Poveste cu si despre parinti

Nu stiu nici de unde sa incep.....cu cati ani oare trebuie sa dau timpul inapoi pentru ca povestea mea sa aiba o logica?!
Nu pot spune ca am avut o copilarie tocmai fericita, chiar daca fost singura la parinti si rasfatata din punct de vedere "material"; am trait intr-o familie in care certurile si scandalul erau la ordinea zilei. Si cred in continuare, la fel ca si atunci, ca vinovata pentru mare parte din ele era mama, desi nici tata nu era tocmai usa de biserica. Oricum, chiar daca tata era mai dur, m-am simtit tot timpul mult mai apropiata de el (poate si pentru ca fetele se inteleg mai bine cu tatii) decat de mama.
La un momentdat a inceput sa se puna problema divortului, pe care mama n-a luat-o niciodata in serios. Tata a asteptat ca eu sa trec de majorat, sa intru la facultate, dupa care a divortat. In felul lui, el s-a gandit la mine, a asteptat pana a considerat ca eu am varsta la care sa pot intelege si la care sa nu ma mai afecteze un asemenea gest, si intr-adevar, nu numai ca l-am inteles, dar i-am si dat dreptate. Cat despre afectat, mai mult mi-a afectat copilaria lipsa unei "familii", in adevaratul sens al cuvantului, decat divortul, care sincer l-am considerat un lucru bun pentru toata lumea.
Ar fi multe de povestit, cred ca mi-ar trebui zile intregi sa insir intreaga poveste aici, tata s-a recasatorit, cu o femeie super OK din punctul meu de vedere, iar mama dupa ce a trecut prin depresii si crize, dupa multi ani de la divort, a incepu sa-si revina. Iar eu, chiar daca cumva impotriva simtirilor mele, am incercat sa fiu cat mai mult alaturi de mama, in toata perioada de dupa divort, chiar daca mi-am calcat in picioare multe principii, si am avut parte de scandal pe vremea cand eram si eu casatorita pentru ca si exsotul ii dadea dreptate tot tatalui meu si o considera pe mama o nebuna, chiar daca asta a insemnat sa-l ranesc uneori pe tata desi nu o merita. Asa am crezut eu ca pot sa ajut, mama era cea care avea nevoie de ajutor, ea era cea care suferea cel mai mult in urma divortului, tata deja avea o relatie iar lui puteam sa-i explic ce ma determina sa fac asta. Recunosc, de multe ori eram alaturi de mama doar de forma, spuneam ca ea (pentru ca stiam ca i-as fi facut mult mai rau altfel), dar faceam ca mine. Am avut si eu momentele mele in care am clacat si am parasit-o (eram inca studenta, intr-un week-end in vizita la ea singura, pentru ca exsotul, prieten doar pe atunci, evita pe cat mai mult cu putinta contactul cu ea; si a facut una din desele ei crize de nebunie, m-a incuiat in casa, si a inceput sa urle ca ea m-a facut, ea ma omoara, ea mi-a dat viata, sunt obligata sa am grija de ea pana la moarte, n-o intereseaza facultatea, sa renunt la ea si sa stau acasa sa-i plang ei de mila). Cand mergeam la Pitesti imi interzicea sa-l vad pe tata, ii bagase cineva in cap ca actuala lui nevasta imi face farmece si de-asta am fost eu de partea lui, n-o scotea din curva si fufa pe sotia lui si facea crize din orice. Ajunsesem sa-l merg la tata pe furis, doar ca sa nu o supar pe mama.
Mama a fost dintotdeauna o fiintza avara, si desi tata a plecat doar cu masina de acasa (o dacie 1310) si i-a lasat ei absolut totul, apartament cu 3 camere mobilat, casa la tara, etc, etc, tot timpul se plangea. Tata fusese oaresce director pe vreme lui Ceausescu, si va dati seama ca mama fusese invatata cu un alt nivel de trai, iar acum cand se punea problema sa se descurce doar din salariul ei (deloc neglijabil, dar oricum, mult sub standardul ei), normal ca nu-i mai convenea nimic.
Tot timpul "gandea" in locul meu, lua deciziile in locul meu, orice incercam eu sa-i spun era gresit din start, ea era parinte si avea dreptate intotdeauna. Tot timpul ma punea sa-i cer bani lu' tata, tot timpul se plangea ea in locul meu, ca ea a visat alt viitor pentru mine, nu sa ma angajez din anu 3 de facultate si sa stau cu chirie in Bucuresti, ca numai tata e de vina ca n-am primit eu totul pe tava....si lista putea continua. Degeaba incercam sa-i explic ca's fata mare si ma pot descurca singura, ca nu am nevoie de banii nimanui, cum incepeam sa-i spun asa ceva era sigura ca o fac doar ca sa-i iau partea lu' tata, si ieseau scandaluri.

