Ce ati face in locul meu?
Raspunsuri - Pagina 15
Karina spune:
quote:
Originally posted by elas
Ymcar, poate te surprind, dar nu arunc cu pietre!Sa stii ca m-am gindit si m-am pus in pielea lui...M-am gindit cum ar fi sa mi se intimple mie!Si ce as face?Sint convinsa ca nu e usor si mai mult...am avut rabdare 2 ani sa isi revina, l-am lasat sa faca ce crede el ca sa ii fie bine!Dar am vazut ca nu lupta, eu asa as fi facut, as fi luptat cu mine...s fi incercat sa renunt a ma mai vedea cu ea, as fi incercat sa ma indrept cu toata atentia mea spre familie si sa incerc sa caut partea frumoasa din situatie!Ca cineva e linga mine si ma iubeste si ma asteapta...sa revin ce am fost!
Ce m-a deranjat a fost insa apatia, lipsa de dorinta de a-si revenii!Si mai mult victimizarea...E propria lui victima si nu face nimic sa se ajute in primul rind pe el!Cind bati la o poarta inchisa la un momnet dat te intorci si pleci!
Frumos ai raspuns elas
ymcar spune:
"Dar am vazut ca nu lupta, eu asa as fi facut, as fi luptat cu mine...s fi incercat sa renunt a ma mai vedea cu ea, as fi incercat sa ma indrept cu toata atentia mea spre familie si sa incerc sa caut partea frumoasa din situatie!"
Din pacate uneori, desi esti constient de ce ar trebui sa faci, pur si simplu nu poti. Unii au taria, altii nu. Asa i-a lasat Dumnezeu. El nu ne-a facut pe toti puternici, frumosi, destepti etc. Poate pare o scuza, dar este doar adevarul.
Putere si intelepciune va doresc! Uneori furtunile par mai mici dupa ce au trecut. Din pacate raman copacii doborati si acoperisurile smulse sa ne aminteasca. Acoperisurile se repara, dar copacii nu se mai pot pune la loc...
Life stinks
elas spune:
Sint sigura ca e un om slab!Dar ma doare ca nu face nimic, sa vad ca macar incearca!Ca in loc sa se apropie de mine si sa caute sustinere, ma trateaza ca pe duscmanul lui!Il iubesc si imi plinge sufletul cind il vad suparat!Nu inteleg insa de ce se complace in suferinta si nu intelege ca soarta e de la Dzeu!Si ca mai presus de toate ar trebui sa ii multumim ptr ce ne ofera!Nu sint perfecta, nici pe departe, dar ar fi trebuit sa vada ca il iubesc si ca lupt pentru el!Macar atit!
Akuma spune:
quote:
Putere si intelepciune va doresc! Uneori furtunile par mai mici dupa ce au trecut. Din pacate raman copacii doborati si acoperisurile smulse sa ne aminteasca. Acoperisurile se repara, dar copacii nu se mai pot pune la loc...
sadesti alti care vot creste mult mai vinjosi decit cei doboriti care nu au fost atat de puternici incit sa reziste..
Dumnezeu da, dar nu baga si-n traista..
kittygreeneyed spune:
Am citit tot ce ati scris pe acest subiect. Pe masura ce inaintam in poveste, am avut un sentiment de deja vu. Mai intai vreau sa-ti spun tie, ELAS: nu dispera, gandeste mereu practic si analizeaza-te intai pe tine insuti pt a gasi solutia cea mai buna.
