Ortodoxie din Postul Mare in Postul Mare(11)

Sabina spune:

Vianne, uite care e pagina ta

http://community.webshots.com/user/alinavillanova

te loghezi, dupa care te duci in stanga sus pe my account.
din pagina care se deschide exista o optiune in centru sus my photos.Acolo scrie linkul asta.Sper ca ai inteles, sfatulmeu e sa stregi repede parola de-aici, si sa pui alta.E mai sigur asa

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.

bagoiu spune:

Vianne, cum se vede cat esti de fericita! Asa sa fiti in veci!

Sabina spune:

Intr-adevar, sunt extraordinar de frumoase pozele.Poti sa faci revista cu ele.

Sa va tina Dumnezeu fericiti!

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.

Vianne spune:

scaramus, joanna, sabina, bagoiu, multzam din suflet pt cuvintele frumoase... Intr-adevar, am fost si suntem f fericiti. Multa lume ne-a spus ca am aratat ca niste adevarati oameni fericiti... Nu am cuvinte sa-I multzumesc Domnului prntru ce mi-a dat...

Sabina, multzam de informatii.

Va pup

irina.c. spune:

quote:

---

Originally posted by bagoiu

Vianne, cum se vede cat esti de fericita! Asa sa fiti in veci!Irina & trupaCeea ce la oameni nu este cu putinta la Dumnezeu este cu putinta.

---

Da,asta am remarcat si eu,straluciti amandoi de fericire :).Si am avut acelasi gand ca si Irina:sa dea Domnul sa fiti asa fericiti si indragostiti unul de altul intotdeauna.Irina si bb Ilinca(26apr04)
Traiesc in Romania si asta imi ocupa tot timpul
ILINCA

Vianne spune:

scarmanus, iarta-ma, ti-am scris gresit numele

gandacelu spune:

vianne! sunteti minunati! MINUNATI!
sa dea Domnul sa fiti fericiti si impliniti si sa va mantuiti unul pe altul! mi-ai facut o mare bucurie, mi-ai amintit de nunta mea hehe:))

quote:

---

ma framanta intrebarea legata de "suferinta ca taina". M-am tot gandit ce vrea sa insemne asta si dupa mine cred ca vrea sa spuna ca in durere suntem singuri, adica oricat de mangaiati am fi de oameni, nimeni nu poate ajunge sa vada in sufletul nostru adevaratele proportii ale durerii, nimeni nu poate sti cu adevarat cat de mare e suferinta noastra, Dumnezeu singur stie, ceea ce ne apropie de El, ca si cum am avea o intalnire privata cu el. Asta inteleg eu prin suferinta ca taina. Voi cum intelegeti asta?

---

si eu inteleg la fel
orice suferinta este privata, si, in acelasi timp, este revelatoare: iti dai seama ca nimeni nu te poate intelege, si ca suntem, in fond, singuri
- exact in astfel de momente putem simti insa prezenta lui Dumnezeu, mai ales mangaierea Lui, pe care, daca n-o respingem din rautate, sau mandrie, sau mai stiu eu ce, putem primi mult mai mult... :) si atunci, suferinta devine cale de mantuire, asa cum si trebuie sa fie, dupa modelul lui Hristos cel rastignit: nu putem ajunge in Rai daca nu trecem prin iad... prin propriul iad

merci pentru citatul cu gandacelu, merita sa-l pun semnatura:) hihihi

ma bucur ca ti-a placut maica siluana... uite asa ne mai mangaiem si noi, cu cuvinte spuse de cei mai buni ca noi... si inceram sa deveim si noi mai buni:)

gandacelu spune:

fetele care puteti ajunge la slujba, sa ma pomeniti si pe mine sa ma fac bine!

cine nu poate ajunge, poate ascuta/vedea chiar slujba www.arhiepiscopiatomisului.ro/audiovideo/video.html" target="_blank">aici

---

am primit pe mail un interviu cu Pr. Evloghie de la Nera, poate unii il stiti (eu nu am reusit sa ajung la nici o conferinta, dar pe sotul meu l-a impresionat foarte tare, in studentie)la Rusa este si (cel putin) o fata calugarita la Nera

vi-l dau si voua, mie mi s-a parut ziditor (scuzati forma, focalizati continutul!:))

