mariussimiuc spune:

Ioana,eu sunt ochi si urechi. As vrea sa pot sa-mi "invat" copilul sa spuna "NU",asa cum eu nu am fost in stare.

Donia spune:

In primul rand eu cred ca pregatirea pentru varsta adolescentei incepe cu mult inainte de adolescenta, atunci deja mi se pare tarziu sa mai poti influenta, daca n-ai facut-o niciodata pana atunci.
In al doilea rand, imi aduc aminte ca eu am fost o nonconformista, aveam curajul sa fiu diferita si sa imi sustin propriile pareri, pentru ca parintii m-au incurajat sa fiu asa, chiar daca uneori ramaneau chiar ei masca atunci cand auzeau parerile mele.
Apoi imi iubeam mult parintii si stiam ca ei ma iubesc pe mine, asa ca de multe ori nu faceam anumite prostioare din dorinta de a nu-i mahni.
Si in ultimul rand am avut doi frati mai mari, dintre care unul mi-a fost mai apropiat in perioada adolescentei si el a fost modelul meu. Din fericire el avea principii foarte sanatoase de viata, asa ca m-a influentat si pe mine in mod pozitiv.
De varsta adolesecentei imi este si mie frica, dar atunci imi aduc aminte de felul in care m-au crescut parintii mei si incerc sa copiez metoda. M-am simtit iubita, incurajata, m-au sprijinit sa iau decizii, m-au luat in serios, am primit si cateva pedepse pentru lucruri foarte grave, au stat foarte mult de vorba cu mine, mai ales mama... Doamne ajuta sa am si eu intelepciunea sa-mi cresc copiii la fel!

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (L. Blaga)

goodmomy24 spune:

porumbel pentru mine acest subiect este mana cereasca
chiar azi am intrat de cateva ori pe adolescenti 12-18 ani si vad cu stupoare ca nimeni nu se mai plange de nimic,toti adolescentii sunt ok.
si eu ma confrunt cu aceeasi problema cu fetita mea .nu intelege cuvantul NU pentru ea nu exista asa ceva.
ea stie ca e singurul copil si ii este permis orice.
iar eu mi-am dat seama ca am gresit foarte mult.mi-a gasit punctul slab si acuma nu reusesc de cele mai multe ori sa o fac sa inteleaga ca nu am posibilitatile financiare ale celorlalti parinti.
mi-as dori foarte mult sa ma inteleaga,ca pentru ea facem totul dar numai atat cat putem mai mult nu avem de unde.
ea zice ca asta e personalitatea ei, dar nu o cred.
azi e rokeritza,maine se uita la desene,poimaine asculta numai celin dion,se schimba de la o zi la alta.azi se fardeaza numai cu negru,dar maine are si albastru la ochi eu chiar nu o inteleg desi am stat de vorba cu ea foarte mult dar.....................ma depaseste.
nu stiu unde am gresit


rockeritza mea
cati

buli spune:

eu cred ca pe locul I e puterea exemplului.
daca un copil care va vedea ca parintii au propriile idei si principii si ca nu se prea uita la ce zice lumea, va fi mai putin tentat sa se ia dupa turma.
apoi mai cred ca este bine sa-l faci sa se simta valoros ca persoana, sa nu aiba nevoie de haine la fel ca altii sau mai stiu eu ce chestii din moda ca sa se simta important.
nu in ultimul rind ceva simtul umorului cred ca ar fi folositor. de multe ori o gluma buna sau o ironie fina fac mai mult decit o morala zdravana

blue eyes spune:

Buli, postarea ta mi-a amintit de filmul Meet the Fockers.
http://en.wikipedia.org/wiki/Meet_the_fockers

