Fobie de tot ce inseamna moarte
Raspunsuri - Pagina 3
Catusha spune:
Nu ca as vrea sa deviez de la subiect, dar ca o prelungire a acestuia vine firesc intrebarea: ce ne facem atunci cind copii nostri au o astfel de problema sau cind ne pun intrebari legate de moarte?
Fetita mea de exemplu (si are doar 3 ani si 8 luni) mi-a spus intr-o seara, foarte afectata: "Mami, eu nu vreau sa moara mamaitza!" (bunica ei preferata). Luata prin surprindere nu am stiut ce sa-i spun si tot ce mi-a iesit a fost: "Ioana, termina-te cu prostiile!" (o prostie a fost din partea mea sa scot o astfel de replica, dar am fost luata prin surprindere si eram complet nepregatita.) Replica ei a fost: "Dar mami, astea nu sunt prostii." (s-a dovedit mai inteleapta decit mine). Intr-o alta seara mi-a pus: Mami, eu nu vreau sa mor". Ce poti sa-i spui unui copil atit de mic?
Am vorbit cu un prieten care e medic si mi-a zis ca din cauza asta e bine ca pe linga copii sa creasca animale cu durata de viata redusa, pentru ca ei sa se obisnuiasca cu aceasta realitate, insa personal ma indoiesc de reusita unui astfel de "experiment".
Daca eu, ca matur, nu pot sa ma impac cu sfirsitul inerent, cum as putea sa fac un copil sa se impace cu asta?
Este o intrebare retorica, nu cred ca exista un raspuns.
Catusha
DARAEL spune:
Daca stau sa ma gandesc ce am citit si ce am descoperit din diversele discutii purtate cu prietenii, aceasta fobie nu este deloc rara, la fel ca si fobia de inaltime, sau de spatii inguste… ca sa nu mai amintesc de nenumaratele varietati cu teme animalice.
Totusi, este ceva tratabil. Cu ajutorul unui psihoterapeut sau a sotului, a preotului sau a oricarui alt “catalizator”. Caci ce poate fi altceva o persoana care te ajuta – DOAR TE AJUTA – sa scapi de o obsesie ?
Intelegand ca DOAR TU POTI REZOLVA PROPRIA FOBIE, deja ai facut jumatate din drum. Iar restul este destul de simplu apoi caci fiecare fobie are ceva propriu, personal, o anumita chichita ce a fost originea acestui proces.
Dar sa nu deviez, caci se va crede ca bat campii. Sa revin la fobia abordata – cu cimitire, oameni decedati, etc.
Rezolvarea in acest caz este destul de simpla in descriere, dar poate lua ceva timp ca aplicare, deci sa incep: aceasta fobie apare in general din cateva (nu voi face aici un curs, deci cei care vor mai multe, pot sa deschida o carte de specialitate) cauze majore – fiecare cred ca poate regasi ceva pe aici:
- o teama determinate in frageda copilarie de cineva din anturajul apropiat care incerca sa sperie copilul (si culmea, chiar a si reusit, devreme ce efectele se vad si acuma !!!) cu expresii de genul: “bau bau”, “daca faci, o sa mori”, “omul negru”, etc.
- frica de decesul propriu sau al celor apropiati.
- asocierea decesului cu o pierdere (bunici, parinti, chiar frati).
- anumite extrasensibilitati neconstientizate care duc la o sensibilitate deosebita raportata la suferinta (imi cer scuze tuturor celor care nu au o parere buna despre asa ceva, dar este o cauza !).
Bine, am aratat cauzele majore. Si cu asta ce am rezolvat ? Multe, caci dupa o discutie sincera “in fata oglinzii” multe persoane reusesc deja sa scape de aceasta provocare intelegand ca acea cauza nu are nici un ascendent asupra lor.
Ca exemplu, pot sa spun ca in cazul unui copil speriat cu “bau bau” simpla intelegere a faptului ca nu exista, poate determina ca acea persoana sa poata privi cimitirul sau podul sau mai stiu eu ce gang intunecat cu detasare.
Poate fi pusa intrebarea “dar cu frica de deces ?”… aici parca e mai greu caci abordeaza o perspectiva de viata si aici indrum pe oricine sa vorbeasca cu un calugar, caci tema vietii dupa moarte este tratata de toate religiile lumii. Si, odata ce persoana respective intelege ca suntem trup, minte, suflet, spirit va reusi SA TRAIASCA REALITATEA ca acolo, in acel cimitir, sunt doar trupuri, iar sufletele ce le-au insufletit au plecat de mult si sunt libere !!!
