Nasterea Iuliei

NASTEREA IULIEI
29 ianuarie, seara
Maine trebuie sa merg la control. De peste 2 luni stau la pat, cu o internare in spital de peste o luna si apoi imobilizata acasa, in urma amenintarii de avort de la saptamana 20 si a aparitiei hipertensiunii de sarcina, cu proteinurie...Dupa usurarea de a fi implinit 30 de saptamani, incep sa fiu ingrijorata. Picioarele mi s-au umflat cumplit, respir parca tot mai greu si nu-mi da pace o puternica durere de ficat. Toate sunt semne ce, o stiu prea bine (sunt medic), prevestesc teribila complicatie a hipertensiunii de sarcina, preeclampsia. Imi sun doctorita si ii spun, indemnata si de sot care se sperie rau de cat de umflata sunt brusc. Hotararea e clara, imi fac bagajelul si ma interneaza pt supraveghere.
Urmeaza o noapte de cosmar, nu pot dormi; ma sufoc literalmente; ficatul ma doare ingrozitor. Urinez putin. Picioarele ma dor. A doua zi dimineata este imposibil sa incalt orice, plec in masina cu ghetele desfacute. La camera de garda mi se ia tensiunea: 170/110. Enorm! Sotul ma instaleaza si bucuria de a-mi revedea o veche colega de suferinta de la internarea anterioara imi atenueaza un timp starea de rau teribil pe care o am. Apoi vine rezultatul analizelor; PROASTE! Trombocite scazute, transaminaze mari, urina un dezastru. Nu numai ca am preeclampsie dar ma indrept vertiginos catre sindromul HELLP, adica...complicatia complicatiei. O adevarata furtuna a organismului in care, in interval de ore, ficatul si rinichii cedeaza iar celulele sangelui sunt distruse in vase; asta daca nu se scoate copilul, singura solutie cunoscuta. Sindromul HELLP apare in 0,6% din sarcini iar in Statele Unite mortalitatea e de 70%. Fara indoiala, stiam toate astea, caci citisem recent...
Sunt luata pe sus si dusa la sala de nasteri, pentru monitorizarea batailor fetale. Acolo voi astepta mai multe ore, cat timp e nevoie pentru a-si face efectul dexametazona injectata in ideea maturizarii plamanilor Iuliei. Bataile inimii ei sunt normale. Si stau si i le ascult, pe fondul urletelor nu uneia, ci mai multor femei care nasc alaturi. Sunt si mai multi medici. Le vorbesc femeilor frumos, nu mizerabil cum auzisem in studentie la alt mare spital. Dar totul e ca intr-o lume paralela. Eu plang fara oprire; stiu ce mari sunt sansele sa mor, mi-e frica desi nu am sentimentul mortii apropiate, dar nu ma gandesc decat la Iulia, nu ma intereseaza decat faptul ca Iulia e mica, e prea mica, daca nu rezista?? Am suferit atat toata sarcina asta pentru ca mi-am dorit-o mai mult decat orice pe lume, nu se poate sa o pierd!! Sunt dusa la ecografie, la dr Albu, in principal ca sa-mi masoare IR-urile, ca semn eventual de suferinta fetala. Omul acesta, mult injurat pe forumuri pt ca e ursuz si taciturn, dupa ce i se explica ce am si-mi simte f bine teama, face ecografie morfologica completa si conchide: copilul e perfect dezvoltat pentru varsta, il estimeaza la 1400 g greutate, daca starea mea permite, mai bine sa se astepte pana a doua zi ca sa-si faca efectul injectiile cu dexametazona. Iar daca nu se poate astepta, ok, copilul pare foarte bine.
