Rasarit pe Fuji san

Rasarit pe Fuji san | Autor: Dana Claudia

Link direct la acest mesaj

Acum 3 ani si ceva , la vreo 2 luni dupa ce am ajuns in Japonia, am facut o prima excursie la muntele Fuji . Eram 4 familii de romani,totul era foarte nou pentru noi ,drumul cu aglomeratia lui ,unde am stat,cum am dormit ,ce ma mancat samd.
Ar trebui sa ii spun Fuji san sau Fuji sama, asa cum , din respect, il numesc japonezii. Este cel mai inalt munte al lor, 3776m si totodata o mandrie nationala.
Adevarul e ca si au de ce. Fuji san este un munte care , atunci cand poate fi vazut (caci de multe ori este acoperit de o perdea de nori nu te lasa sa-i vezi varful), iti da fiori prin frumusetea de culori (in special vara), rosu caramiziu, amestecat cu brun si verde sau varful alb de zapada din Octombrie pana spre Aprilie.
Prima data cand l-am vazut in toata splendoarea lui nu a fost in ziua in care am ajuns , zi in care am vizitat lacurile ce il inconjoara, majoritatea (si cele mai importante) in partea de nord (Yamanakako, Kawaguchiko, etc, ko=lac) ci abia a doua zi dimineata.
Am avut noroc sa gasim pe internet camere libere la un Ryokan (un fel de han cu specific japonez sau un turism rural de-al lor ) , care avea site in limba engleza (abia picaseram in Japonia si nu ne descurcam de nici un fel). In plus hotelul era amplasat astfel incat majoritatea camerelor aveau vedere spre Fuji san sau daca nu, se putea vedea foarte bine de pe terasa de la etaj.
In seara aceea am imbracat pentru prima data cu totii Yukata (kimono de interior), am facut baie in onsen (hot spring) si am gustat delicioase mancaruri traditionale (chiar daca atunci unii dintre noi au cam strambat din nas, mai tarziu ne-am intors cu placere in acest loc, chiar si cu rudele din Romania cand au venit in vizita si nu in ultimul rand pentru deosebitele preparate japoneze) gatite chiar de proprietarul Ryokanului.
Dimineata (pe la ora 6.00) urma sa avem parte de un spectacol deosebit. Cerul senin lasa sa se vada Fuji san in toata frumusetea si maretia lui. Era prima data cand vedeam un munte atat de frumos colorat, iar faptul ce era scaldat in razele soarelui ii dadea un farmec aparte. Normal ca a urmat o sedinta foto!
Dupa micul dejun (de data asta western style, caci japonezii mananca dimineata orez si peste, ceea ce era prea mult pentru noi), ne-am pregatit sa mergem sa il si "calcam" pe Fuji san nu doar sa il admiram.
Pana la 2300m, sau 5th station, cum se numeste acel loc, se poate urca cu masina. Aici este si unul din locurile de plecare pentru cei hotarati sa-l escaladeze. Noi veniseram doar sa ne plimbam si sa admiram, asa ca am vizitat cele cateva magazine cu suveniruri, apoi am pornit pe drumul de urcare si am mers vreo 500m, doar ca sa facem poze si sa vedem despre ce e vorba. Am vazut atunci pe cei care plecau sa urce muntele , pregatiti, cu ghete, rucsacuri burdusite, unii cu bastoane ajutatoare (mai mult sau mai putin) si pe altii care se intorceau, obositi, dar veseli, cu incaltarile si pantalonii plini de praf rosu (Fuji san este acoperit cu o pelicula de praf rosu, lava de mult stinsa a candva activului vulcan). Ne-am zis atunci (eu si sotul meu) ca trebuie sa urcam si noi o data muntele Fuji pana in varf , inainte sa plecam din Japonia. Si a ramas o promisiune pe care in fiecare an dintr-un motiv sau altul nu o puteam tine ...Pana in acest an .
Sezonul oficial de urcat e Iulie si August cand adaposturile de la diferite platforme sunt deschise . Dar daca e vreme buna se poate urca si in septembrie.