INTERVIU CU PÃRINTELE EVLOGHIE MUNTEANU,

DUHOVNICUL MÃNÃSTIRII NERA



Pãrintele Evloghie este unul din tinerii duhovnici români din zilele
noastre, al cãrui exemplu viu ne dã mari nãdejdi de refacere a vieþii
duhovniceºti In România. Întors din Sfântul Munte în pãmântul natal, se
aratã ca un nou Paisie Velicikovski care sã restabileascã duhovnicia ºi
rânduiala în viaþa de obºte, ce s-a pervertit ignorând predaniile
Sfinþilor Pãrinþi. Roadele duhovniceºti ale obºtii Mãnãstirii Nera, al
cãrei povãþuitor este, ne întãresc convingerea.



Glasul Monahilor: Pãrinte Evloghie, am vrea sã ne vorbiþi puþin despre
vieþuirea filocalicã în mãnãstirile de azi.

Pãrintele Evloghie: Un pãrinte i-a cerut Bãtrânului Sofronie, când
acesta era pe patul de moarte, binecuvântare sã întemeieze o mãnãstire.
Pãrintele a ezitat mult; a spus, dupã un moment de tãcere ºi rugãciune
înaintea Domnului, cã în ziua de azi nu se mai poate întemeia o
mãnãstire. Dupã aceea iar s-a mai rugat ºi i-a dat binecuvântarea.

Trãim niºte vremuri în care sã mai pomeneºti de mãnãstire cu duh
filocalic e prea mult, ba chiar e aproape o "nebunie" sã crezi cã poþi
întemeia azi o obºte în care toate sã curgã într-o vieþuire aºa cum
ne-au predanisit-o Pãrinþii. Spun asta pentru cã vremurile în care trãim
- ºi nu caut în asta un mod de a mã spãla pe mâini de propria-mi
responsabilitate - sunt cumplite. Iatã, aici la noi, pe pãmântul
românesc, s-au deschis multe locaºuri sfinte dupã '89, pentru cã
fuseserã distruse de comuniºti. Sigur cã trebuiau începute mãnãstirile,
dar cu cine? Cãlugãri bãtrâni erau puþini, iar dintre ei o bunã parte se
înstrãinase de duhul pãrinþilor. Aºa au fost vremurile ºi nu e de
judecat: Asta-i realitatea. Am plecat la drum cu foarte puþini Pãrinþi
duhovniceºti dupã '89, iar noi, care am luat jugul acestei vieþuiri
minunate, am fost cumva aproape lipsiþi de rãdãcini, fãrã obârºie, fãrã
înlãnþuire, n-am avut ceea ce au pãrinþii din Sfântul Munte, unde s-a
pãstrat bine tradiþia asta - stareþ (bãtrân duhovnicesc) ºi ucenic. Noi
suntem o generaþie crescutã cumva singurei, adãpându-ne, cum spune Sf.
Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Pãrinþilor ºi mai puþin
din pilda vie a unor bãtrâni înduhovniciþi, care sã ne predaniseascã pe
viu tradiþia. Am plecat la drum cu bunã dorinþã, dar sã nu uitãm cine
suntem noi, cei care ne înrolãm în ceea ce ar trebui sã constituie
armata de elitã a Domnului. Venim în mãnãstire nu numai cu bunele
noastre dorinþe ºi cu inima arzând de dor, ci ºi cu grozãvia stigmatelor
unei lumi care s-a îndepãrtat cu totul de Domnul. Purtãm în noi tot
iadul lepãdãrii de Domnul ce se lucreazã în lume în zilele noastre.
Suntem odraslele pãrinþilor care ne-au crescut în duh ateist; mulþi
dintre vieþuitorii din mãnãstiri sunt proveniþi din familii asemenea cu
cea în care am crescut ºi eu: fãrã Biblie, fãrã icoane, fãrã zi de post,
fãrã dus la bisericã nici mãcar o datã pe an. Toatã spãlarea asta a
creierului pe care o face sistemul nostru educaþional contemporan o
simþim în noi pânã în adâncul sufletului, deºi harul face minuni ºi cu
adevãrat lucreazã în noi înnoirea naºterii din nou. Nu mai spun de viaþa
pe care o trãiesc marea majoritate a tinerilor, viaþã dusã în tot felul
de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului ºi de
lucrãrile harului. Dintre aceºti tineri, unii ajung sã se rupã din
aceste mreje demonice ºi sã intre în mãnãstire. Sã faci trecerea asta
extraordinarã de la un mod de viaþã trãitã într-un duh antihristic - de
ce sã n-o spunem deschis cã e chiar antihristic: e de ajuns sã deschizi
televizorul sau sã te uiþi la ce se întâmplã în licee, în facultãþi, ce
ascultã sau citesc tinerii, ce pagini de internet viziteazã sau pur ºi
simplu sã faci o plimbare de o orã-douã prin Bucureºti sau prin alt oraº
- acest salt pe care-l fac unii, intrând pe porþile mãnãstirii, e cu
adevãrat o intrare într-un alt tãrâm care se guverneazã dupã cu totul
alte legi ºi alte rânduieli. Viaþa de mãnãstire este o "nebuneascã"
încercare de a împlini (ºi nu oricum, ci îngereºte!) voia lui Dumnezeu.
Ce este aceastã voie? Nimic altceva decât viaþa lui Dumnezeu însuºi! Dar
aceasta n-o poate trãi nici cel mai curat om de pe faþa pãmântului,
darãmite eu, un om plin de stricãciune... Mi se cere un salt asimptotic,
gigantic, de la minus la plus. Sã mai crezi, aºadar, cã poþi chivernisi
o vieþuire de obºte în duhul Pãrinþior filocalici, când eºti în bãtaia
tuturor vânturilor, ispitelor ºi încercãrilor, cu oameni cu totul
nepregãtiþi pentru aceasta, prea plãpânzi, prea firavi?...