“Ceea ce omida numeste moarte, maestrul numeste fluture !” Richard Bach – Iluzii (citat din memorie, scuze daca nu e foarte exact)
Si atunci ? De ce sa ne mai temem de un invelis vechi, de un sicriu sau de diverse simboluri ale trecerii prin lue ale acestor suflete ? Le lasam acolo unde sunt iar noi, sa ne traim viata mai departe !
Si asa mai departe, fiecare cauza duce la un raspuns care ne poate ajuta…
Evident, cine a “tinut” la fobia lui, care i-a dat “sa suga lapte si miere” ani buni, se poate sa nu treaca intr-o singura zi peste acest “copilas” SI NIMENI NU II CERE ASA CEVA ! Procesul dureaza un anumit timp in care persoana respective isi reconsidera sistemul de valori si in primul rand, se accepta asa cum este. Si, ceva foarte important: aici nu este o chestie de vinovatie – asa cum eu, si nu numai eu, nu ma invinovatesc ca mi-ar fi ceva frica sa sar cu coarda intr-o prapastie desi o gramada de tipi o fac. Se poate ca niciodata acea persoana sa nu intre cu placere intr-un cimitir – DAR CINE II CERE ASA CEVA ? Totul este de a intra, de a putea sa intri si sa iesi fara sa te afecteze, sa poti dormi langa un cimitir cum este cazul de fata, sa poti sa te uiti acolo fara griji si ganduri caudate.
Cam asta am vrut sa spun despre acest subiect. Cei interesati pot cere un ajutor specializat, dar tot ei vor fi cei care vor fi pusi in situatia de a se elibera caci nimeni nu poate trai in locul lor, nimeni nu-si poate schimba perspectiva cu care privesc un lucru / fenomen in locul lor.
Si, ca sa elimin orice alta discutie posibila, trebuie sa spun ca nu am pregatire in domeniu, dar am scris din experienta proprie si personala, caci odata, candva, am fost si eu in postura copilului care credea ca din pod vine “omul negru”… si nu vroia sa urce deloc acolo, desi o gramada de jucarii minunate stateau in cateva lazi si geamantane (Asta am aflat mai apoi ! Sac !)
Pace tuturor !
DARAEL 
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
Yasmin spune:
Tocmai in seara asta, cand ma gandeam ca iar a venit o noapte, iar imi pierd controlul (da, Darael, eu chiar sunt dintre aceia care si-au hranit fobia
) citesc in ziar: s-a descoperit pastila contra fobiilor. dau cautare pe google, chiar gasesc ceva info. Daca nu sunt in stare sa trec peste asta singura, poate recurg la 'pastilutza'. Desi, pt mine, ar insemna un prag psihologic (uite ca nu am fost in stare...)
nu pot, nu pot, nu pot
http://community.webshots.com/user/yasmintarakci
http://www.bebelusi.august.septembrie.2003.home.ro/
mamica dulce spune:
yasmin,eu te intelegte inteleg asa de bine pt ca si eu trec prin asta ...de cand ma stiu,mai cumplit de cand am pe Marc.
eu nu traiesc langa cimitir(nu as putea,cu siguranta-barbatu.meu are biroul langa un cimitir si brrrr..nu ma pot uita pe geam niciodata)nu am avut multe decese in familie(strabunica cand eram de vreo 5 anisori-eu am gasit.o in pat,credeam ca doarme,dar nu am amintiri urate),bunicul-dar n.am pus mana pe el si un frate al tatei--prin clasa a cincea..
urasc filmele de groaza la care tip si mi se face parul maciuca(la propriu)si nu suport nimic legat de moarte..desi numai asta am in cap de un an de zile,numai si numai moarte de am ajuns sa ma inchin de 5 ori pe zi,sa ma dau cu capul de pereti,nu mai suport,tot felul de fantome imi umbla prin minte mai ales spaima cumplita ca pateste ceva Marc.Nu imi pot da seama de unde rasar atatea scenarii in mintea mea,nu pot sa controlez asta.
Stiu ca teama asta e normala,dar proportiile "mele" au depasit demult normalul,sunt constienta de asta si am incercat toate metodele posibile si imposibile,sunt intr.o ureche si pace.si e cumplit.