Exista o zicala japoneza, care suna cam asa : esti un prost daca nu urci muntele Fuji o data in viata , dar esti prost daca o mai faci si a doua oara. Acum in cunostinta de cauza pot sa spun ca este tare adevarata.
De data asta planurile cu urcarea muntelui se apropiau de finalizare , iar eu incepeam sa ma intreb daca intr-adevar vreau sa o fac, caci totusi trebuie sa fie ceva mai dificil decat o plimbare prin magazine...si din pacate eu numai pentru asta aveam antrenament. Despre al meu sot ce sa spun... in afara de "computatlon" si ceva halbere, de alte sporturi nu a mai avut timp cam de multisor. Dar pana la urma ne-am zis ca totusi au facut-o si altii si chiar am vazut multi japonezi de varsta a treia care s-au incumetat asa ca...de ce nu , doar nu ne-om lasa noi mai prejos!
De data asta parteneri de urcare au fost colegii sotului meu, noi doi fiind singurii romani din grupul de 13, care pana la urma s-a dovedit a nu fi cu ghinion.
Hotararea finala s-a luat chiar in dimineata zilei in care urma sa urcam. Asta pentru ca s-au studiat ultimele prognoze ca nu cumva sa ne trezim ca da peste noi vreo ploaie, sau vanturi sau chiar un taifunel. Oricum vremea acolo sus e tare imprevizibila, dar cat de cat eram linistiti.
Cu o seara inainte ne-am pregatit rucsacurile. Nu am uitat ciocolata si alte snack-uri energizante si cate o sticla de 2 L de apa fiecare. Plus ceva haine de schimb, pulovere , crema de soare, sepci si caciuli, in fine am umplut ambele rucsacuri pana la refuz...noroc ca al meu era mai micut. Normal din rucsac nu a lipsit steagul Romaniei cu care urma sa ne pozam mandri in varful lui Fuji san.
S-a stabilit intalnirea pentru ora 14.00, la 5th Station, adica locul pana la care se poate urca cu masina sau autobuzul. Majoritatea colegilor sotului au preferat sa vina pana acolo cu trenul, apoi cu busul, doar noi (care v-am mai spus ca suntem niste lenesi si nu concepeam altfel) si inca un grup de 4 am venit cu masinile.
Dupa ultimile instructiuni din partea unui coleg al sotului, "veteran", care urca a 8-a oara muntele si dupa ce am achizitionat un tub de oxigen (care arata cam ca un tub de fixativ ceva mai groscior si de care cica s-ar putea sa avem nevoie dupa 3000m unde aerul era rarefiat), la ora 14.15 am purces la drum.
Inceputul a fost de vis, aproape ca zburdam si mi-am zis ca uite nu e dracul atat de negru pe cat credeam, dar nu am avut timp sa imi termin bine gandul, caci a inceput urcusul si odata cu el greul pentru mine!
Sigur ca pentru cei indragostiti de munte si obisnuiti cu escaladarile nu ar fi fost nici o problema, dar pentru doua persoane, pentru care muntele a insemnat intotdeauna, urcatul cu masina pana la cabana si apoi gratare ,baute si veselie...nu e chiar usor.
Colegul veteran , despre care v-am spus, a hotarat sa ramana ultimul din grup ca nu cumva sa ne ratacim, asa ca a fost tot timpul cu mine si inca o japoneza (na! ca nu am fost chiar ultima!), cu care am impartit ultimele locuri. A mai stat si al meu cu mine dar imi tot spunea ca-l scot din ritm ..
Ma opream de cate ori aveam chef, adica din 5 in 5 pasi, caci daca nu inima imi sarea din piept si mai luam cate o gura de apa, caci respirand cu gura deschisa o aveam mereu uscata. Asa ca, pentru a nu mai face efortul de a scoate mereu sticla de apa din rucsac, am urcat cu ea in mana...va dati seama! Din loc in loc erau adaposturile de care am povestit , la care te puteai opri sa iti tragic sufletul sau sa folosesti toaleta, sau sa cumperi apa, toate la preturi ce cresteau odata cu altitudinea ( o sticla de apa de 500ml era cam 6usd)
