despre pui adoptat

Daca ati adopta un pui, i ati spune vreodata adevarul? De ce si la ce virsta?

http://community.webshots.com/user/tora97

"da aripi unui copil, dar lasa l sa invete singur sa zboare" Marquez
"Sunt doua feluri de a-ti trai viata...
Unul - de a crede ca nu exista miracole
Altul - de a crede ca totul este un miracol" Albert Einstein

spic de grau spune:

Delicata problema.. Imi pun intrebarea: daca as fi adoptata, as vrea sa stiu adevarul? Poate ca da..poate ca nu..Oare ar avea sens?..Oricum pe cei care m-au crescut i-as considera parintii mei. Si atunci?..Poate ca e bine de stiut ca sa nu apara cine stie ce "accidente" mai tarziu (sa te trezesti ca te "incurci" cu vreo ruda, doamne fereste).


Lumy si David


"Il y a des fleurs partout, pour qui veut bien les voir" (Henri Matise)

Nora spune:

Da, i-as spune! Cand ar fi un piculet mai maricel, 5-6 ani, nu mai tarziu. Eu cred ca la 5-6 ani poti asimilia o astfel de informatie mult mai usor decat la adolescenta. La 16 ani poti sa te simti tradat si frustrat ca ti s-a ascuns atata vreme o astfel de informatie despre viata ta. Dar micuti fiind, copiii nu au complexe si pot creste ca orice alt copil bucurandu-se de parintii sai.

Am cunoscut acum vreo cateva saptamani un tip de culoare( de origine din Zair!) si mi-a spus o poveste surprinzatoare:

Eram in parc cu baietii mei si tipul de ciocolata(cum ii zice Andrei unui coleg de culoare de la gradi') se juca si el in parc cu fetita lui de 4 ani. Eram doar noi in parc, copiii incepusera sa se joace impreuna si am intrat si noi in vorba. M-a intrebat:
-De curiozitate, ce limba vorbiti, am tot incercat sa inteleg!
-Romana!
-Daaaa? Tatal meu adoptiv e roman!!!
-Cum asa?
-Cand aveam 2 ani, tata m-a adoptat din Zair, era diplomat pe vremea aceea!

Pe scurt, tipul locuia in UK, tatal era roman, mama olandeza, parintii locuiau in Germania! Mi-a spus ca-si iubeste parintii adoptivi enorm, ca le este recunoscator pentru ce au facut pentru el, ca a stiut intotdeauna ca e adoptat dar nu a avut nici o importanta pentru el asta, ca s-a simtit mereu la fel ca ceilalti colegi de scoala, samd!

Frumos, nu?

Nora, mamica lui Andrei-Mihai(20aprilie 1999) si a lui Victor-Alexandru(12 iulie 2001)
poze noi la http://community.webshots.com/user/noracosmin

adivio spune:

Eu nu i-as spune niciodata. Nu ar avea nici un sens. Consider ca mai mult as bulversa viata copilului. Mai ales cind este vorba de un copil abandonat la nastere care a deschis ochii direct pe parintii adoptivi, care a purtat de la inceput numele lor, nu vad rostul Si ce sa-i spun? Cred ca ai inteles draga mea Tora ca este vorba de un caz real, chiar noi. Poate ca suntem o exceptie, un caz la un milion, dar avem niste prieteni de famile in Ro, oameni cu o pozitie importanta, care au adoptat o fetita prin 1987. Fetita avea atunci 1 an si 4 luni. Nu stie si nu va stii niciodata, asa au hotarit parintii ei. Intimplarea a facut ca prietena ei de la scoala sa fie tot adoptata si cind aveau 14 ani, prietena ei a aflat, de fapt i-au spus parintii si era tare trista. Ancuta, caci asa o cheama pe fetita prietenilor nostri, le-a povestit acasa parintilor, si le-a spus ca pentru ea parinti sunt cei care te cresc si ca daca ea s-ar afla in aceeasi situatie(ironia sortii, nu!) nu ar vrea sa stie niciodata.

Adivio&Ioana-nazdravana

Cary spune:

Cu siguranta i-as spune adevarul,sigur ca momentul este dureros atat pentru mine ca parinte(caci ma simt inferioara fata de celelalte femei ca nu pot avea copii)cat si pentru el(caci poate la momentul adevarului se poate simti si el inferior fata de ceilalti copii).
Cu siguranta va mai veni un moment in care imi va cere o explicatie referitoare la adevaratii lui parinti:
-De ce l-a parasit?
-De ce nu sunt alaturi de el?Sau de ce nu i-au legatura cu el,acum ca el are o situatie buna,macar sa-l cunoasca si invers.