Ma intorc la sala de nasteri. Mi se repeta analizele. De la dexametazona, glicemia mea (am diabet, fac insulina) sare in aer; restul se agraveaza progresiv. Vine anestezistul de garda. Vorbeste frumos,ca de la coleg la coleg; il intreb ce fel de anestezie voi face si raspunde ferm: generala. Ma bosumflu, dar explicatia e clara: de la acest HELLP, e risc mare sa sangerez in maduva daca fac rahi. Ma resemnez, nu voi fi constienta, nu ii voi auzi primul tipat asa cum am visat...Orele trec. Sotul meu apare, vorbim un pic, imi zambeste si ma incurajeaza. Habar n-am ca a vorbit cu mama doctoritei mele, conferentiara, care a ramas in spital pt operatie preluand cazul, care i-a explicat clar tot, inclusiv riscul mare ca eu sa mor; habar n-am ca prof Bogdan Marinescu insusi, pe care-l tot vedeam plimbandu-se, ramasese pana la solutionarea cazului; si habar n-aveam ca laboratorul a lucrat peste program pentru analizele mele. Eu doar, inghetata, spuneam de mii de ori “Tatal nostru”, Rugaciunea inimii si “Inger, ingerasul meu”, aproape mecanic.
Sunt dusa in reanimare, imbracata intr-o camasa de spital si apoi relativ repede dusa in sala de operatii, intinsa pe masa si rasa pubian (uitasera). Anestezistul imi spune ca va face o anestezie blanda, pentru a proteja fetita. Vad seringa indreptandu-se spre mana mea: “Ce imi faceti?” “Tiopental. Veti adormi in cateva zeci de secunde”, mi se raspunde. Apoi simt si spun: “Am o senzatie ciudata in gat”-si GATA. Apoi deschid cateva secunde ochii cand mai multi, printre care recunosc chipul zambitor al doctoritei mele, ma iau si ma muta de pe masa pe o targa; si adorm iar. Si ma trezesc auzind vocea sotului meu, in reanimare, tinandu-ma de mana. Il intreb imediat daca fetita e bine. Imi spune ca e bine si ca a avut Apgar 9 si a tipat tare. Mai stiu ca ma plang ca ma doare, desi pungile de gheata de pe burta imi fac tare bine si ca apare anestezistul caruia ii pun multe intrebari medicale-nu-mi amintesc nimic, apoi el insa mi-a spus ca eram f coerenta. Si adorm din nou o vreme, in dureri crunte.
31 ianuarie
Noapte grea in reanimare, somn dificil, ganduri peste ganduri si acea durere care roade...Paradoxal, cand apas pe burta sacii cu gheata durerea mai cedeaza. Am sonda urinara cu punga care se incapataneaza inca sa nu se umple, semn al suferintei puternice a rinichilor. Dimineata, anestezistul vine la mine; imi povesteste ce emotii uriase le-am dat la operatie: nu urinam, saturatia oxigenului incepuse sa-mi scada si paream a intra in edem pulmonar (plamanii plini cu apa); tensiunea se incapatana sa ramana 180/110, in ciuda medicatiei multiple; pulsul era peste 150; in burta mi-au gasit lichid (ascita); sangerarea a fost puternica, operatia greu de inchis, practic dupa scoaterea Iuliei m-au mai tinut inca aproape o ora (timp in care, afara, sotul meu innebunea). Incep sa realizez mai bine cat de aproape am fost de...
Nu am voie sa mananc nimic, ceea ce creeaza probleme mari cu diabetul meu. Din acest motiv sunt printre putinele lasate cu telefonul mobil in reanimare, ca sa comunic cu diabetologul (prof dr. LICHIARDOPOL) dupa ce imi iau glicemiile si sa le indic ce sa-mi mai dea in perfuzii (dar daca nu eram medic, n-aveam medic curant si aparat de testare?...). Ni se face toaleta periodic. Asta inseamna sa ridic fundul ca sa mi se puna plosca (greeeuu), mi se scoate vata si dintre picioare incep sa se scurga lohii fara sfarsit; sunt curatata, data cu o apa cu temperatura PERFECTA-nu stiu cum reusesc sa o tina asa si apoi din nou vata; nu e voie cu chiloti sau tampon. Pe la pranz revine anestezistul, ma muta in alt pat; la ridicarea in picioare, ajutata de infirmiera, sunt in pragul lesinului de durere; ma intreb, cum ma voi putea mobiliza? El ma intreaba