M-am casatorit in 2001 cu un barbat care ma iubea nebuneste - eu aveam 20 iar el 25 de ani. M-a "inselat" si el, nu fizic, dar asa cum ati zis, cu mintea si sufletul. Culmea, "cealalta"... eram EU, dar bine inchisa in niste tipare. Nici eu nu sunt extraordinara si foarte toleranta, dar vreau sa cred ca ma straduiesc sa inteleg pe ceilalti asa cum sunt, si nu asa cum vreau sa fie. Nu a reusit niciodata sa ma cunoasca asa cum sunt eu de fapt + era destul de orgolios si nervos. Dupa trei ani de casnicie, certurile noastre frecvente au degenerat in scandaluri si batai, asta spre "linistea" celor 2 baietei ai nostri. Eu sunt destul de incapatanata, asa ca nu suportam sa ascult ca un catel, asa cum ar fi vrut el. Asa ca "primeam". Dupa cateva luni, am zis "Gata. Dai tu, dau si eu. Poti tu, pot si eu". Nu e cea mai fericita atitudine, dar eu spun numai cum am procedat. In ciuda a tot ce se intampla, imi spunea ca ma iubeste enorm si pretindea dragoste si afectiune si din partea mea. Plus ca eu eram vinovata ca nu-l ajut - in timp ce el nu facea nimic sa-si revizuiasca atitudinea. Am cosiderat mereu ca un ajutor trebuie sa vina atunci cand cineva incearca sa faca un lucru si nu poate, nu cand nu misca un deget si asteapta sa fie "ajutat". Vreau sa spun ca m-am straduit mereu sa fac tot ce pot - mancarea sa fie mereu gata cand vine acasa, haine spalate macar la timp daca nu in fiecare zi, curatenie in limita posibilitatilor - minus jucariile imprastiate, cei doi baietei(un an diferenta intre ei) sa fie bine ingrijiti si fizic si psihic (asta nu era pentru el, ci pentru puiutii mei...) - dar nu m-am lasat calcata in picioare, asta nu puteam sa concep! Am avut destule episoade de refugieri la parinti. Cu regret spun ca toate astea m-au schimbat mult, si nu in bine - eram mult mai nervoasa si stresata, eram ca o coarda bine intinsa care statea sa se rupa. Dupa 4 ani in care orice neintelegere aducea cate un melodramatic "Plec, o sa va fie mai bine fara mine... Mai bine ma omor" - cu care ma santaja mereu, pana m-am obisnuit si cu asta - dupa o cearta "grozava" a mers in camera si s-a spanzurat.
Dupa cateva minute l-am gasit (mersesem dupa el sa vad totusi ce face, dupa ce amenintase), l-au vazut si copiii (!!!), am taiat funia, am chemat ajutor si i-am facut respiratie artificiala. Pe cand a venit salvarea, incepuse deja sa respire. A stat 1 saptamana in coma, iar din spital a iesit dupa vreo 3 saptamani, foarte slabit si bolnav. Nu mai stia ce facuse si prima reactie a fost ca precis motivul a fost ca eu am pe altcineva - asta era deja poveste veche, ca eu il insel, desi nu am facut NICIODATA ceva sa il fac gelos, nu aveam nici macar prietene (fete), daramite prieteni(barbati). Si culmea, nu putea sa inteleaga de nu mai vreu sa stau langa el, de ce nu mai eram apropiata de el fizic - gasea o singura explicatie: aveam pe altcineva... Pana la urma a bagat divort. Mult timp nu a inteles: de ce, totusi?...
Ce ce va spun toata aceasta poveste? Pentru ca va avea un final fericit...
In tot acest timp cat am fost divortati, el a tinut legatura cu noi(e foarte atasat de copii si copii de el), am avut ragaz sa ne autoanalizam fiacare, m-am ocupat mai mult de mine si m-am redescoperit ca persoana si nu numai ca sotie sau mama; divortul a fost un soc pentru el, un soc care l-a facut sa se dea un pas inapoi si sa-si reconsidere comportamentul, dincolo de banalul "Iarta-ma ca am gresit", sa inteleaga efectiv unde a gresit si ce trebuie sa faca.
Si iata ca, la un an si ceva de la divort, am decis impreuna sa ne recasatorim si sa reincepem o viata in doi,
de data asta cu mai mult respect si intelepciune - pentru ca, de fapt, dragostea a existat mereu intre noi, doar "putin inabusita" - la mine, sau prea multa - la el.
