Atelier Science Fiction

Continuarea subiectului www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=22856" target="_blank">Topic Science Fiction/editia DESPRECOPII, fost "Science Fiction cu Bufnila", fost "Scientyfikon Fantastikonium ku Ovidiu Bufnila".


In atentia celor care publica productii literare proprii: va rog sa cititi www.desprecopii.com/info.asp?id=disclaimer" target="_blank">disclaimer-ul DC deoarece unele dintre cele mai recente materiale publicate aici apar si pe un alt www.neogen.ro/" target="_blank">site, la un alt Topic Science Fiction/editia NEOGEN, site care are la randul sau anumite conditii de utilizare printre care:

quote:

---

Responsabilitatile utilizatorului

Ca utilizator sunteti responsabil de propriile actiuni precum si de consecintele pe care acestea le pot avea, in urma publicarii materialelor pe care le incarcati, puneti la dispozitie in mod public pe contul pus la dispozitie de companie.
Va obligati sa nu faceti urmatoarele lucruri :
a) sa publicati material cu drept de autor, daca nu sunteti autorul sau daca nu aveti permisiunea autorului de a publica materialul respectiv;

Proprietatea materialelor si informatiilor introduse pe site-urile Neogen.ro

Neogen SA nu va pretinde un drept de proprietate asupra materialelor pe care le furnizati companiei (inclusiv observatiile si sugestiile) sau pe care le postati, incarcati sau trimiteti oricarui site al Neogen.ro. Totusi, transmitand aceste materiale, dvs sunteti de acord sa acordati Neogen SA permisiunea de a utiliza materialele inclusiv sa le: copieze, distribuie, transmita, publice, reproduca, modifice si sa traduca; de a mentiona numele dvs in legatura cu materialul pe care l-ati transmis; si dreptul de a cesiona la randul ei toate aceste drepturi oricarui partener Neogen SA.
Nu se vor pretinde si nici acorda nici un fel de compensatii pentru utilizarea materialului in felul aratat mai sus. Compania nu are obligatia de a posta pe site sau folosi in orice mod materialul furnizat de dvs; compania are de asemenea dreptul sa stearga materialul dvs in orice moment si fara a avea nevoie de un motiv in acest sens.

---

Multumesc,
Q

Roxana B spune:

AUSTRALIA, CA O FELIE DE PAINE
de Roxana Brinceanu

- Mami, ce e aia o cizma?
Mirat, micul John priveste hartile. Probabil i se par ciudate, lui, cel nascut pe o alta planeta. E un copil special. Cum as putea sa-i explic ce e o cizma?! Si de ce oamenii cred ca Italia seamana cu o cizma? Privesc la membrele lui subtiri, apoi la incaltarile mele moi, functionale, atasate uniformei regulamentare, si incerc o explicatie.
- Si asta, nu seamana cu o cizma? zice el, impungand cu aratatorul Noua Zeelanda.
- Ba da...
Un lucru seamana uneori cu altul. Pana la un punct, apoi totul poate deveni ridicol. Sau tragic. Italia seamana cu o cizma. Oare de ce cauta oamenii astfel de asemanari? Cat de utile sunt ele? Nu cred ca John va retine mai usor forma Peninsulei Italiei asemanand-o cu o cizma. Dar, pentru noi, Italia va semana intotdeauna cu o cizma. Micul John, care acum invata geografia Pamantului, seamana cu o insecta. Nici asta nu-i este de folos. Mai sunt inca oameni care il numesc “creatura”, refuza sa i se adreseze direct, evita chiar sa se apropie de el. Nu pot intelege de ce am adoptat acest copil – o creatura stranie care seamana cu o insecta.
- Mami, cizma asta e rupta.
Zambesc, fortat. El ma priveste candid, cu ochii sai rotunzi. Si multi. Inspira prudent din rezervorul de gaz. Ma gandesc ca, poate, urmasii lui nu vor mai avea nevoie de rezervoare suplimentare de gaz. Atmosfera planetei lor era foarte asemanatoare celei terestre, s-ar putea ca generatiile urmatoare sa se adapteze.
Asta, daca vor exista generatii urmatoare.
- Nu e rupta, John, soptesc, intr-o tardiva tentativa de scuza. Asa s-a format. Nu oamenii au hotarat asa.
Oamenii au hotarat sa le distruga cuiburile creaturilor. Cuiburile in care larvele lor traiau pana la maturitate, cand le cresteau aripile si se ridicau pana la altitudinea la care zburau navetele noastre. Se loveau de ele si le doborau. Pilotii navetelor trageau si creaturile cadeau si ele. Distrugerea cuiburilor ar fi trebuit sa puna capat acestui inconvenient si sa reduca pierderile colonistilor.
Oare cate bombe am aruncat in cuiburi? Una? Doua? Zece? O suta? Inainte de a ne vorbi. Inainte de a ne da seama ca acele “creaturi” sunt inteligente. Ca pot comunica telepatic. Doar copiii. Probabil o forma de aparare necesara in primul stadiu de dezvoltare, caci adultii pierdeau isi aceasta capacitate, inlocuind-o cu alte forme de comunicare, straine noua. Copiii din cuiburi ne-au vorbit. Mult prea tarziu.
L-am luat cu mine si l-am numit John. Dar nu ma simt deloc mai bine. Ma priveste cu ochii sai rotunzi si multi, isi misca spre mine cele patru brate si, din cand in cand, inspira gaz din rezervorul suplimentar. Micul John e orfan de razboi. Noi i-am ucis parintii. Noi. Eu.
Uneori mergem la Centru unde se intalneste cu ceilalti cativa copii adoptati de pamantenii incercati de remuscari tarzii. Copiii se joaca, in felul lor atat de bizar pentru noi. Eu revad bombele cazand din pantecul navei mele peste cuiburi.
Aratatorul sau lung se sprijina acum pe contururile Australiei.
- Si asta cu ce seamana?
- Nu stiu. Poate cu o felie de paine.
Nu port cizme cu toc, care sa semene cu Italia sau Noua Zeelanda, regulamentul militar nu permite. Nu pot sa i le arat, ca sa inteleaga cum este o cizma. Nu pot sa-i arat nici armele pe care le tin acasa sub cheie, nici pe cele cu care ma antrenez zilnic, pentru o eventuala noua misiune impotriva altor “creaturi”. Pot sa-i arat insa ce forma are o felie de paine.
Si bombele cad. Si noi, soldati eficienti, ne intoarcem victoriosi. Impartim intre noi feliile de paine. Ne impartasim cu totii din painea pe care o avem intotdeauna cu noi, paine adevarata, de acasa, paine binecuvantata. Inca o victorie in numele umanitatii. Si apoi, auzim glasul copiilor. Prea tarziu, mult prea tarziu intelegem ce ne spun... si prea tarziu simtim gustul amar al painii de acasa.

n/a spune:

Multumim pentru informatii si pentru continuarea subiectului, Qsar.
Le invitam pe fetele de pe Desprecopii sa ni se alature in ambitiosul proiect de regenerare a literaturii SF romanesti, cu creatii proprii, dezbateri, opinii, etc.
Sunteti binevenite!!!

Andrada spune:

Bine ai venit Roxana!
Andrada

L’amore che move il sole e l’altre stelle. Dante
Iubirea misca soarele si celelate stele

ana-veronica spune:

O vorba buna

Era o amiaza rece si umeda, prea putin inviorata de lumina laptoasa pe care soarele de decembrie o impregna in ceata cu aspect de calup vascos, pe fundalul careia se conturau nesigur, ca niste brate disproportionate, inlemnite intr un gest implorator, crengile inalbite de promoroaca ale copacilor de pe partea opusa a strazii aproape pustii.
Protapit langa poarta, Gore le privea cu simpatie, caci i se pareau deprimate si vulnerabile, aidoma sufletului lui mohorat, covarsit de singuratatea care il despartea de lume ca un lintoliu alb – indoliantul alb ce infratea vazduhul paclos cu vestigiile ultimei zapezi, biete zdrente destramate, abandonate pe iarba putreda, pe acoperisuri, pe coamele gardurilor si pe cele cateva automobile parcate cu gospodareasca grija, spre a hiberna in pace.
„Ce vreme!”, cugeta, zgribulindu se. „Ma intreb cum or putea unii sa fie atat de veseli pe vremea asta”, adauga – cand obraznicatura de Andrei si zgatia de Madalina, sora sa, se napustira in drum chicotind, prea prinsi de joaca lor ca sa i mai dea vreo atentie.
„Urata i batranetea!”, isi continua Gore meditatia, ranjind a jale. „Nimeni nu te mai baga in seama, nimeni nu te mai intreaba daca ti e frig, foame ori sete. Nimeni nu ti spune macar o vorba buna!”
Si, vrand parca sa i sporeasca amaraciunea, Ionestii iesira din curtea de alaturi vorbindu si rastit si ignorandu l, in ciuda ochilor lui rugatori.
„Nici o vorba buna”, repeta Gore, hotarandu se sa faca cativa pasi – din dreapta portii pana in stanga ei si retur – ca sa si dezmorteasca madularele imbatranite.
Pe urma incremeni din nou, cu privirile pierdute in profunzimea cetei care se innegura pe nesimtite, pe masura ce amurgul lungea umbrele trecatorilor, din ce in ce mai rari si mai grabiti, perindati pe langa el cu aceeasi nepasare.
„Ce zi!”, se vaicari – nu numarase pentru a cata oara. „Nici o vorba buna! Nici macar una!”
Dar tocmai atunci Monica, ghindoaca de vizavi, itita in strada cu obrajii impurpurati de victoria asupra portii prea grele, traversa catre el, tarsaind in urma-i o saniuta sub care scrasnea, schingiuit, asfaltul decojit de omatul protector. Ii zambi cu ochi jucausi, intinse, cu gand de mangaiere, o manuta sovainda, si rosti vorbele dupa care sarmanul tanjise timp de ore lungi:
- Cutu! Te mai fati, cutule dlaga?

Ben Ami spune:

Lumea lui Ben Ami (001)

Primara Oviparã – by Ben Ami

„- Esti o scroafa imputita!”, imi spusese mama imediat dupa ce-i facusem cunostinta cu noul meu prieten. Nu stiu de ce am impresia ca a fost unul dintre acele gesturi pe care nu e recomandat sa le faci prea des. Cum putea fi atat de mandra de mine? Ce facusem ca sa merit asta? Niciodata n-a putut suporta barbatii la costum si cravata, spalati si curati, cu unghiile ingrijite. De ce se razgandise tocmai acum? Inainte, cand spunea asta, credeam ca-i doar o toana de-a ei, ca nu vorbeste serios. Fusesem nevoita sa recunosc ca trebuia sa-mi pese mai mult, ca fusesem o nesabuita, o excentrica.
Robert era frumos, vecinii mei il priveau ca pe-o victima, „gigoloul mameluc” ziceau, si se purtau ca atare. Prin urmare multi dintre ei au regretat acest lucru. Acum stiu ce-au simtit. Dar atunci ma luase valul, credeam ca in bratele lui puternice sunt ocrotita, dorita, iubita. Spunea ca nimic altceva nu-l intereseaza, iar eu il crezusem, cine m-ar fi putut condamna? Cine ar fi stiut ca ochii lui verzi vor schimba lumea mea, si intelesurile, si rosturile toate?
Iarta-ma mama! Nu stiam ca EI sunt atat de perversi, ca universul lor este atat de inuman. Cand il vedeam spalandu-se pe dinti ma cutremuram de indignare, cand ii simteam mirosurile ingrozitoare, ce ieseau din sticlutele acelea micute din care isi pulveriza sub brat - ohh! - ma cuprindeau chinurile, cand ii mai zaream si pielea capului printre firele de par… ma incoltea greata. Nu putea fi adulmecat. Nimic din EL nu era impartasit celorlalti, se pastra doar pentru sine. Era atat de obscen! Poate ca asta a fost si cauza pentru care - ce proasta am fost! - credeam ca-i deosebit, ca e unic. Tarziu, mult prea tarziu mi-am dat seama cat de mult rau putea face cu ochii aceia verzi.
Acum, dupa ce tu m-ai parasit pentru totdeauna, mi-am dat seama ca Robert inlacrimatul, fostul meu iubit, care privea negii tai fascinanti cu blandetea lui perversa si nefireasca, ti-a grabit sfarsitul, si nu damblaua care te inconjurase cu grija ei materna in ultimul timp.
As vrea sa intelegi cat de mult te iubesc, sa-ti descriu in amanunt cum ochii degeneratului de care am fost orbita pentru o vreme plutesc in propria sa voma, cum sangele lui scarbos de rosu imi inmoaie ghearele. Stiu cat de mult ai vrea sa stii! Aveai atat de multa dreptate, lumea lor a apus, obiceiurile lor nesanatoase spurcau Primara Ovipara. Lumea de maine.
Laptele celor cinci þâþe ale mele vor umezii mormantul tau pana cand voi sti ca m-ai iertat. Gandul ma face sa ma simt mai bine. O umezeala calduþã mi se prelinge in jos, pe piciorul din spate.