Despre conformism nu pot spune prea multe la ora asta, oboseala, bat-o vina! Succint: mass media, in primul rīnd tembelizorul, scaderea stachetei valorilor, goana dupa...(dupa ce oare alearga societatea noastra?), globalizarea, trecerea cu tavalugul peste diferentele culturale au condus la o spalare a creierului a homo modernus. Clar, conformimul a existat de cind lumea, dar acum e o realitate prea apasatoare. Cum poate fi combatut? Cu autoexilul in afara societaiti capitaliste unilateral dezvoltate. Glumesc.
Serios: cu o introspectie prin care se vor cauta propriile valori si necesitati, indiferent de cele ale celorlalti. Cum putem sa-i ferim pe cei dragi de plictisul conformismului? Poate prin puterea exemplului pozitiv, avīnd ca baza propriile experiente si convingeri. Asta in masura in care terenul lor ar fi pregatit sa le accepte.
Si acum ma conformez orarului de a o lua spre pat.

RaluD spune:

Apai noi sper sa n-avem grija...
Suntem foarte nonconformisti, ba chiar ciudati, dupa standardele unora.
Mai la tinerete, parintii nostri erau ingrijorati. Ai mei, cel putin, tot incercau sa ma inregimenteze, cu intentii bune, saracii. Am incercat sa-i multumesc, dar pur si simplu nu am reusit, stilul de viata nu mi s-a potrivit. Parintii sotului macar il lasau in pace, il "urmareau din umbra".
Asa ne-am potrivit noi, sacu' si petecu'.

Si copilul nostru (la Emi ma refer - 2 ani si 9 luni) a inceput deja sa-si manifeste ideile proprii si personale.
Observ ca in parc stie sa creeze un echilibru intre "a face ca altii" si "a-i face pe altii sa faca (,) ca ea". Ii reuseste chiar si cu aia mai mari.

Deci noi adoptam metoda exemplului personal, ca si Porumbel, cred.

In lumina celor de mai sus, ma gandesc, oare parintii care au copii nonconformisti nu vor fi la fel de ingrijorati "ca nu se vor adapta"? Pe mine ma preocupa asta, sunt situatii in care societatea ii "scuipa afara" pe nonconformisti.

Sigur ca fiul sau fiica o sa-si doreasca un mobil nu-stiu-cum sau role nu-stiu-de-care, mai toti copiii fac asa. Nu neaparat pt ca are Cutare, ci pentru ca-i place lucrul respectiv, ca o jucarie. Depinde de tine sa le indeplinesti sau nu dorinta.
Pentru adolescentii care nu inteleg ca posibilitatile familiei sunt limitate: eu le-as da 1 luna fondurile pe mana. "Luna asta tu gestionezi fondurile noastre. Asta e salariul. Te rog sa te ocupi tu de tot, de la cumparat paine si mancare, la plata intretinerii, benzinei etc. Sa-ti ajunga pana la sfarsitul lunii, sa platesti darile si sa ne hranesti sanatos. Daca iti mai raman 10 milioane pentru mobil sau tzoale, ia-ti, mama".
Pare radical, dar la o privire mai atenta, nu este. E o dovada de incredere in ei (noi, parintii, inghitim in sec) si un exercitiu de maturitate.

Imi mai pun o intrebare: oare conformismul nu vine mai mult din necesitatea interioara de a fi acceptati?
Aici apare o problema reala, pentru ca exista tineri hipersensibili care, desi sunt iubiti si acceptati acasa, au nevoie imperioasa de un grup de "peers" (egali) in care sa se integreze.
Si la adolescenta problema asta se acutizeaza.
Grupul are unul sau mai multi lideri de opinie, care impun "moda".
Solutia extrema in acest caz, dupa parerea mea, ar fi migrarea catre un alt grup (de ex schimbarea clasei sau a scolii) - daca nu te mai intelegi deloc cu el/ea.

Sunt, desigur, si adolescenti pur si simplu superficiali.
Ma intreb daca aici e vorba de tampirea cu televizorul sau de un deficit de atentie din partea parintilor, deci pana la urma tot de nevoia de a se integra.
Mai scriu cand o sa mai am un pic de timp.