daca vreau sa vad copilul; bineinteles! O infirmiera vine atunci si, strangand din dinti, ma sui pe carucior si sunt dusa cu liftul un etaj mai sus, la reanimarea nou-nascutilor. Acolo, intr-un incubator, se afla micuta mea. E cel mai mic bebelus pe care l-am vazut vreodata pana acum dar ma uit, fascinata, cat de armonios e construita, cat de bine proportionata, nu e vanata sau rosie, nu are vinisoare pe pleoape, nu e umflata, doar ca e mica si nu are acea grasime in colacei de pe mainile si picioarele bebeilor. Ma uit pe date: are nr 130, la fel ca pe mana mea (de bratara nu ma voi desparti nici o clipa pana cand va veni acasa), greutate 1300 g, lungime 39 cm, s-a nascut la 20:41, pe 30 ianuarie, de Sfintii Trei Ierarhi (la propunerea soacrei am hotarat ca la botez va primi, de aceea, si al treilea nume-Ioana). Ma uit la ea si in acea prima zi parca...nu e a mea, parca e un vis.
Sunt reintoarsa in reanimare, acum zambesc fericita si trimit multe mesaje pe sub patura (caci doar cu diabetologul am voie sa vorbesc!). Raman acolo inca o noapte iar a doua zi, la 5:30, se hotaraste sa fim mutate rapid 4 femei pt ca trebuiau aduse altele. Tocmai intrasem in vorba cu vecina de pat, o tanara frumoasa cu picioarele paralizate (?) a carei fetita se nascuse la termen dar cu Apgar 7 si probleme de respiratie si care incerca EA sa ma consoleze ca adevaratii oameni mari sunt prematurii. Ulterior ne-am reintalnit in reanimarea bebeilor, am aflat ca avusese un accident de masina, ca era doctorita iar sotul preot (culmea! Eram la un moment dat 4!!! mamici doctorite la copiii gravi, 3 fiind preotese, numai eu nu eram preoteasa-apropo de zisa ca Dumnezeu incearca pe cine iubeste)
Buun, zis si facut, vine o infirmiera, inghesuie tot in geanta mea mare (ca deh, venisem la internare pt urmarire, cu probabilitatea de a sta vreo luna, nu pt nascut in aceeasi zi!), ma suie val-vartej pe carut si ma duce intr-un salon...dublu, o camera cu 4 paturi din care dadea alta, cu 5 paturi, ambele cu o toaleta, fara dus. In a doua camera pune pe jos geanta, ma da jos si ma aseaza in fund pe patul foarte inalt si...pleaca. Moment de blocaj! E intuneric, n-am nimic la indemana, intre picioare vata si atat, vreau sa merg la pipi dupa ce mi-a scos sonda. Si ma duc, tarandu-ma. La baie cand scot vata pe jos se umple de sange...iar eu de rusine. Ce sa fac? Pun vata la loc si ma tarasc afara din salon in cautarea unei infirmiere care sa spele dupa sangele meu. Nici tipenie pe hol. Imi vine sa plang...Ma intorc in salon si ma asez pe marginea patului; mi-e imposibil sa ma aplec sa ajung la geanta, sa pot scoate un chilot. Se trezeste fata de langa mine, vioaie (pleca in ziua aceea): “Ai nevoie de ceva?”-si se apleaca ea si-mi ridica geanta pe pat ca sa scotocesc. Cu chiu cu vai imi scot tot ce-mi trebuie, imi pun chilotii si un tampon si dupa cateva minute de incercari nereusite imi fac o schema de urcat si intins in pat...
La ora 6 fetele merg la alaptat; usa se incuie cu cheia, asta daca nu ramane cineva de paza in ambele saloane si cum eu eram proaspat venita ma lasa sa le pazesc lucrurile, cu geamul larg deschis, la care dupa ce se face frig nu pot ajunge, e ff inalt iar eu scunda. Ma bag sub patura dardaind ingrozitor caci nu am ce face, pana vine asistenta si ma gaseste asa. Ma cheama la pansat si toaletat, evident pe picioare caci deja e a doua zi iar acolo ma sui pe masa ginecologica...Toate astea cu dureri teribile. In acea tura (deosebit de altele) nu sunt intrebata daca vreau un calmant, ca apoi sa vad ca alte asistente de cum vin in tura intreaba pe toata lumea daca are nevoie de calmant sau altceva. Pe mine nu ma intreaba nimeni si nu indraznesc sa cer.