Ben Ami spune:

Lumea lui Ben Ami (002)

Douã secunde ºi-un scop
by Ben Ami

„Am sã þi-o trag peste botul ãla rânjit, de bestie criminalã! O sã-þi doreºti sã fii murit încã din pântecul maicã-ti”. ªi zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gurã, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând sã gãsesc o pungã în care sã-i pãstrez mãruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care pãzise monstrul continua sã se rostogoleascã pe podeaua vibratorie participând la o scenã pe care, în fapt, o pãrãsise deja, de treizeci ºi patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gaºca de umanoizi pe lângã care trecusem încercau sã-mi taie orice cale de întoarcere, pregãtindu-se sã dea buzna înãuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele scapulare am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. ªase secunde mai târziu mãruntaiele gajirului îmi musteau în guºã. Pânã la urmã mã gândisem cã este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut strãbate plãcile mele cornoase.
Când se nãpustiserã în camerã, încercând sã se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clãdirii. Doar unu virgulã trei secunde mai târziu acceleraþia gravitaþionalã mã salvase din calea bucãþilor incandescente împrãºtiate în direcþia mea.
ªase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat sã aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clãdire de locuinþe. Cea mai improbabilã cale de câºtig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapãrat sã strãbat un zid de plasticarst, la capãtul unei curse de douã sute de paºi. De partea cealaltã mã aºtepta echipa de intervenþie.
Trecând de-a dreptul prin zid o luminã puternicã mi s-a aprins în faþã ºi lumea s-a rãsturnat, devenind dintr-o datã cu mult mai neprietenoasã. Sperasem sã nu se întâmple aºa, îmi dorisem sã ajung la timp, însã enzimele mele proteolitice îºi acceleraserã procesul degradativ chiar în propia-mi guºã. Mai mult de trei sferturi din „marfã” fusese compromisã. Adio bonus, la revedere platã, pa-pa timp de „recondiþionare” într-o „cuºcã” gajirã. Te pomeneºti ºi cã exact în timp ce aveam impresia cã-s imobilizat, se cãdea de acord asupra atomizãrii celei mai importante pãrþi din corpul meu. Pentru douã secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiþie mai cuprinzãtoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotaþi vor rãmâne fãrã substanþele necesare dezvoltãrii unei bune viteze de coordonare, handicapaþi ca ºi mine. Abia peste optzeci ºi douã de „rotaþii” vom putea face rost de energia necesarã deschiderii unei noi „porþi”. Va trebui sã gãsim o altã soluþie, pentru cã pânã atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvenþa de nucleotide care le formeazã storma, cãruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie ºi numai pentru cã aglomeraþiei în care trãiesc îi spun Niumehico.

Ben Ami spune:

Lumea lui Ben Ami (003)