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=mamica%20dulce
Marox spune:
Mamica Dulce, cam asa sint si eu, de cind am copilul mi-e teama sa nu pateasca ceva.
Mie mi-e frica de masina, imi imaginez numai accidente. Nu stiu de ce am capatat teama asta pt ca o am doar de cind mi-am luat eu insami permisul. Inainte ma puteam urca in masina cu oricine, n-aveam nici o grija.
De citva timp mi-e tare frica de avion, tot asa, a inceput brusc, acum 3 ani. Poate pt ca a trebuit sa schimb avionul: Paris-Londra si Londra-Bucuresti. Pina atunci zburasem de vreo 2 ori, inclusiv in România, cind eram copil, cu aparatele alea antice unde erai zgiltiit bine de tot cind treceai Carpatii.
Coincidenta, de la fereastra din bucatarie se vede cimitirul comunei in care locuim, e destul de departe si va jur, mi-au trebuit 2 ani pina mi-am dat seama ce-i acolo ! Dar, asta nu ma deranjeaza, pot spune ca are aceeasi importanta ca si soseaua de alaturi.
Nikita73 spune:
Yasmin, eu zic in nici un caz sa nu incepi cu pastile, chiar daca ajuta, ce faci, o sa le iei toata viata? Iar acele pastile sint probabil calmante sau care reduc anxietatea si cit de bine e sa iei asa pastile, mai ales pe termen lung? Sau nu stiu, poate poti lua pentru inceput si sa vezi cum e sa functionezi normal, si apoi cind te lasi de ele poate creierul deja s-a obisnuit sa fie calm si sa nu mai reactioneze la cimitire 
Nu sint psiholog (doar pasionata de psihologie) dar eu sint sigura ca poti depasi aceasta fobie cu vointa si exercitiu, dupa cite situ eu sint tot felul de exercitii de desensitivizare pentru toate fobiile posibile, eu zic ca daca ai incercat si nu ai reusit, atunci nu ai incercat destul. Si e in natura umana sa se vaite de probleme, in loc sa lupte ca sa le rezolve...Cumpara carti la librarie sau pe amazon.com, sint destule care te invata cum sa-ti invingi fobiile, trebuie sa faci exercitii in fiecare zi, poate luni de zile, poate va trebui sa-ti infringi teama si sa mergi la cimitir, dar asta nu o data ci de nenumarate ori, pina subconstientul pricepe si el ca n-are de ce sa se teama, deci trebuie putina munca, dar eu zic sa nu renunti, te vei simti mult mai bine cind iti vei invinge singura fobia. Nu uita ca totul este in mintea ta, si gindurile tale, constiente sau nu, te fac sa-ti fie teama.
Mult succes si nu renunta asa usor,
Nikita
Nikita73 spune:
Yasmine, mai scriu un raspuns pentru a completa ce am scris mai sus. Nu stiu daca ti-e usor sa citesti in engleza si nu stiu cite din cartile scrise despre fobii au fost traduse in romana (banuiesc ca nu prea multe), deci s-ar putea varianta asta sa nu fie cea portivita pentru tine.
Mai poti cere ajutorul unui psiholog (mai scump la buzunar, dar mult mai eficient daca ai norocul sa dai peste cine trebuie). Ia cartea de telefon si du-te la sectia psihologi sau psihologi terapeuti (sa nu fie psihiatri ca astia fac altceva). Apoi eu zic sa suni la mai multi si sa intrebi daca sint specializati pe fobii, sau daca au experienta in tratarea fobiilor si cam cite sesiuni ti-ar trebui (n-ar trebui sa fie mai mult de 20 si asta e deja un nr prea mare). Intreaba si ce metoda folosesc, sa nu fie freudieni, ca astia vorbesc la nesfirsit despre trecutul tau si posibile traume care ti-au cauzat fobia, dar asta e mai putin important in tratarea fobiilor. Metoda cognitiva e buna (se discuta despre gindurile care le ai si cum sa-ti scimbi felul de a gindi despre moarte etc) si cealalte exercitiu/desenzitivizare, adica faci acelasi lucru de multe ori, pina subconstientul nu mai reactioneaza cu aceeasi tarie la stimulii respectivi, pentru ca s-a desenzitivizat/obisnuit, si atunci cind ceva devine trivial nu iti mai este teama.
Deci o combinatie a acestor doua metode ar fi cea mai eficienta.
Sper ca am fost de vreun folos...