La pranz nu mai rezist si hotarasc sa merg la fetita. E la etajul 2, eu la 1-originalitatea nr unu a spit. Giulesti: cezarienele sunt cu un etaj mai jos si exista doar un lift de carat materiale in care daca respectivele sunt duse li se subliniaza ca li se face o favoare; in schimb cele ce nasc natural sunt la acelasi etaj cu bebeii dar...toaleta e pe hol, comuna, ca tot le sade bine cu epiziotomia proaspata sa nu se aseze pe colacul mizerabil cand isi fac nevoile...Nu, mersi, n-am nevoie de favoruri si purced pe scari. Imi ies ochii din pat dar efectul asupra recuperarii a fost miraculos din acel moment, in ciuda perdafului primit de la doctorita mea; eram invidiata de toate pentru vioiciunea mea. Si o vad pe Iulia. Si de atunci, chiar din 3 in 3 ore mergand conform programului, o iubesc mai mult si mai mult. Oare pana unde voi ajunge? Am renuntat intre timp sa ma gandesc; caci simt ca loc exista pentru aceasta dragoste; si locul asta e infinit.
Si greul nu se oprise aici...
2 februarie
Ma trezesc bine dispusa. Azi va fi de garda colega mea de facultate, dr MELANIA IANCU, neonatolog, pe care o tot cautasem in ultimul timp, pe care reusisem sa o anunt de nasterea iminenta si care fara ezitare, desi sotul ii era plecat din oras, a aranjat sa stea mama ei cu cei 2 copii mici si a venit degraba in seara de 30 sa-mi fie alaturi la nastere si nu a plecat pana cand micuta Iulia nu a fost stabilizata, examinata si declarata ok, preluandu-i cazul cu devotament desi in acel moment nu era datoria ei.
M-am dus cand era inca devreme, pe la 6, garda nu se schimbase. Intreb asistenta daca au fost probleme. Imi raspunse cu o fata mortuara “Mdaa, a pus probleme, vorbiti neaparat cu dna doctor care a fost de garda” (nu-i voi da numele caci are un renume ff pozitiv si poate doar printr-o intamplare nefericita intalnirea noastra a fost cam dezastruoasa). Disperata, incep sa caut deci doctorita de garda. Mi se spune, evident, ca doarme, sa revin mai tarziu. Incep sa strabat culoarul de zeci de ori pandind. Mai cobor scarile, iar le urc...Picioarele incep sa mi se umfle ingrozitor, nu mai incap in papuci, tarasc talpile pe ciment caci tot n-am altceva de incaltat. Asa vor ramane cateva zile bune, chinuindu-ma cumplit. Pana la urma ii dau mesaj Melaniei sa o avertizez ca ceva nu e in ordine si sa ma cheme cand se poate vorbi cu tura veche. Dar tot nu pot sta locului si pe la 8:30 dau in fine de doctorita X care imi spune ca la tentativa de a-i da lapte PreNan, burtica Iuliei s-a umflat rau, posibil pentru ca e imatur tubul digestiv dar nu se poate exclude o enterocolita ulcero-necrotica, infectioasa, din cauza ca eu as fi avut...infectie urinara (???e prima oara cand aud asta; sumarul meu de urina era dramatic din cauza suferintei renale dar infectie n-am avut!!!). Ca poate trebuie schimbat antibioticul dat copilului...dar nu o facuse...ca poate ar trebui chemat un chirurg, sa nu-i perforeze intestinul...dar nu chemase. Si ca atunci cand va veni Melania ma vor chema sa-mi spuna ce si cum. Aiurea, a plecat fara sa-i pomeneasca cum ca eu astept un verdict si Melania a venit la mine din proprie initiativa cu tot planul: sa se duca