Draga Elas, daca poti sa tragi vreo concluzie aplicabila la tine, ma bucur, daca nu, considera poveste ca un alt fapt divers, si concentreaza-te la problema ta. Ce pot sa-ti spun e ca furia si frustrarea
se domolesc daca au ragaz si atunci pot iesi la iveala sentimente mai adanci... si mai frumoase.
vandal spune:
Elas,
Probabil ca opinia mea e putin partinica pt ca sint in pozitia ta...poate chiar mai rau.
In primul rind iti (va) recomand sa vezi un film (Story of US / Bruce Willis, Michelle Pfeiffer).
Incearca sa stabilesti un dialog cu el. Dialog nu monolog. Stiu din experienta ca ceva nu era rotund in casnicia voastra. La suprafata era OK. Aveati grija de copil, casa curata, vizite la prieteni, etc, etc. Dar voi? Mai erati un cuplu? Sau doar colegi de camera? Mai sinteti voi cei care la casatorie ati spus DA!, cai care va iubeati la nebunie si care vedeati in fiecare vis ceva concret? Incearca sa o iei de aici si incearca sa vezi daca mai sinteti un cuplu. Daca el te mai iubeste. Nu daca tine la tine si ii pasa la tine. Daca te mai iubeste. Daca i se rupe sufletul la gindul ca poate veni acasa si nu te mai gaseste acolo. Ma opresc aici pt ca am lacrimi in ochi. Putem vorbi mai mult pe privat.
Ma gindesc la tine....
elas spune:
Vandal, am vazut filmul!Chiar impreuna cind eram in vremurile bune!Mi-a placut!sincer am incercat de multe ori sa stabilim un dialog si rareori am reusit!
Mai mult nu cred ca ma iubeste!Nu poti iubi doi oamnei in acelasi timp!Si nici nu poti rani un om pe care il iubesti!
Ai grija de tine!Si iti multumesc pentru gindurile bune!
Aprilie spune:
kittygreeneyed ,
M-a impresionat povestea ta ; se pare ca situatia ta a fost una foarte grea DAR cu rabdare, intelegere, intelepciune si nu in ultimul rind iubire ai rezolvat-o.Ma bucur mult pt. tine, pt. el si pt. copii.
Nu numai Elas poate trage o concluzie aplicabila in cazul ei ci si eu si cred ca toate sotiile de pe acest forum...
Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti!
kittygreeneyed, esti o persoana deosebita si te simt aproape de sufletul meu ! Tot binele din lume ti-l doreste Aprilie 
Elas,ma gindesc la tine in continuare si il rog pe Dumnezeu sa te ajute... cu bine, Aprilie
Viata e scurta.Daca n-o putem face lunga,atunci macar s-o facem lata.
ymcar spune:
quote:
Originally posted by Akumaquote:
Putere si intelepciune va doresc! Uneori furtunile par mai mici dupa ce au trecut. Din pacate raman copacii doborati si acoperisurile smulse sa ne aminteasca. Acoperisurile se repara, dar copacii nu se mai pot pune la loc...
sadesti alti care vot creste mult mai vinjosi decit cei doboriti care nu au fost atat de puternici incit sa reziste..
Dumnezeu da, dar nu baga si-n traista..
........................
doar Ingerii mor repede, iar Raul traieste pentru totdeauna..
Pana se ridica cei saditi viata noastra a trecut. Vanjosi sau slabi, trebuie sa traim cu cei pe care ii avem. Sau cu ce ramane din ei dupa trecerea furtunilor.
Life stinks
elas spune:
Multumesc Aprilie, dar situatia e departe inca de a fi rezolvata!Reactiile mele, discutiile cu cei din jur l-au indepartat f tare de mine!Acum sintem doi straini intr-un spatiu comun!Chiar zice ca baga actele de divort!Nu stiu daca si cum se va rezolva!Dar macar am constiinta curata ca am incercat toate variantele posibile!
Acum se simte tradat, facut de ris de mine si nu vrea sa discutam nimic!Il las in pace ca mai mult nu pot face!