Cu drag,
Nikita
mamica dulce spune:
marox,"nebunia " mea atinge cote si mai mari,sunt pur si simplu obsedata de orice ar insemna "rau"..nu pot citi/auzi/vedea despre boala,moarte,accidente fara ca in mintea mea se creeaza scenarii cu tot felul de atrocitati...mai exact daca vad sau aud sau citesc despre vreo nenorocire imediat "adaptez" si innebunesc incetul cu incetul,mai ales ca mergi 5 metri pe strada sau deschizi un ziar sau tv si vezi pe cineva cu probleme mintale sau fizice,imi pare ingrozitor de rau de toti amaratii astia dar prefer sa nu ma uit,pt ca mi.e frica de mine,de toate aberatiile din capul meu.
nu ma pot uita la filme de groaza fara sa tip sau sa mi se ridice parul pe mine,am ajuns sa ma inchin de 5 ori pe zi sa scap de fantomele astea care ma bantuie,cand doarme copilul am ajuns sa imi impun sa nu ma duc sa vad daca respira din 10 in 10 minute(si are un an)-dar tot dorm cu el ca as innebuni sa dorm in alta camera sau alt pat.
nu stiu ce sa mai zic(as mai avea dar mi.e si rusine,serios),ma bucur ca am ocazia sa ma descarc putin....
sunt un caz grav??
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=mamica%20dulce
DARAEL spune:
NU, NU, NU PASTILELOR !!!
Cine incepe cu asa ceva greu va termina cu ele caci va crede ca au efect si, in momentul in care o problema va fi mai acuta, o sa se repeada la cutie / flacon... la fel ca cei cu drogurile. De fapt, si anxioliticele tot droguri sint ca orice medicament de altfel !
In al 2-lea rand, in prezent in US este un mare - MARE !!! - SCANDAL CU ANXIOLITICELE SI ANTIDEPRESIVELE, caci s-a demonstrat ca efectul lor este similar cu cel PLACEBO (adica poti sa iei apa cu zahar si ai acelasi efect daca cineva iti spune ca este cel mai bun anxiolitic / antidepresiv !!!). Si asta era cunoscut de firmele de medicamente din anii 70, dar nu au spus nimic ca sa nu piarda clientii - CE MAGARIE, DAR MAGARIE DE MULTE MILIARDE DE DOLARI !!!
Dupa cum se vede, rezolvarea vine tot din PROPRIA PERSOANA, prin constientizarea cauzelor si schimbarea sistemului de valori...
mamica dulce,
Esti asa de dulce incat nu rezist sa nu iti spun ca nu trebuie sa te temi. Gandeste-te, sau macar incearca sa vezi de fapt ce este acel "rau" si o sa vezi ca multe "rele" sunt de fapt modalitati ale vietii de a ne feri de o gramada de neplaceri mai mari. Ca exemplu, eu stiu cativa prieteni care vroiau sa mearga la munte si au racit, da stii cum, de stateau cu 7 plapume pe ei si erau la un pas sa se interneze. "Ce nasol ! Ce rau !" Cam asta ar spune oricine, nu-i asa ? Totusi, ei au ajuns sa multumeasca pentru asta cand au auzit ca autocarul cu care trebuia sa plece in statiune la ski a avut un accident in Austria si 8 persoane au ajuns la spital cu fracturi... din fericire nu a decedat nimeni atunci !
Si exemplele pot continua DAR NU ESTE NICI LOCUL SI NICI MOMENTUL !
Cam asta am vrut sa va spun !
Sanatate tuturor,
DARAEL
“A te invinge pe tine insuti este prima si cea mai frumoasa dintre toate victoriile.“ DEMOCRIT
aquariusrpro spune:
Hai sa mai destindem atmosfera.. nu ca nu ar fi un subiect important ci schimband unghiul de a privi. Cand eram mica nu am avut astfel de temeri ci afirmam alte chestii de mi-am speriat mama. Adolescenta fiind am trecut printr-o astfel de criza dar lucrurile s-au rezolvat intr-un mod ciudat. Din aceasta rezolvare au rezultat niste intrebari si am inceput sa citesc si sa intreb despre unele lucruri. M-am potolit un timp si de cand am copil.. spaima a reaparut. Cu alta directie ( sa nu se intample ceva cu Minunica ) dar a reaparut. Niste afirmatii ale fetitei mele m-au facut sa ma apuc iar de "sapat". Cum v-ati fi comportat voi daca copilul vostru va spune " Mami, sa nu-ti fie frica, eu am venit sa te ajut".. asaaa, din senin, cand doar eu stiam ca nu-mi pot domoli frica!!!!