sotul meu la spit Grigore Alexandrescu cu probe de hemocultura ca sa vada daca e infectie (desi ea nu crede), sa faca rost de undeva de antibioticul Vancomicina si sa-l aduca urgent ca ei nu-l au si fetita nu va mai manca nimic cateva zile, doar perfuzii cu toate substantele necesare. Imi gasesc repede, din fericire, o colega de garda la un spital de boli infectioase care-mi poate face rost rapid de vancomicina. Sun sotul care varsa cateva lacrimi in tacere cand aude problema, se pune pe roti si in foarte scurt timp rezolva tot si e inapoi. Totusi burtica ramane umflata si nu are scaun. Melania vorbeste cu o colega chirurg de la Grigore Alexandrescu (DR. LAURA GHERGHE) care va veni a doua zi de acasa, la ora 8, sa o consulte pe micuta. Restul zilei e un cosmar. Plang non-stop, nu se poate vorbi cu mine, tensiunea imi creste constant la 150/110, colostrul ce abia aparuse dispare...Ma invinovatesc fara incetare. Copilul statea si crestea bine-mersi la mine in burta si din cauza problemelor mele (si pt a fi eu salvata) a trebuit scos cu forta prea devreme si acum sufera. Imi e insuportabil gandul! Ma rog, ma rog pt ea...ce pot face?
A doua zi dimineata o sun pe Melania. Imi spune ca tocmai a venit doctorita chirurg si o consulta pe Iulia. Urc rapid, evident pe scari,tarand picioarele umflate. Fetei tocmai ii punea un cateter central, ca sa evite abordul periferic al unor vene incredibil de subtiri, ce se spargeau mereu-era deja plina de puncte negre de necroza pe manute, picioruse si cap. Apoi a incercat-si a reusit-scoaterea cu un soi de sonda a unui dop de meconiu ce bloca tranzitul. A durut-o procedura, normal. Ma crezusem tare, dar cand am auzit-o plangand de durere m-am prabusit pe scaun caci simteam ca lesin. Asta fusese teoria doctoritei chirurg si se dovedise adevarata. Puiul meu era constipat! Nu avea infectie, nu perforase, era constipata! Am incercat, normal, sa platesc consultatia femeii care venise duminica dimineata de acasa pt asta. Nici n-a vrut sa auda. Nu ia de la colegi. Am inceput sa plang implorand-o sa primeasca, caci eu acolo nu sunt medic ci o mama disperata si recunoscatoare. Nimic! Si daca nu eram medic, auzind un caz asa impresionant ca al meu si de la un copil atat de mic ea nu poate lua nimic. Ea se duce acum sa-si vada pacientii la Grigore Alexandrescu, sa vina sotul meu acolo ca sa-i dea o substanta cu care, pe sonda de gavaj si prin clisma, sa curete bine intestinele Iuliei. Imi sun omul repede si il avertizez ca femeia n-a primit bani, sa incerce el. Bun, se duce, se intalnesc, doctorita ii spune sa astepte putin dupa care...trimite o asistenta cu substanta care ii zice pa, la revedere. De ce oare cand se discuta de spagile medicilor nu s-o fi discutand si de astfel de oameni???
Si de atunci...Iulia a fost linistita. N-a primit nimic pe sonda din stomac 7 zile, doar perfuzii dar a fost stabila si dupa slabirea fiziologica s-a intors la greutatea de la nastere. Mi-a fost data in brate cateva minute, de 3 ori si in mod evident i-a placut. Zambeste, isi suge degetul, deschide ochii, se freaca la ochi, isi da jos cu multa indemanare hainutele de pe ea. A inceput sa primeasca laptic special de prematuri, Alfare, il tolereaza bine, are scaun constant.