Sã ajungi sã trãieºti monahismul în adâncimea lui, în taina dãruirii
Domnului, a încredinþãrii depline în voia Lui, pe calea Ghetsimani-ului
ºi a rugãciunii pentru întregul Adam - e ceva cumplit de greu pentru
noi, dacã nu chiar, pentru unii, strãin...

Cuvântul acesta este greu, dar nicidecum deznãdãjduitor. E greu pentru
cã grele sunt zilele în care trãim. Pãrinþii noºtri, pentru lepãdarea
lor de sine ºi pentru dãruirea totalã Domnului, primeau aripi mari cu
care zburau peste talazuri, pe când noi am moºtenit niºte cioturi cu
care mai zburãm puþin, ne mai afundãm în valuri, mai intrãm într-o
furtunã, apoi prindem puþin curaj ºi, uite-aºa, încet-încet, ajungem
ultimii la liman.

Sã nu se înþeleagã, prin ceea ce am spus pânã acum, cã mã înscriu în
rândul celor care aruncã vina pe "zilele rele" pe care suntem obligaþi
sã le trãim (ca ºi Adam, de altfel: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o...").
De vinã nu este veacul, ci eu, care mã las dus de duhul veacului acesta
în loc sã-i urmez pe Pãrinþi. Înainte, cãlugãrii ajungeau poate o datã
în viaþã la marii trãitori - Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie etc. - ca
sã primeascã cuvânt ziditor ºi nici nu erau întotdeauna primiþi, pe când
noi, iacãtã, avem aici la îndemânã întreaga lor viaþã ºi experienþã
cuprinse în paginile cãrþilor care ne umplu bibliotecile. Dacã dormim la
umbra crucii, tolãniþi pe comoarã, vina e a noastrã: ne lãsãm purtaþi de
duhul veacului, un duh antihristic care stinge în om tânjirea dupã
Domnul. Cum scria Pãrintele Nicolae Steinhardt, îndemnându-ne a nu
spune: "Uite ce-au fãcut din mine!", ci: "Uite ce am fãcut eu din ce-au
fãcut ei din mine!".



Concluzia? Bineînþeles cã se poate forma o obºte în duh filocalic!



G.M.: Deci se poate, nu mai e o nebunie?