Adevarul iese intotdeauna la iveala,precum uleiul in apa!

aissa spune:

Fetelor, eu fac parte din cei ce se pregatesc sa adopte (vezi "M-am hotarat..... adoptie). Desi nici eu nu as vrea sa ii spun puiului ce va fi al meu ca este adoptat, de teama sa nu se simta atunci abandonat, sa inceapa sa-si puna intrebari de genul "ce n-a fost in regula cu mine de m-a lasat mama?", din pacate in obligatiile adoptatorului intra si aceea de a-i spune copilului adoptat, la o varsta cand maturitatea si puterea lui de intelegere o permit, faptul ca a fost infiat. Inca nu m-am dus cu gandul atat de departe, nu stiu cine te poate lua de maneca sa te intrebe daca ai spus copilului, dar ma gandesc eu, ca in conditiile in care nu te muti sa nu mai stie nimeni nimic de tine, e imposibil sa nu "transpire" ceva informatii. Cred ca daca ii ascunzi copilului adevarul si el afla de la o alta persoana, bine sa rau intentionata, s-ar putea sa risti o reactie dura din partea lui, s-ar putea sa nu inteleaga de ce l-ai mintit, de ce nu ai avut incredere in el si in iubirea ce ti-o poarta sa ii spui adevarul.
E, dar cum timpul le rezolva pe toate, deocamdata ma rog sa-l/o gasesc cat mai repede pe cel/cea ce va fi puiul meu si vom vedea noi peste ani ce va mai fi.

http://community.webshots.com/user/aissa1973

Aspiranta la statutul de mamica!

miau-miau spune:

cel putin din punct de vedere medical orice om ar trebui sa aibe dreptul sa cunoasca al cui este. Nu degeaba medicul te intreaba daca parintii sau bunicii au suferit de inima, tensiune, cancer, etc. Daca pe mine nu m-a facut mama si tata de fapt si eu ma bazez pe faptul ca la mine in familia (care cred ca e a mea) nu a avut nimeni cancer de sin dar de fapt eu am fost nascuta dintr-o mama care a avut boala asta, voi neglija aspectul si voi pierde o sansa sa descopar boala din timp, sa o tratez si sa scap cu viata.
Zic ca tine de etica sa anunti copilul matur al cui e de fapt.

adivio spune:

Miau-miau, al cui este de fapt? De fapt este al celor care l-au crescut, l-au iubit neconditionat, i-au calauzit pasii, i-au oferit dragoste si au fost parintii adevarati. Si cind nu stii nimic despre cei care i-au dat viata? Atunci ce raspuns ai la acele probleme de sanatate? Etica e in tine si nu trebuie sa facem bravada cu ea. Si in plus, cerinta legii despre care spune Aissa, nu are mijloace de constringere fata de cei care hotarasc sa nu-i spuna copilului. Asa ca, este de fapt lasat totul la latitudinea parintilor si la situatiile de facto.

Adivio&Ioana-nazdravana

Gabbriela spune:

Daca ashi adopta un copil de cand este nou nascut si lashi creshte eu.. si parintzi lui de nashtere nu ar vrea sa aiba nici un contact, nimic de a face cu el niciodata nici eu nu iashi spune nimic la copil ca este adoptat... eu l-am crescut de cand era mic asha ca eu ma sint mama lui. La o adica nu cunoteaza cine te aduce in lumea asta, conteaza cine te iubeshte, cine te creshte, cine are grija de tine ... asta este parerea mea.

Gabbriela & Julian web

miau-miau spune:

quote:

---

Originally posted by adivio

Miau-miau, al cui este de fapt? De fapt este al celor care l-au crescut, l-au iubit neconditionat, i-au calauzit pasii, i-au oferit dragoste si au fost parintii adevarati. Si cind nu stii nimic despre cei care i-au dat viata? Atunci ce raspuns ai la acele probleme de sanatate? Etica e in tine si nu trebuie sa facem bravada cu ea. Si in plus, cerinta legii despre care spune Aissa, nu are mijloace de constringere fata de cei care hotarasc sa nu-i spuna copilului. Asa ca, este de fapt lasat totul la latitudinea parintilor si la situatiile de facto.

Adivio&Ioana-nazdravana

---

Copilul nu "este" al nimanui in sensul de posesiune. Rasplata ca parinte adoptiv o ai in dragostea pe care o vei avea din partea copilului pe care l-ai crescut daca o meriti. Iar tu ca parinte adoptiv esti recunoscator ca ai avut sansa sa cresti acel copil. Chiar daca nu stie nimeni al cui a fost copilul, tot are dreptul sa stie asta, cind e matur. Chiar poti sa minti un om matur la nesfirsit, sa-i povestesti cum a fost nasterea lui, etc. Dar asta sa zic ca trecem peste minciuna, dar problema medicala e foarte importanta. Tu ar trebui sa stii foarte bine ca traiesti in America, ca medicul de familie da o importanta mare istoriei de boli din familie. Chiar asa de egoist poate fi un parinte adoptiv, sa se gindeasca la disconfortul lui sentimental (ca nu mai e NO 1 pentru copil)inaintea binelui acelui copil/om adult?

adivio spune:

Sa stii ca nimeni nu ar trebui sa asteapte nici o rasplata, niciodata, indiferent ca este parinte natural sau adoptiv. Este un privilegiu sa fii parinte nu un drept, indiferent cum ajungi acolo. In ceea ce priveste medicul pediatru, si in Ro si aici, le-am spus intotdeauna adevarul, dar chiar ei ca medici m-au intrebat daca vrem sa treaca in fisa medicala aceste detalii. Cum noi am spus intotdeauna NU, nu ne-a luat nimeni capul pentru asta. Cred ca deja divagam, si e foarte greu sa priveste lucrurile dintr-o pozitie in care nu te-ai aflat niciodata.

Adivio&Ioana-nazdravana