Raluca, Emi cea scumpica si bebelusa Ina

Ajutati-l pe Andrei sa traiasca!
http://83.103.236.3/Andrei/index.htm

nuschu spune:

Eu nu am copii, cu atat mai putin adolescenti, dar am senzatia ca inca nu m-am desprins foarte bine de adolescenta... si nu in sensul pozitiv neaparat. Si pe baza a ceea ce am trait ca adolescent si copil, ma gandesc sa-mi ajut copiii sa aiba o incredere in sine foarte solida, sa simta ca si eu am incredere in ei, sa-i incurajez, sa-i ajut sa ia decizii, dar sa fie deciziile LOR, sa nu le ofer niciodata o alternativa mai buna la alegerea lor - in cazul in care e o alegere buna. Parintii mei au gasit intotdeauna o varianta mai buna fata de ceea ce am hotarat eu (chiar in probleme minore).
Desi un cliseu, totul porneste de la parinti si de la capacitatea si disponibilitatea lor de a-si sustine copiii. Cand copiii beneficiaza de increderea si sustinerea adultilor semnificativi (parca asa ii numeste psihologia), vor avea incredere in sine si astfel e usor sa-si "apere" pozitia.
Asa cum spune Donia, pregatirea pentru adolescenta incepe mult mai inainte de ajunge acolo, cand copilului i se impun - sau nu - restrictii, cand acestea sunt - sau nu - argumentate si explicate, cand problemelor lui - oricat de "copilaresti" par - sunt ascultate si tratate cu seriozitate, cand el este respectat ca fiinta egala parintilor.
Cred ca e greu sa fii un parinte intreg, nu este "a full time job", este mult mai mult decat "full-time" si eu, una, daca s-ar face scoala de parinti, m-as inscrie !
Parerea mea asa suna: conformismul vine din lipsa de incredere in sine si, mai departe, din lipsa de incredere si sustinere din partea celor importanti, la vremea potrivita !

Pisica, zambind

Elise spune:

am o adolescenta in familie - sora-mea.
Si discutam mult - in primul rind, pentru ca nici eu nu sint departe de modul ei de-a privi lucrurile.
Nu ma simte straina.
Uneori chiar se mira ca vreau atit de mult un copil.... pentru ea nu e "cool" sa ai copii.
Deci, clar nu ma percepe ca pe "adult".

Si e exact genul de care spuneti voi - vrea, e vital pentru ea sa fie apreciata de toata lumea. Chiar sufera cind cineva se poarta urit, sau indiferent cu ea - pentru ca ea simte ca "nu merita" asta. Are un suflet cald, deschis - asa cum il ai numai la 18 ani, probabil.

Eu am fost o nonconformista, faceam lucrurile exact pe dos fatza de asteptarile celorlalti, ea nu e.
In schimb cred, sau sper ca am reusit sa ii schimb putin impresia despre modul in care obtine apreciere.
E esentiala pentru ea, deci trebuie sa o obtina cumva.

Si i-am spus ca exista mai multe metode.
Una ar fi sa subscrii la tot ce fac, tot ce spun cei din jur, sa ii copiezi si sa le intri astfel in gratii. Sa fii un soricel cuminte, marioneta altora.

O alta metoda ar fi sa castigi cumva respect - fii foarte bun.
Sa fii bun, cel mai bun in ceea ce faci - de exemplu la scoala, sau la patinoar, sau la dans.
Pentru ca daca dansezi PERFECT nu trebuie sa faci sluj pe linga nimeni ca sa te bage in seama - atragi oricum privirile si aprecierea celorlalti.
Chiar daca asta se traduce uneori prin intepaturi de invidie.
Tot apreciere mascata este si invidia.
Si asta e valabil cam in toate domeniile, in viata.

Ma rog, in mare cam astea sint textele pe care i le-am spus ei. Si... a mers. A reusit sa fie buna, cea mai buna din grupul ei, in multe domenii - inca n-a reusit sa fie cea mai frumoasa, pina si asta conteaza , dar aici mai e si factorul mama natura. Domeniul asta chiar nu stiu cum sa-l abordez.

Elise