In fine, timpul a trecut, am facut si eu greselile mele, le-a facut si mama pe ale ei.
Am ajuns la un fel de compromis, il pot vedea pe tata, atata timp cat nu-i si nevasta-sa de fata (recunosc ca nu-l prea respect, pentru ca mi se pare absurd sa merg la el in vizita si sa-i impun sa-si dea nevasta afara, mai ales ca femeia aia nu mi-a gresit cu nimic mie), s-a obisnuit cat de cat cu statutul ei de femeie singura, desi in mintea ei nu concepe cum un barbat poate sa plece de langa nevasta lui dupa atatia ani de casatorie (normal ar fi sa-si traiasca si ultimii ani in mizerie, numai de dragul conveninetelor, poate sa isi ia si amanta, da numai sa nu plece), si ce m-a bucurat cel mai tare, a inceput sa-si refaca usor usor viata.

V-am povestit toate astea pentru ca am nevoie de un sfat, si am vrut sa va arat si cealalta fata a mamei mele ca sa intelegeti de ce nu mi-este usor sa o fac sa inteleaga ca daca isi va reface viata alaturi de un alt om, va putea fi fericita. Ea are de vreo 2 ani de zile cred, o relatie cu un barbat vaduv din cate stiu eu. E un subiect tabu, pe care il deschide foarte rar de fata cu mine, mi-au trebuit luni bune de "tras de limba" ca sa construiesc crampeiul asta de povestire: se inteleg destuil de bine, e putin mai in varsta, are deja nepoti daca tin eu bine minte, si sta singur intr-un apartament in Pitesti. El sta singur, mama sta singura, si normal, dupa atat timp i-a propus sa se mute impreuna. Numai ca ea nu e de acord. Ei i se pare ca face cel mai josnic lucru daca isi reface viata alaturi de cineva care altul decat tatal meu. I se pare ca toata lumea vrea sa profite de ea, desi in felul ei tine la tipul ala, are tot timpul senzatia ca daca se vor muta impreuna ea isi ia teapa.
Iar daca eu incerc sa-i explic ca poate sa-i dea o sansa, se enerveaza pe mine si-ncepe sa-mi reproseze ca de fapt eu vreau sa scap de ea, s-o arunc pe mainile strainilor, ca eu fata ei in loc sa am grija de ea, fug de responsabilitati. Oricum incerc sa pun problema, eu sunt tot timpul vinovata. Nici n-a vrut sa auda cand i-am propus sa-l cunosc si eu pe barbatul din viata ei, la fel cum nici ea nu vrea sa cunoasca pe nimeni din familia lui. Desi se bucura ca un copil mic cand o suna, vorbeste cu el pe furis si codat, ca si cum ar face un lucru interzis. Isi doreste o relatie, dar parerea mea e ca inca nu-i pregatita. Se plange tot timpul ca-i singura la batranete, dar fuge de orice angajamet care depaseste stadiul de iesit in oras si plimbari. Mai ales ca tata a fost primul si singurul barbat din viata ei.
As vrea s-o ajut, dar ma lovesc de un zid. Cum as putea pune problema in asa fel incat sa inteleaga si ea ca e inca tanara (a implinit 50 de ani in iarna), si merita sa-si refaca viata, chiar daca nu va fi cel cu care e acum, si va fi altul.