P.E.: Ba da, "nebunie" este, dar nu înseamnã decât cã este un imposibil
posibil. Privind lucrurile din altã perspectivã, noi acum suntem mai
aproape de mântuire decât oricând altcândva. Sã dau un exemplu: nu ar
trebui ca noi, cei atât de slabi ºi de neputincioºi, atât de ezitanþi ºi
nestatornici, sã ne smerim mai uºor, sã alergãm mai grabnic la
acoperãmântul harului, sã conºtientizãm cã toate atârnã de mila ºi de
iubirea Domnului? Fiþi cu luare aminte la vieþile Pãrinþilor, care au
fost niºte bãrbaþi atât de puternici, de curajoºi, de statornici, de
hotãrâþi, de verticali... Avva Pamvo a fost cumplit încercat de duhul
desfrânãrii timp de 12 ani, pânã la deznãdejdea cea mai cumplitã, auzind
la sfârºit glas din cer: "Pamvo, pentru aceasta te-am lãsat sã fii în
aceste ispite, ca sã nu te înalþi cu firea, socotindu-te în gândul tãu
cã eºti mare, nici sã socoteºti cã vei putea face ceva fãrã ajutorul lui
Dumnezeu. De acum sã-þi cunoºti neputinþa ºi sã nu te nãdãjduieºti în
faptele ºi în bunãtãþile tale, ci în mila ºi în ajutorul lui Dumnezeu".
Vedeþi, Domnul a "luptat" cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cât ar trebui sã
lupte cu noi Domnul pentru a ne arãta cât de neputincioºi suntem? Ar
avea nevoie de mai mult de câteva minute. Noi ºtim cã toate atârnã de
Domnul, cã, dacã ºi-a luat un pic mângâierea de la noi, nu mai suntem în
stare nici o brumã de canon sã facem, ne zgândãrim la primul cuvânt al
fratelui, suntem cu "botul pus", cu "faþa cernitã" - "nu ºtiu ce am, nu
mai merge!" Pãi, unde vedem aºa ceva la Pãrinþi? Pentru noi e mai uºor
sã purtãm smerenia asta. Oamenii aceºtia erau atât de hotãrâþi! Erau
oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: "ºi dacã se va lipi
cerul de pãmânt, Theodor nu se teme". Cu asemenea oameni Domnul "a avut
de furcã" pânã sã-i înveþe smerenia. Pe când cu noi, care suntem niºte
zdrenþe netrebnice... Nu ne cere Domnul nimic decât sã ne þinem mintea
în iad, adicã sã ne recunoaºtem ca vrednici de iad, dar sã nu
deznãdãjduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mântuirea aproape de noi?

G.M.: Care este lucrarea omului?

P. E.: Lucrarea omului este pocãinþa, schimbarea. Numai cã schimbarea
þine de împreunã-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocãinþã înþelegem
toatã transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la
pãcate ºi sfârºeºte cu îndumnezeirea, sã ajungi Dumnezeu prin har.
N-avem altã lucrare decât pocãinþa.

G. M.: ªi cum sã nu deznãdãjduim?

P. E.: Eu nu deznãdãjduiesc, pentru cã Dumnezeu este iubire. Toate
slujbele noastre sunt centrate pe mila ºi iubirea lui Dumnezeu: Cã
milostiv ºi iubitor de oameni eºti... Cu harul ºi cu îndurãrile ºi cu
iubirea de oameni... Doamne, miluieºte! Omul dintotdeauna a aºteptat
mila.

G. M: În ce constã aceastã aºteptare? E cea de care vorbeºte Psalmistul:
<Aºteptând, am aºteptat pe Domnul>?

P. E.: Aºteptarea este starea fireascã a omului. În devenirea noastrã ca
persoane, cum spune Pãrintele Sofronie, aºteptarea e starea fireascã.
Traducerea corectã a versetului pe care l-ai pomenit este: <Rãbdând, am
rãbdat pe Domnul>. Trebuie sã rãbdãm, aºteptând pe Domnul sã se
milostiveascã spre noi. Facem rãbdare în aºteptare ca sã ne slobozeascã
Dumnezeu de legãturile morþii. Când spun "Aºtept învierea morþilor" nu
înseamnã cã aºtept cu groazã o sentinþã pe care o ºtiu de pe acum.
Aºtept nãdãjduind. Pãrintele Nicolae Steinhardt spunea: "Aºtept, mort de
spaimã ºi plin de nãdejde, Judecata de Apoi".