Pe masura ce urcam vegetatia disparea , iar locul era luat de pamant rosu , pietris si roci. Am avut parte de o vreme extraordinara, cald si soare, asa ca pot spune ca am fost tare norocosi. Japonezul care mai urcase de 8 ori a zis ca e a doua oara cand prinde asa o vreme frumoasa si ca nu toate cele 8 escaladari le-a dus pana la capat din cauza vremii.
Eram deja deasupra norilor.
Cam in 2.30-3.00 ore am parcurs distanta pana la 3000m ,prima parte a ascensiunii. Aici era locul unde urma sa ne tragem sufletul pentru cateva ore, caci scopul urcarii era si sa ajungem in varf odata cu rasaritul, adica pe la 5.20 a.m.
La 7th Station, caci asa se numea locul in care ne-am oprit, organizatorul facuse rezervari pentru masa si cazare (adica cateva ore de somn pentru cine poate). Daca nu faci rezervari inainte (in jur de 60usd/persoana) , nu prinzi nici un locsor, caci asa cum aveam sa constatam locul era plin si inca mai veneau alti temerari ca noi sa manance si sa se odihneasca inainte de partea a doua a urcarii. Am fost serviti cu ceai verde, am stat de vorba si ne-am felicitat ca am parcurs prima parte a drumului intr-un timp mai scurt decat ne asteptam, iar eu m-am interesat cum va fi partea a doua. Dupa un moment de gandire, mi s-a spus ca e cam la fel, doar ca va fi intuneric, asa ca m-am cam linistit (nu stiam inca ce ma asteapta)!
Inainte sa ni se serveasca masa, am fost dusi sa facem "repetitie" la locul de odihna. Nu am inteles despre ce e vorba, dar i-am urmat cumintica pe ceilalti. "Dormitoarele" erau niste hale in care se amenajasera locuri de dormit etajate (cam 15 persoane sus si 15 jos) despartite de culoare si cu perdelute care se trageau ( ceva in genul vagonului de dormit din "Unora le place jazzul" , daca va mai amintiti, doar ca ceva mai multe personae la comun). Dupa ce ne-au asezat ca pe niste sardele unul cu capul la picioarele celuilalt, s-au declarat multumiti si ne-au invitat la masa. Am mancat un fel de Hambaga (adica hamburger), normal cu orez si cu un sos de soia, cateva muraturi si o salatica (Japanese style), iar la final ceai verde cat puteai. Am mai sporovait ceva , am luat un desert format din ciocolatelele noastre si snackuri, apoi am zis sa indraznim sa mergem la culcare. Era ora 19.00 (nu-mi amintesc ultima data cand ne-am culcat noi la 7 seara) , dar am zis ca daca om sta intinsi acolo ne-o veni si somnul de pe unde era plecat. Ne-am strecurat fiecare la locul nostru ,incet sa nu calcam peste altii, stabilit la repetitie si mai cu un picior peste celalat mai pe o parte am incercat sa ne odihnim. In scurt timp a inceput concertul de sforaituri...acum eu sunt obisnuita cu zgomotele scoase de sotul meu (ce pot sa mai fac?), dar asta imi depasea limitele. Combinat cu caldura si inghesuiala, m-a facut ca in scurt timp sa renunt si impreuna cu al meu (care nici el nu reusise sa il cheme pe Ene pe la gene) sa mergem sa stam in sala de la intrare unde cel putin se putea respira.
Am pierdut timpul pe acolo si pe afara pana pe la ora 22.00 cand am zis sa ne mai acordam o sansa , caci la ora 1.00 a.m. era trezirea. De data asta nu mai era asa inghesuiala, caci se mai trezisera unii, mai plecasera altii, asa ca am reusit sa atipesc, cred, vreo ora.