tora97 spune:

cred ca ea, de fapt, nu vrea pe nimeni altcineva decit pe tine
cred ca face parte din categoria de parinti ce considera ca daca a dat viata unor copiii, i a crescut, acestia sint datori sa i duca n spate pina la sfirsitul vietii lor (a parintilor ori copiilor)

ai viata ta, Mickyyy, nu ai ce sa i explici, ce sa o convingi. ea la rindul ei, are viata ei si refuza cu tot dinadinsul sa si asume responsabilitatile ce decurg din asta

faptul ca nu vrea sa stii ca in viata ei ar mai exista cineva, care sa i poarte de grija, intr un fel sau altul, (asta urmind sa te absolve pe tine de a o cocolosi) inseamna egoism in toata puterea cuvintului si vine sa intareasca ce spuneam mai devreme... te vrea in continuare "vasala" ei

cred ca ar fi cazul sa o lasi in pace, sa invete singura "sa zboare", nu i mai permite sa te exploateze, chiar si sentimental...

asta cred

pupici grasuni

casandra spune:

Intr-adevar, e o problema delicata, mama ta are o vatrsta la care nu cred ca isi mai poate schimba conceptiile despre viata. Cred ca ii este foarte greu sa apara alaturi de alt barbat, daca tatal tau a fost primul barbat, au trait atatia ani impreuna, daca de mica a fost invatata ca e inacceptabil ca in viata unei femei sa fie mai multi barbati, daca e asa atenta la ce spune lumea, chiar daca nimeni nu ar avea nimic de comentat, poate dansa are impresia ca se vorbeste pe la spate. Nu cred ca la 50 de ani poti sa te schimbi in mod fundamental, poate doar daca domnul acesta din viata ei sa aiba infinita rabdare si multa, multa dragoste, ceea ce iarasi e greu de crezut avand in vedere varsta.
Pe de alta parte, sa stii ca si tatal tau a gresit foarte mult. Daca tot avea de gand sa se desparta, trebuia sa o faca mai demult, cand mama ta era mai tanara si mai capabila sa isi schimbe viata, nu sa astepte ca tu sa cresti si, implicit, ea sa imbatraneasca. Cum ai spus si tu, tu ai simtit tot timpul ca ceva nu e in regula intre ei, asa ca nu te-a ajutat prea mult ca au stat impreuna, ca la un moment dat tot sa se desparta si tot tu sa suporti consecintele. Ce vreau sa spun e ca tatal tau s-a spalat pe maini si a lasat tot greul pe umerii tai, daca ar fi plecat cand tu erai copil, mama ta, cel putin de dragul tau, responsabilitatea cresterii unui copil nu i-ar fi dat voie sa clacheze, si-ar fi revenit mult mai repede si mai usor.

tinatache spune:

Nu sunt de acord cu ce ai spus, casandra, ca tatal tau e cel vinovat pt divortul tarziu. Iti respect parerea, tin sa mentionez pt ca e adevarat si pt ca nu vreau sa starnesc discutii inutile. El a facut ce a crezut ca e mai bine pt copilul lui, in viata cu totii luam hotarari pe care mai tarziu le regretam, poate, insa asa am considerat in acel moment ca e mai bine.
Cat despre situatia actuala, nu mai poti face educatie unei persoane de 50 ani, mai ales una care nu vrea sa-i fie schimbat locul pe care-l ocupa. eu zic sa-ti vezi de viata ta, ai dreptul in sfarsit la liniste, dupa atatia ani de tensiuni si scandaluri, mai ales ca din cate inteleg nici viata de dupa plecatul de acasa nu a fost tocmai pe roze. Amandoi parintii tai sunt oameni maturi, cum si-au asternut asa sa si doarma. Am crescut intr-o casa in care am auzit de prea multe ori "eu te-am facut, eu te educ" , uneori mult mai rau chiar. Am renuntat sa ma mai implic in viata alor mei, sa fie sanatosi, au gresit mult si gresesc in continuare, eu una nu vad nici o iesire din situatia respectiva.
Asadar, repet, vezi-ti de viata ta, o meriti din plin. Linistea e un lucru de pret si daca nu l-ai avut acasa, in locul care trebuia sa ti-l dea inca de la bun inceput, atunci ai grija de el acum, si implicit de tine. Nu ai ce sa le faci! eu m-am impacat cu ideea asta si atata tot. O fi bine, o fi rau...? cert ca sunt muuuult mai linistita si mai senina.