G. M.: Ce ne împiedicã sã aºteptãm aºa pe Domnul?

P. E.: În Vom vedea pe Dumnezeu aºa cum este, Pãrintele Sofronie spune
cã se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au
uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Pãrintele nostru Care ne-a chemat
din nefiinþã la fiinþã ºi Care ne-a deschis calea spre veºnica
împãrtãºire de El. Problema cea mai mare este înstrãinarea noastrã de la
El, înstrãinare care a invadat toatã existenþa noastrã; tot ce facem azi
ne înstrãineazã din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.

Problema este cã ºi noi, cei "întorºi" vãtãmaþi de stricãciunile pe care
le-am îngurgitat Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supãrã
marii noºtri duhovnici, zicând cã "ceea ce trãim noi nu-i Ortodoxie..."
Spunea Pãrintele Rafail: "Dacã nu simþim cã facem paºi pe cale înseamnã
cã, pe undeva, ne nevoim eretic". De multe ori ne lãsãm purtaþi de
superstiþii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul
Pãrinþilor. Ortodoxia adevãratã este cea în stare sã învieze omul; nu-i
nici un muzeu de tradiþii, dupã cum nu-i nici o casã deschisã
inovaþiilor contemporane.

G. M.: Totuºi ce fie împiedicã sã-L vedem drept?

P. E.: Pãi, tot ceea ce am moºtenit ne ajutã sã-L vedem strâmb. Trãim cu
niºte vãtãmãturi, stricãciuni, care sunt proprii unei fiinþe cãzute,
care nu poate sã-L vadã pe Dumnezeu aºa cum este. Cântãm la Înviere: "Sã
ne curãþim simþirile ºi sã-L vedem pe Hristos strãlucind!". Din clipa
când a cãzut, Adam nu L-a mai vãzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stãpân
pedepsitor ºi a fugit de la faþa Lui. Noi fugim de la Domnul pentru cã
nu-L mai recunoaºtem ca ceea ce este, ca Pãrinte. Nu mai avem încredere:
aºteptãm numai biciul, ciomagul...

G. M.: E posibil ca formalismul lipsit de conºtientizare sã fi dus la
aceastã vedere strâmbã?



Biserica in care gãseºti numai forme e un cimitir.



P. E.: Biserica chiverniseºte ºi conþinutul, ºi forma. Nu poate fi
conþinut fãrã formã. Trãim într-o tradiþie, iar conþinutul îl primim
într-o anume formã. Una fãrã alta nu se poate. Un muzeu de forme este,
de fapt, un cimitir. Biserica în care gãseºti numai forme e un cimitir.
Cum a cãutat Stareþul Paisie Velicikovski în Sfântul Munte un povãþuitor
ºi nu a gãsit! N-a gãsit un purtãtor al tradiþiei vii. În perioade de
crizã s-a mers ºi prin formã mai mult, cã omul este tentat sã se agate
de forme. Chiar mã gândeam ce ºoc vor fi resimþit evreii care au devenit
apostoli, dãrâmându-li-se toatã construcþia de forme ale legii celei
vechi în care Dumnezeu îi binecuvânta, îi sfinþea, îi lumina. Au dãrâmat
tot pentru a putea rezidi în formele noi pe care le descoperea harul.
Noi primim formele, iar punerea conþinutului e o lucrare a harului.

Sunt unii oameni care nu vãd mai mult, ci îºi trãiesc evlavia ºi iubirea
faþã de Domnul în formele astea mici. Mai vin creºtini la uºa altarului
ºi întreabã: "Pãrinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci
lumânãri sau ºapte?" Iar mie-mi vine sã-i întreb dacã sunt creºtini sau
pãgâni. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie sã lucrezi încetiºor. Pentru
cã, dacã-i spui cã-i în înºelare drãceascã, îi stingi flacãra care mai
pâlpâie în el. Lucrãm încet, mai ales cã, dacã ne uitãm la noi, suntem
ºi noi niºte superstiþioºi mai cizelaþi, mai rafinaþi, dar tot
superstiþioºi. Noi L-am vãzut pe Domnul cum este? Singura modalitate de
a scãpa din înºelare este sã recunoºti cã eºti înºelat. Toþi suntem
într-o înºelare, formaliºti suntem toþi dar, din fericire, Judecãtor
este Dumnezeu, la Care încape multã iubire.