Cand s-a dat desteptarea eram oricum treji, caci se mai daduse desteptarea la altii inainte si cum eram in acelasi "dormitor" era greu sa nu auzi care cum isi cauta rucsacul sau iti baga lanterna in ochi ,din greseala ... Ne-am deschis si noi lanternele, ne-am gasit rucsacurile si ne-am hotarat sa mancam ceva si sa pornim mai departe cam pe la ora 2.00, caci in 3 ore ar fi timp suficient sa ajungem pana in varf (poate pentru unii...).
Ni s-a dat si un mic dejun , peste si orez, pe care eu si al meu sot le-am pastrat pentru mai tarziu si am preferat sandwichiurile preparate de mine. Ne-am echipat, de data asta cu haine si caciuli, ciorapi grosi si lanterne si am plecat sa cucerim ce mai era de cucerit.
E GROAZNIC sa urci pe intuneric si sa nu vezi decat o fasiuta de drum in fata ta, adica atat cat lumineaza lanterna. In plus traseul a devenit mai abrupt si format numai din roci, unele destul de mari, mai ales pentru mine, care sunt mai scunda.
Partea frumoasa era cerul plin de o puzderie de stele , asa cum nu am mai vazut niciodata in Japonia si poate niciodata in viata (caci asa aproape de cer si cu picioarele pe pamant ,nu am mai fost vreodata). Un spectacol extraordinar care mi-a mai dat putina energie.
Pe la 3400m am avut prima cadere psihica si fizica si am zis ca eu nu mai pot si nu mai vreau, dar dupa cateva momente de odihna si incurajari din partea sotului (care de data asta a stat tot timpul in spatele meu), gen : hai ca poti si iti cumpar ce vrei tu (parca eram tati si copilul, dar acum nu mai recunoaste ce a promis, zice ca era aerul rarefiat si nu si-a dat seama ce a promis ,dar eu nu voiam decat mai multa putere sa pot continua si asta nu mi-o putea da nimeni.), am reusit sa ma tarasc pana la 3450m, unde iar am simtit ca nu mai pot si nu mai vreau si ma gandeam ca de ce trebuie sa fac eu asta. Din nou sotul meu si faptul ca drumul de coborare era altul decat cel de urcare, m-au convins sa imi adun fortele si sa continui.
Si tot asa cu greu si cu inima stand sa sara din piept am prins rasaritul...pe la 3600m, ce sa fac mai mult nu am putut. Mare diferenta nu era, doar ca am vazut prima dungulita din soare cu o fractiune de secunda dupa cei care ajunsesera la 3776m. Am facut poze, ne-am minunat si ne-am bucurat de spectacolul extraordinar si unic al rasaritului vazut de pe Fuji san.
Acum, odata cu iesirea soarelui am prins aripi (pe mine aparitia soarelui ma binedispune tot timpul, asa cum o zi mohorata ma deprima) si in scurt timp si cu forte noi am parcurs cei o suta si ceva de metri care ne desparteau de varf. Ce fericire si ce implinire, mai ales ca am avut momente in care am crezut ca nu voi ajunge vreodata acolo.
Normal ca prima poza facuta in varf a fost cea cu steagul romanesc. Apoi am vizitat craterul, ne-am odihnit putin, am mai mancat ceva si am purces la coborare, care ne-am zis ca e floare la ureche. Poate...dar nu cand esti terminat de oboseala dupa un urcus care ne storsese de vlaga si nu o coborare atat de abrupta pe un sol format din pamant sfaramicios, pietris si roci.
Si coborarea a fost tare solicitanta. Mai ales pentru genunchii, gleznele si degetele de la picioare. Am crezut ca nu se mai termina si ca genunchii in curand nu ne vor mai asculta.
Incepuram sa ne rugam sa mai fie portiuni de drum drept sau chiar de urcus ca sa ne mai odihnim genunchii.
Dupa 4 ore, in care am mai facut si mici popasuri (unul de 20 min, timp in care am reusit sa si atipim, asta ca sa va dati seama cat de obositi eram), am reusit sa vedem in fata 5th Station, adica raiul pe pamant pentru noi in acel moment. Toti erau deja jos de aproape o ora ,se vede ca se antrenasera cu ceva timp inainte.