Cristina, mamica cu burtica

tinatache spune:

acuma am vazut ca esti insarcinata!!! Lasa-i in plata Domnului, or fi ei parintii tai dar ai macar idee ce s-ar putea intampla in urma stresului??? Nu te mai implica, daca pe ei nu-i intereseaza situatia in care esti, tu esti datoare fata de tine si fata de bb sa fii calma si senina! Saricna usoara si ai grija de tine si de burtica mica!

Cristina, mamica cu burtica

delias spune:

Relatia dintre parintii tai a fost similara cu cea a parintilor mei. Iar mamele noastre seamana grozav...Numai ca ai mei n-au divortat inca, iar acum sper sa n-o faca. Eu si sora mea am crescut, am plecat de-acasa la facultate, acum avem fiecare familia ei. Ai mei parinti isi duc zilele mai departe, impreuna, in orasul din provincie. Tatal meu mereu a amenintat-o pe maica-mea ca divorteaza, a tot asteptat sa crestem noi, sa ne facem un rost, etc. Pe atunci ii luam si eu partea lui si il incurajam sa divorteze, relatia cu maica-mea era groaznica, niciodata n-am simtit ca m-ar iubi vreun pic. Dar acum mi s-ar parea absurd sa se desparta, la batranete, ea sa ramana bolnava si singura. Dar mi-e mila si de taica-meo, desi el mi-a spus odata ca "rau cu rau, dar mai rau fara rau !". Eu oricum nu ma mai bag, maica-mea incearca acuma sa se poarte frumos cu mine (de-abia acum, dupa 30 de ani !) si imi vad si eu de viata mea. Intre timp invat ca o relatie in doi nu e usoara si incerc sa nu repet greselile mamei mele. Si sper sa nu se desparta, mi-e mila de maica-mea, intr-un fel. Si-a dorit mereu sa comande, sa controleze totul, sa faca ea vietile celorlalti, dispretuindu-i mereu pe ceilalti. Iar acum e o persoana neajutorata, ce depinde de taica-meo.
Draga Mickyyy, ajut-o pe mama ta cu ce poti, dar nu-i mai da nici un sfat, las-o sa faca cum crede ea ca e mai bine. Maica-mea n-a primit niciodata vreun sfat si nici acum n-ar face-o, ea considera ca stie ce e mai bine pentru ea si pentru toti.

Mickyyy spune:

Merci pentru sfaturi, chiar daca sunt destul de contradictorii.

Tora, ai dreptate, mama inca ma vrea "vasala" ei, nu poate accepta ca ea sa nu ocupe primul loc in viata mea, si mai ales nu poate accepta ca eu sa nu tin cont de sfaturile ei. Acum cand sunt gravida are grija sa-mi repete de fiecare cat s-a chinuit ea cu mine cand a fost gravida, cate sacrificii a facut ea pentru mine, iar eu acum sunt asa un copil nerecunoscator. Cand s-a pus problema sa se mute cu tipul ala, una din primele replici ale ei a fost ceva de genul: adica ce, ma duc io sluga la ala in casa, sa-i spal, sa-i gatesc, sa am grija de nepoatele lui?? Cand eu am fata mea, de care trebuie sa am grija, nu de copii strainilor.

Casandra, intr-adevar, si tata a avut partea lui de vina, dar nu pentru ca a plecat tarziu. Iti spun sincer, prin ce am trecut eu imediat dupa ce a plecat el (si ma refer la toate crizele mamei mele, cu tentative de sinucidere - flacon intreg de pastile inghitzit, lupte cu ea sa nu sara de pe balcon sau sa nu se injunghie, desi poate era si ceva teatru in toate gesturile ei disperate - nopti nedormite, crize peste crize; si eram constienta ca daca si eu o sa o parasesc, mama va pica de tot), nu cred ca as fi putut trece daca aveam cu 10 ani mai putin. Iar relatia parintilor mei s-a deteriorat in timp, in tinerete nu erau chiar atat de mari problemele, deci daca ar fi facut pasul atunci cand au aparut primele semnale de alarma, eu as fi avut 12-13 ani. Iar mama ar fi clacat oricand si oricum, fie doar si de dragul spectacolului.