G. M.: Nu-i primejdios sã þinem mintea în iad? Nu ajungem la deznãdejde?

P. E.: Aºa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu
fac decât sã-mi conºtientizez propria stare; nu vãd împãrãþia înãuntrul
meu, ci un amestec colcãind de patimi ºi stricãciune, vãd a lucrare a
iadului ºi, la capãtul tuturor, moartea. În mine "trãieºte" moartea. Nu
mã proiectez în altã parte. Nu zic cã dacã aº fi fost în altã parte eram
altceva, dacã-l cunoºteam pe pãrintele cutare eram mai bine etc. Nu
trãiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad.
Dar nu deznãdãjduiesc.



Harul Domnului nu are sabat



G. M.: Zic unii, chiar dintre Pãrinþii duhovniceºti, cã astãzi nu mai
putem dobândi harul lui Dumnezeu, ca odinioarã.

P. E.: Cine þi-a spus nebunia asta? Doamne, pãzeºte-ne! Harul îl dã
Domnul când ºtie cã suntem copþi. Pãrintele Sofronie spune cã este o
erezie sã crezi cã azi nu se mai poate trãi duhovniceºte. Însemnã sã
desfiinþezi Biserica, lucrarea harului, pentru cã <Tatãl Meu pânã acum
lucreazã ºi Eu lucrez> pânã în veac. Harul Domnului nu are sabat. Când
spunem cã nu se mai poate dobândi harul îi facem pe toþi sfinþii
netrebnici, adicã de nici o trebuinþã. Pãrintele Porfirie spune cã tipul
acesta de smerenie este drãceascã. Dacã micºorezi cu ceva chemarea care
þi-a adresat-o þie Dumnezeu, omule, este un pãcat, o hulã - spune
Bãtrânul Sofronie.

G. M.: Cum vedeþi sporirea duhovnicescã în vremurile de acum, lucrarea
de despãtimire?

P. E.: Înainte, Pãrinþii se retrãgeau în pustie, dobândeau har, apoi
ieºeau ºi le vorbeau ºi altora. Ajungeau la o aºezare, îmbrãcau ei
înºiºi harul, dupã care puteau sã învieze ºi alte suflete. Noi nu mai
avem rãgazul acesta. Eu ce fac? Mã trezesc la 22 de ani duhovnic, dar nu
ºi înduhovnicit. Nu vreau sã hulesc lucrarea harului, dar omeneºte
suntem nepregãtiþi pentru aºa ceva. Nu putem decât sã ne rãstignim, sã
ne predãm voii Domnului ºi sã învãþãm din mers. În timp de rãzboi nu mai
ai vreme sã faci ºcoala de ofiþeri ca pe timp de pace. Faci niºte
cursuri acolo ºi te-a trimis pe front: îþi mai pune ºi o mitralierã in
spate, îþi aratã trãgaciul ºi inamicul ºi... atât! Restul le mai înveþi
"din mers". E înfricoºãtor, dar asta-i realitatea. Dacã ajungem la liman
- Domnul ºtie. Mai auzim ºi tot felul de sminteli, cã monahul cutare a
plecat în lume ºi câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric sã nu ne
mirãm cã pleacã unii în lume, sã ne mirãm cã mai rezistã cineva. Cei
care vor birui vor fi mai mari decât Pãrinþii.



GLASUL MONAHILOR - Revistã de înnoire duhovniceascã a Mãnãstirii
"Sfinþii Arhangheli Mihail ºi Gavriil", Petru Vodã

Nr. 5-6 (19-20) - Mai-Iunie 2005

Vianne spune:

gandacelu, multzumim frumos! si noi speram ca Dumnezeu ne va indruma pasii asa cum a facut-o pana acum. Uneori e mai greu, atunci cand incepi sa nu mai ai rabadare, cand astepti ceva ce e musai sa se intample dar stiu ca si astfel de momente tot de EL sunt date iar rabdarea e o virtutea pe care trebuie sa incercam sa o avem.

mi-am cumparat si eu aseara cartea "spovedanie neterminata", astazi ma apuc de ea.
Va pup

gandacelu spune:

elena, ia si de la mine www.sfaturiortodoxe.ro/pateric/pateric.htm" target="_blank">patericul egiptean
sa vezi cum se nevoiau primii crestini...