Este foarte adevarat ca in timp s-a cristalizat credinta in Dumnezeu cu o intreaga teorie pe langa ( toti avem o teorie).
Am discutat cu psiholog care s-a ciocnit de "povesti" ciudate relatate de pacienti sub hipnoza. Hihiii.. l-am intrebat pe preot cum este cu reincarnarea, memoria anterioara s.a.m.d, cam despre tot ce am citit. Hm.. am abordat problema cam asa: nimic nu=i imposibil. Cand am fost la preot m-am dus relativ documentata , exemplu mai jos
<<Informatii referitoare la reincarnare au existat (si mai exista inca) în Biblie si in unele texte apocrife. Biserica primelor secole a acceptat teza reincarnarii, sustinuta si de Isus. In anul 553 însa, la cel de al cincelea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, teza reincarnarii a fost anatemizata, fiind considerata drept o eroare dogmatica. Imparatul Justinian (leit-motivul său: "Afurisit fie cel care, de aici încolo, va mai crede in preexistenta sufletului !") a impus clerului propriul sau crez, a pus sub arest pe Papa Vigilius (spre a nu conturba Conciliul !) si a obligat episcopii sa accepte noua dogma. Justinian a considerat ca teza reincarnarii acorda omenirii o prea lunga perioada de timp pentru atingerea unei trepte mai înalte de dezvoltare a constiintei. Dupa anul 553, credinciosilor li s-a spus de catre biserica ca au la dispozitie o singura viata pentru a reveni din nou la stadiul dinaintea comiterii pacatului originar. [...]. Cu toata cenzura impusa textelor originare, s-au mai pastrat pe alocuri unele referiri ale lui Isus la reincarnare >> ( am uitat de unde am textul.. scuze autorului ).
Preotul mi-a zambit si mi-a spus sa ma gandesc la logica pe care a urmarit-o Iustinian. Atat si nimic mai mult. Apoi mi-a cerut sa dezvolt implicatiile unei dogme, conducandu-ma usurel catre o idee de dsciplina / curatenie sociala. Apoi mi-a citat ceva din ceea ce se spune despre cuvintele lui Isus, ceva de genul "Eu sunt calea dreapta "
Well...O persoana ce mi-e tare draga si care-i foarte logica ( a terminat matematica ) mi-a spus ca nu crede ca noi suntem in stare sa evoluam spre o stare mai putin grosiera/ materiala, sa inglobam partea spirituala si echilibrul aferent spirit / materie intr-o viata. Si a comentat chestia cu calea dreapta cam asa: dreapta este drumul cel mai scurt intre doua puncte !!! Dar nu drumul unic.
In loc de concluzii: altii mai invatati decat mine sustin existenta succesiunilor de vieti (am citit si despre chestiile cu chimismul creierului dar sunt unele aspecte care nu stau in picioare). Preotul nu a negat...Amintiri / spaime / emotii ale unor experiente pe care nu le-am trait ( acum ) am de cand ma stiu ! Ceva.. ceva este! Fum fara foc nu iese. Marturii despre eliminarea anumitor texte exista..
Si-am zis asa: atunci totul seamana a scoala. Ca si cum trebuie sa invat in permanenta ceva. Atunci cand gresesti suferi ( nu ca te bate Dumnezeu ca nu cred asa ceva ) din cauza consecintelor. Daca-i scoala.. pai tre' sa existe si profesori, nu?! Si mi-am impus sa-mi ascult inima si intuitia sau acel glas care-ti spune ce sa faci si ce nu. Acel ceva care-ti "indoaie" inima cand faci ceva ce nu-i chiar cum trebuie ( chiar daca rational, contextual este ).
Multe lucruri s-au schimbat si chiar s-au rezolvat. Discutand cu mine si ascultandu-ma. Incercand sa pun in echilibru ratiunea si inima. Undeva pe drum a disparut frica, nu de tot dar s-a atenuat extrem de mult. Tot imi sare inima cand suna telefonul ( bona, mama etc tot ce este legat de copil ) dar ma ascult.. sa vad daca in mine exista un semnal de alarma sau nu. Nu-mi plac violentele desi suntem inconjurati de news / movies de tipul asta. Cand pot le ocolesc.
Cam atat pentru azi!
Roxana&Ruxandra