Sa-mi vad de viata mea?! Asta si vreau, numai ca mama isi baga nasul peste tot. Iar ea isi baga nasul, dar il condamna pe tata pentru tot ce i se pare ei ca nu merge bine in viata mea. Mai nou, tata e vinovat de divortul meu, desi numai eu stiu cate compromisuri a trebuit sa fac din cauza ei, si de cate ori am fost pusa la mijloc intre ea si fostul sot, care s-a inteles superbine cu tata, si absolut deloc cu mama.
E mama, indiferent cat e de buna sau de rea, tin la ea, si-i pot ierta multe, dar simt cum pune o bariera intre mine si toti cei din jurul meu. Si totusi ea sustine ca imi vrea binele. Poate nu reusesc sa vad eu binele din spatele gesturilor ei.....
Cu fostul meu sot am crezut ca am facut o greseala povestindu-i dinainte de a o cunoaste lucrurile care ma deranjau pe mine la ea. Am zis ca l-am ajutat sa-si faca o parere preconceputa despre ea, si din cauza asta nu se pot intelege. Asa ca acum, am facut exact invers, am vorbit cat mai putin despre mama, lasandu-l pe actualul prieten sa o descopere singur. In prima faza totul a fost ok, pentru ca mama are acel talent de a poza in nevinovata, iar cei care nu o cunosc indeajuns de bine, cad foarte usor in capcana prefacatoriei ei, dar n-au trecut decat cateva luni, si deja mama si-a dat urat in petec.

Oare mai are sens sa va povestesc? Ideea e ca acum cateva luni aveam bani de avans pentru un apartament, si in loc de apartament, ne-am trezit cu o masina, la care platim rata vreo 3 ani de zile de-acum incolo, si am ramas tot cu chirie in Bucuresti. Si asta doar din vina ei, pentru ca am vrut sa ma mut la tara, unde tata incepuse si aproape terminase constructia unei case, unde teoretic am ramas eu cu mama "proprietarese". Casa era pe autostrada, deci am facut un calcul sumar, daca fac naveta de acolo pana in Bucuresti, imi ia mai putin de o ora, stau frumos la curte, la aer curat, departe de agitatia din Bucuresti, asa ca in loc sa fac credit pentru casa, imi iau o masina buna, care sa consume putin si sa pot face naveta cu ea, si investesc in amenajarea casei in loc sa dau banii pe rate la banca. Toate bune si frumoase, mama si-a dat OK-ul, m-a lasat sa ma agit vreo 3 saptamani de zile, m-a vazut ca am platit avansul la masina, dupa care brusc, nu s-a mai putut sta la tara..... Si bineinteles, ea nu avea nici o vina in toata afacerea asta, a bagat-o pe bunica mea care-i batrana si bolnava la inaintare, stiind ca cu ea nu am cum sa ma cert. Iar ea statea frumos si poza in nevinovata, desi bunica mea teoretic, in afara de faptul ca statea in curtea vecina, (era singura, deci i-am fi fost si ei un sprijun la batranete) nu avea nici un motiv sa intervina, nu era casa ei.
Dar decat sa ma mut intr-un loc in care sa nu fiu bine primita (desi daca chiar voiam, legal aveam jumatate din casa, si puteam sa stau acolo cu forta), am preferat sa cedez si sa renunt la idee.
Mai tarziu m-am prins cum a functionat logica ei. Ea tot traieste cu impresia ca la un momentdat o sa ma mut la Pitesti si o sa stau cu ea, desi i-am explicat foarte clar ca de orasul ala nu ma leaga nimic, si in plus amandoi avem joburi bine platite in Bucuresti, ca sa plecam de aici. M-a lasat sa ma agit sa-mi iau masina, pentru ca i s-a parut o investitie buna (ma impiedica sa-mi cumpar apartament in Bucuresti, si astfel sa ma piarda "definitiv"). Dar nu m-a lasat sa investesc in casa de la tara, pentru ca investitia o faceam impreuna, si i-a fost teama ca la un momentdat, prietenul meu sa nu-si revendice "averea" pe care ar fi bagat-o in amenajarea casei......