Zilnic am fugarit anestezistul care venea sa ma vada dar nu se “dadea prins”; in final l-am strans cu usa, mi-a acceptat micul onorariu dar zicand ca-i e f greu sa primeasca fiindca eu am fost o provocare pt el; si-a dat doctoratul despre sindromul HELLP si in mod normal, ca sa-si pazeasca pielea, ar fi trebuit sa dea anestezie concentrandu-se exclusiv in a-mi salva mie viata, chiar cu pretul sacrificarii copilului. Dar imi citise in ochi si glas disperarea de a nu-mi pierde fetita, dorinta imensa de a o avea, s-a gandit la riscul capital pe care l-as avea la o a doua sarcina si a hotarat sa faca tot posibilul spre a ne salva pe amandoua. Impresionant. Se numeste DR DANTIS.
Am stat mult...nu 3-4 zile cat stau cezarienele ci 2 saptamani. Fetele pe langa mine veneau in salon si plecau, eram cea mai veche. Pe toate le-am ajutat, le-am invatat cum sa se miste, le-am facut sa rada in ciuda durerii operatiei si au recunoscut ce bine le-am facut, caci muschii trebuie “lucrati” rapid. Pe toate le-am incurajat si m-am bucurat cand le-a venit laptele si erau fericite ca bebeii incep sa suga...o singura data doar, cand mie imi secase complet colostrul, intorcandu-ma de la Iulia care nu primea nimic si scancea de foame, si vazand in salon ca toate mamicile, intoarse de la alaptat, se mulgeau pt a scapa de EXCESUL de lapte, am plans sub patura in hohote; m-am simtit teribil de ALTFEL; de ce eu nu am?? M-a consolat o colega de salon, mamica de al doilea copil (careia, printr-un ghinion fantastic, la cateva ore de la cezariana i-a plesnit cicatricea de la VECHEA cezariana, a facut soc hemoragic si i-au scos uterul), Varsatoare ca mine (ce-o fi fost cu horoscopul nostru???) care mi-a zis sa continuu sa ma mulg, niciodata nu se stie, dar de nu va fi, asta e, traiasca laptele praf! Si...minune! In ziua in care i-au reintrodus laptele Iuliei, cum m-am intors de la ea mi-am simtit brusc sanii grei si durerosi si cand am pus mana sa ma mulg, laptele a tasnit!! Din pacate, cata vreme voi lua tratament de tensiune el nu e bun de nimic; dar si un strop de mai iese, eu tot ma mulg, in speranta ca intr-o zi imi voi pune copilul la san, ca orice mama adevarata.
Picioarele s-au dezumflat, am dat jos 10 kg intr-o saptamana (socotind copilul de 1 kil, cu placenta, lichid si uter rezulta minim 7 kg de...apa cu care ma impregnasem). Tensiunea a inceput sa revina spre normal, dar tot ma tratez si tot fara sare mananc. Un chin!
Cum nu alaptez si ea sta la incubator probabil pentru cel putin inca o luna, pe mine m-au externat si mi-am rupt sufletul de trup plecand de acolo. Doamne fereste sa acuz pe cineva, doctoritele mele ginecoloage mama si fiica (dr MANUELA NEAGU si conf. dr. CRISTINA NEAGU), ce merita ofrande in piata publica pt felul in care m-au tratat, niste femei pt care nu am indeajuns de multe si bune cuvinte spre a le lauda si multumi-mi-au dat posibilitatea sa decid singura, sfatuindu-ma insa, pentru binele meu mai ales psihic, sa merg acasa si sa ma pregatesc pentru venirea fetei.M-am reintors in aceeasi seara, am gasit-o linistita, la fel si azi. Ingrijirea in sectia de reanimare a neonatologiei din Giulesti este impresionanta; pornind de la seful sectiei, dr ADRIAN TOMA, un excentric obositor dar excelent profesionist si foarte uman pana la minunatele asistente ce viseaza ce se intampla cu fiecare prematur, ii supravegheaza non-stop iar unele au un suflet absolut de aur (amintesc pe asistentele DANA si LUCICA).
As muta muntii din loc pentru Iulia. De acum nimic nu va mai fi la fel. Eu sunt alta, chiar daca inca nu o am acasa. Da, va fi greu, dar nu conteaza. Acum sunt MAMA.