Aratam foarte fericiti dar tot pe atat de extenuati.
Apoi totul a devenit usor, caci ne astepta masinuta si am purces pe drumul de intoarcere. In acea zi am mers amandoi ca niste robotei, dar tot nu ne-am lasat si am incheiat ziua, la un gratar, la prietenii nostri romani, carora le-am povestit aventura noastra.
Din fericire a doua zi in afara de o mica febra musculara, nu am avut nimic. Acum suntem tare mandri de aventura noastra si de faptul ca ne-am tinut promisiunea de a urca pe Fuji san.
Asa cum spuneam pe la inceput, trebuie sa fi nebun sa o mai faci a doua oara, iar eu sunt de acord cu asta, dar cine stie, poate intr-o zi, candva...dar daca se va intampla promit ca ma voi antrena inainte.
Cateva din poze http://www.amazon.ofoto.com/BrowsePhotos.jsp?showSlide=true&Uc=14fvduef.3ayt6i9j&Uy=q3nlyq&Upost_signin=BrowsePhotos.jsp%3fshowSlide%3dtrue&Ux=0

cat si alte cateva linkuri utile :
http://www.japan-guide.com/e/e2172.html
http://gojapan.about.com/cs/mtfuji/a/climbmtfuji.htm

http://www.lloydstsb.lonelyplanet.com/north_east_asia/japan/attract.html

Live webcam http://live-fuji.jp/fuji/livee.htm



http://uk.geocities.com/dana_claudia/mypage.html

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns Andrada spune:

Superb!!
Felicitari!
Sa-mi dai si mie site-ul ala cind m-oi hotari sa fac si eu fuji-san-ul,
A

L’amore che move il sole e l’altre stelle. Dante
Iubirea misca soarele si celelate stele

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns lilanda spune:

Wow...fantastic!!! Mie mi s-a tait respirata cind am vazut norii aia sub voi!!! Da' zau ca mare curaj ati avut sa luati muntele in piept!! Felicitari

pozulici

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns louisea spune:

Superb!!

si f. frumos povestit..

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns desprecopii spune:

super frumos!





Desprecopii.com - Asa se naste o mare iubire.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns AYUMI spune:

Superbe poze si frumoasa povestioara!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Dana Claudia spune:

Mutumesc tuturor pentru aprecieri
Andrada, acesta este siteul cu Ryokanul... poate te hotarasti sa urci Fuji san.
http://japaneseguesthouses.com/db/fuji/fujitomita.htm

http://uk.geocities.com/dana_claudia/mypage.html

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Pucku spune:

Dana m-ai ametit...vreau si eu.

Foarte frumos...te tzin minte si cand o'm avea timpul si bani disponibili venim si noi. Apropo cam cat te costa un sejur?

Pupici

Corina si Stephanie- 18.04.04

"Important nu este ceea ce ti se intampla, ci felul in care reactionezi"

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Irimell spune:

Dana, multumim mult pentru poze si povestire...Fuji-san m-a fascinat inca de pe vremea cind il vedeam in stampele japoneze si imi doream sa ajung sa-l vizitez... Acum, dupa ce am citit povestirea ta minunata, sint decisa...E o experienta pe care neaparat trebuie sa o traiesc atita timp cit stau in Japonia...

Pupici si numai bine,
Irimell

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns thalia spune:

Va invidiez pe toate cele care calatoriti.Eu nu cred ca vreodata voi vedea altceva decat...ce vad acum.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Irimell spune:

quote:
Originally posted by thalia

Va invidiez pe toate cele care calatoriti.Eu nu cred ca vreodata voi vedea altceva decat...ce vad acum.



Thalia, nu inceta niciodata sa visezi la ceea ce iti doresti mult. Nu stii ce iti rezerva viata pentru viitor si cum visele pot deveni realitate...Iti spun din proprie experienta!

Numai bine,
Irimell

Mergi la inceput