Asta a fost picatura care a umplut paharul, din momentul ala mama a "disparut" pentru mine.
As vrea s-o fac sa inteleaga si punctul meu de vedere, as vrea ca macar odata sa aiba incredere in mine, as vrea ca relatia cu ea sa treaca de stadiul convenientelor, as vrea sa fie altfel, stiu ca parintii nu ti-i poti alege, stiu ca are o varsta la care e destul de greu sa o mai "scolesc", dar nu mai pot...am obosit sa ma lupt cu morile de vant. Nu vreau sa fug de ea, nu vreau sa fug de responsabilitati, dar m-am saturat sa fiu acuzata poate de multe ori pe nedrept. Nu vreau s-o arunc in bratele strainilor, asa cum pretinde ea, dar nici nu vreau sa stau sa-mi reproseze zi de zi ca din cauza mea nu-si reface ea viata, ca ea ar putea fi fericita alaturi de X sau Y, dar se sacrifica pentru mine.
Nu mai vreau sa am parte de asa-zisele ei "sacrificii" care mai rau imi incurca viata, decat ma ajuta. Vreau sa-si vada de viata ei, si sa ma lase pe mine sa mi-o traiesc pe-a mea.
Si nu am sufletul ala sa-i trantesc telefonul in nas, sau sa ii inchid usa daca vine in vizita.

Mickyyy spune:

Imi pare rau daca v-am plictisit cu problemele mele, dar astazi a incercat din nou sa-si bage nasul in viata mea, si deja simt ca cedez nervos, simteam nevoia sa vorbesc, si nu aveam cu cine.

dyana spune:

Parca vorbesti de mama sotului meu. Care si pe mine m-a jignit, cam cat l-a jignit pe sotul meu in 10 ani...
Stii ce a facut sotul meu?
A lasat-o in pace.
Isi vede de viata lui.
A lasat-o mai moale si cu telefoanele.
Are grija sa stie de ea ca e sanatoasa, dar atat.
Daca as baga-o in seama din nou, ne-ar aduce sa ne taiem venele, crede-ma.
Incearca sa te rupi de ea si sa o observi mai de la distanta. Ea cand se va vedea singura, se va descurca destul de bine, faza cu sinuciderea nu o face decat in fata ta.
Curaj!
Vezi-ti de viata ta.

Andrada spune:

Draga Micky,
parerea mea este ca sint acum doua lucruri care lucreaza impotriva ta si pe care va trebui sa le faci cumva sa lucreze pentru tine si astea sint: legatura ta puternica cu mama ta si faptul ca esti puternica tu insati.
Din cele citeva rinduri despre mama ta, inteleg ca este o femeie care-si asuma cu greu responsabilitatile, careia i-a lipsit dragostea si care a fost in cele din urma abandonata.
Asa cum vad eu acum motivul pentru care nu se muta cu noul partener, nu ar fi numai frica de a-si asuma propriile acte (a fost parasita odata si a luat-o destul de rau, cumva stie ca daca se va mai intimpla ar putea fi devastator), ci si frica ca TU te vei departa de ea, odata ce ea isi gaseste pe altcineva. Tu care esti acum singura din lume care e inca cu ea, cea pe care o poate manipula sa faca acte careia ei i-ar fi frica sa le incerce (vezi incercarea cu casa de la tara). Ii e frica ca si tu ai putea s-o abandonezi cum a facut tatal tau. Nu vrea sa te lase sa ai contact cu noua sotie a tatalui tau, pentru ca ii e frica ca o vei prefera pe sotie, inaintea ei, mama ta. Probabil ca mai stie si ca ti-a provocat durere si ca n-a fost intodeauna mama perfecta si asta o adinceste tot mai mult in durerea si-n problemele ei personale, peste care nu poate deocamdata sa treaca. Ea inca nu stie (asa cum vad eu), cum o iubesti tu, cu toate problemele si crizele ei, cu toata istoria pe care o aveti impreuna si e probabil indurerata si mai mult ca, dupa divort, atitudinea ta i-a dat de inteles ca nu-l consideri pe tatal tau atit de vinovat precum il considera ea, ceea ce implicit ar face-o pe ea mai vinovata.
Solutia acum, aceeasi care ar fi trebuit sa fie si in urma cu 10 ani si va fi si pe viitor, este sa o lasi sa se faca mare. La momentul divortului poate s-a intimplat ruptura si a inceput sa te priveasca ca pe o prietena mai mult decit o fiica. Acum insa e momentul sa vorbesti cu ea ca o fiica si nu ca o prietena, explica-i cum o iubesti ca pe o mama si ca daca ceva se va intimpla, la un moment dat vei fi linga ea s-o ajuti daca are nevoie de tine, dar ca acum (si asta trebuie sa o vezi si tu), mama ta nu mai are nevoie de tine. Are nevoie sa-si vada greselile si sa mearga mai departe. Are nevoie sa ia decizii (care nu te privesc) si sa si le asume. E singurul mod in care stiu eu ca putem creste mari, singurul mod in care putem deveni parinti. Cineva intreba odata pe site care i se pare cel mai important lucru in relatia parinte copil si mie asta mi se pare: sa fii parinte responsabil si sa-l inveti si pe copil sa fie la fel.
Pe scurt cam asta ar fi sfatul meu pentru tine (iertare daca supara cumva, nu stiu daca e cel mai bun sfat), sa alegi sa fii o Fiica pentru ea, ca s-o ajuti sa redevina Mama.
Cu drag,
Andrada