Naty
mamica Iuliei Elena
DOAMNE, ADU-O ACASA SANATOASA PE MINUNEA MEA!

luny spune:

Desi stiu povestea, sunt o 'randunica Varsatoare' de-a ta, lacrimez iar cand citesc......si nu am cuvinte, te admir, esti o mamica adevarata, curajoasa!! Ai o fetitza frumoasa foc, si o sa se mai faca!! Pupici enorm de multi pentru amandoua, sunteti o echipa de luptatoare!!

LUNY, in 36+ cu bebe MATEI CRISTIAN - Doamne ajuta-ne, ca mai e asa putin!..
DPN 11.03.2008

http://www.flickr.com/photos/23097488@N05/sets/
http://community.webshots.com/user/luny_lee

Life is to precious to worry about stupid Shit!

claudela spune:

O poveste impresionanta...am ramas fara cuvinte...si ma gandesc ca e adevarat cand se spune ca "viata e o lupta"...esti un exemplu de mamica!
Sa va traiasca minunea mica si sa va aduca numai fericire!

VREM O MINUNE IN VIATA NOASTRA!

gudinde spune:

Naty,

Cred ca sti ce mult tin eu la tine, dar sunt momente in care parca nu-mi ies cuvintele. Ca a fost greu ... e prea putin, ca ai privit moartea in fata si ai iesit invingatoare ... cred ca-i mai aproape de adevar.
Daca Dumnezeu a hotarat ca tu si Iulia trebuie sa ramaneti cu noi, probabil ca are planuri mari cu voi. Nu oricine iese invigantor din asa o lupta si e nevoie poate si de un strop de ajutor de acolo de Sus.

In Cartea bebelusului, a Iuliei, pe langa poze si alte amintiri, cred ca ar trebui sa-i tiparesti si povestea nasterii ca sa nu uite niciodata ce copil dorit si binecuvantat este si cat de mult o iubeste MAMA.

maxinne spune:

grati.ela spune:

Natynic, inainte de Craciun impreuna cu fetele de la ian/febr 2008 ne rugam pentru o braileanca ce nascuse de urgenta in |Anglia cu diagnosticul steatoza hepatica (initial banuit sindrom Hellp)...acum e bine, recuperata alaturi de flacaul ei. Ma bucur din inima ca Dumnezeu a fost alaturi de tine si de micutza ta...si...va fi bine! Ma voi ruga pentru voi...Doamne ajuta!

mami de Ozi si Tudorash

http://www.flickr.com/photos/23738993@N08/

Dianami spune:

Naty, imi pare tare rau pt. suferintele indurate. Ma rog la Dumnezeu sa te refaci rapid iar Iulia sa creasca sanatoasa si sa ajunga cu bine acasa .

Eu te cunosc personal de cand am facut stagiul de cardiologie, in 2004...tu cred ca erai inca rezidenta atunci, eu eram insarcinata in primele luni, la fel ca dr. de la grupa mea . Mi-ai lasat o impresie tare buna . Sotul meu este preot si o sa-i spun sa faca o rugaciune pt. printesa ta, ai incredere ca va fi bine.

Va doresc numai bine, daca te pot ajuta cu ceva...cu cea mai mare placere!

Diana 18+ si Iulia (15.07.2005)

Amina_Marina spune:

Naty, Minunea Iulia nici nu-mi vine sa cred ca e nascuta prematur la cit de perfecta este, daca n-as fi stiut , as fi crezut ca e un copil nascut la termen.Intr-adevar viata te-a pus la incercari grele dar te-a rasplatit inzecit, si , Acel Dumnezeu ascuns ti-a dat, pentru ca si TU, ai dat la randul tau.
Cind ajunge Minunea acasa sa ne mai pui poze ca tare frumoasa este.Va citesc mereu la odisee( stau ascunsa dupa geam si trag cu urechea la voi) , si eu tot o mamica de martie -aprilie sunt.
Multa Sanatate si Fericire!

un burtoi de 31+

zozela spune:

Naty-eu nu pot decat sa te imbratisez(pacat ca doar-virtual) si sa fac o in fata ta!!
Acesta este inceputul unei minunate vieti in 3!!

Ela.. in 35+ cu !!

zozela spune:

Amina-te asteptam pe crenguta-fara discutii!!

Ela.. in 35+ cu !!
Varsta mogaldetei
Photos

cory3maz spune:

MARTISOR (ANTICIPAT)

Dragalasha mea Naty,

abia am trecut de jumatatea lui februarie, dar eu visez (frumos) la luna martie. Fie ca in martie 2008 sa primesti CEL MAI PRETZIOS MARTISOR: pe IULIA-ELENA ACASA, sanatoasa, voinicutza, papacioasa, frumoasa, fara colici si jucausha.
Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Cory, mamik de Larisik (6 ani) si de Alexandru-Constantin
Varsta "chiriasului":
http://bd.lilypie.com/1KFFp3.png