L’amore che move il sole e l’altre stelle. Dante
Iubirea misca soarele si celelate stele

Mickyyy spune:

quote:

---

Originally posted by Andrada

Solutia acum, aceeasi care ar fi trebuit sa fie si in urma cu 10 ani si va fi si pe viitor, este sa o lasi sa se faca mare. La momentul divortului poate s-a intimplat ruptura si a inceput sa te priveasca ca pe o prietena mai mult decit o fiica. Acum insa e momentul sa vorbesti cu ea ca o fiica si nu ca o prietena, explica-i cum o iubesti ca pe o mama si ca daca ceva se va intimpla, la un moment dat vei fi linga ea s-o ajuti daca are nevoie de tine, dar ca acum (si asta trebuie sa o vezi si tu), mama ta nu mai are nevoie de tine. Are nevoie sa-si vada greselile si sa mearga mai departe. Are nevoie sa ia decizii (care nu te privesc) si sa si le asume. E singurul mod in care stiu eu ca putem creste mari, singurul mod in care putem deveni parinti. Cineva intreba odata pe site care i se pare cel mai important lucru in relatia parinte copil si mie asta mi se pare: sa fii parinte responsabil si sa-l inveti si pe copil sa fie la fel.
Pe scurt cam asta ar fi sfatul meu pentru tine (iertare daca supara cumva, nu stiu daca e cel mai bun sfat), sa alegi sa fii o Fiica pentru ea, ca s-o ajuti sa redevina Mama.
Cu drag,
Andrada

---

Andrada, exact asta imi doresc si eu, dar nu gasesc calea sa o fac sa inteleaga toate astea. Eu vreau s-o las sa sa "faca mare", dar cum sa fac asta fara sa o ranesc? Pentru ca ea percepe orice indepartare de ea ca pe un abanon, si in plus ea nu are incredere in mine.
Vreau ca atunci cand merg acasa la ea sa ma simt bine, sa pot sta de vorba cu ea ca si cu o MAMA, vreau sa o fac macar sa incerce sa asculte pana la capat punctul meu de vedere inainte de a ma contrazice. Vreau ca atunci cand imi cere parerea sa aiba rabdarea sa o asculte, nu vreau sa fie un vesnic monolog al ei in care eu sa nu pot spune altceva decat : "DA mama, ai dreptate" (pentru ca orice parere care difera de a ei ma transforma automat in aliatul tatalui meu, chiar daca subiectul nu are nici o legatura cu el). Vreau sa invete sa nu mai traiasca in telenuvele, si sa incerce sa ia viata asa cum e, cu bune si rele, sa nu astepte minuni si sa sa priceapa ca viata nu-i ca in filme, sa nu stea sa-si planga de mila dupa ce-ar fi putut avea daca era inca cu tata, ci sa se gandeasca cate lucruri bune i-au ramas si cum sa faca sa profite cat mai mult de ele.
Asa cum ea nu stie sa fie MAMA, poate mici eu nu stiu cum sa fiu FICA, dar daca ea nu vrea nici macar sa incerce, sau orice incercare se opreste la stadiul de vorbe, ce sanse am eu?!