Trinidad
by Ben Ami

- Ce spuneai cã s-a întâmplat cu atilaticenii? l-am întrebat pe Primo imediat ce capsula s-a etanºeizat în spatele meu. Iar acesta, întorcându-se ºi ignorând mesajele de pe ecran mã privi cu ocelii sãi din câteva mii de puncte de vedere. Colosule! Uitasem cum aratã o cascã hialinã.
- Ce fel de întrebare e asta? mã întrebã, scoþând oribilitatea de cascã de pe faþã. „Creierele-insectate” nu erau preferaþii italanienilor.
- Tu ai transmis, nu erai de veghe?
- Aha, pãru Primo cã-nþelege. Cea mai mediatizatã ºtire de la Marea Destindere încoace.
- ªi Altceva? N-am bãtut tot drumul asta pentru un „aha”, cei de la ferma de creiere…
- Formata de creiere, mã întrerupse el brusc. În ochii obosiþi îngrijorarea sãpase crevase sângerii. M-am înfiorat.
- Cum vrei tu, dar te avertizez! Ferma e preocupatã de orice informaþie strategicã. Câþi eram imediat dupã Destindere, 323? Fiecare naþiune cu propriile resurse, fiecare dezvoltând - alternativ - un alt viitor. Câþi am rãmas, 52?
- 51! îngãimã Primo, privindu-mã þintã. Din vina cui? Colosul a dat, cine a luat? Spune-mi tu!
- Trinidad,… cel mai bun câºtigã.
- Câºtigã! zise el, cu privirea pierdutã în ecranul suprasaturat de imagini. Cu ce au greºit boliviarii, havelienii, ioanizii, ºi atâþia alþii, iar acum atilaticenii? Întrebarea lui conta. În mai puþin de douã sute de ani Trinidad ajunse cea mai hulitã progresiune implementatã de cãtre ancestrali în genele umanitãþii. Acelaºi spaþiu, mai multe realitãþi. Destindere, Colos ºi Altceva, împreunã formând Trinidad.
- La fiecare accident Altceva a fost de vinã. Tatãl Colosului! Acelaºi pretext fanatico-religios, presiuni inimaginabile asupra Porþilor, pretexte de intervenþie. Eºecuri.
- Da!, pãrea cã zâmbeºte pentru prima oarã Primo. Însã ºi de aceastã datã Porþile au împiedicat Invazia. Cât de puþin au înþeles! adãugã el, înainte sã-ºi monteze casca pe faþã.
Famigliile din Italania ºtiau cã scopul Fermei papale este preîntâmpinarea unui Altceva. „Creierele-insectate” colectau informaþii, Ferma le utiliza în experimente cu implicaþii niciodatã dezvãluite. „Supravieþuim ºi doar asta conteazã”, voi anunþa famigliile, convins fiind de extincþia atilaticenilor.
I-am cerut lui Primo ultimele date. Nu-i revelase nimeni adevãrata sa origine, inserþia genelor „receptive”… Timp de trei minute l-am privit în tãcere, însã el fãcuse infarct imediat dupã al doilea. Previzibil.
Deºi ºtiam ce aveam sã vãd, i-am scos casca hialinã ºi mi-am montat-o. Muzicalitatea ºi versurile straniei Gloomy Sunday au încercat sã erodeze fundamentul meu ereditar. Un Altceva instantaneu. Însã eu nu eram Primo, nu purtam genele unui anume Rezsô Seress, nu eram sinucigaº.
Ideile Fermei papale sunt pur ºi simplu perfecte.
Urmeazã romanistanii… Însã, asta mai târziu. Deocamdatã nu-mi pot scoate din minte rictusul lui Primo. ªi muzica aceea…

„it is autumn and the leaves are falling, all love has died on earth
the wind is weeping with sorrowful tears, my heart will never hope for a new spring again
my tears and my sorrows are all in vain, people are heartless, greedy and wicked
love has died!
the world has come to its end, hope has ceased to have meaning
cities are being wiped out, shrapnel is making music
meadows are coloured red with human blood
there are dead people on the streets everywhere, I will say another quiet prayer
people are sinners, lord, they make mistakes...
the world has ended!”

Ben Ami spune:

Rãsplata
by Ben Ami

Mã întorc ºi lovesc. Pumnul zdrobeºte maxilarul adversarului meu, care cade, se rostogoleºte pe spate ºi zvâcneºte din membrele inferioare pentru o ultimã datã, leºinând. Rãsuflu din greu, dar cu uºurare, mai mult încercând decât reuºind sã-mi recapãt stãpânirea de sine. A fost greu, ba nu, a fost foarte greu! Parcã mai greu cu fiecare luptã, cu fiecare efort dozat – mereu un efort dozat – amintindu-mi de urmãtoarea confruntare, de fiecare datã mai aproape de ultima datã.
Genunchii îmi tremurã, o dârã de sânge mi se prelinge pe gâtul încã încordat, însã mai gãsesc resurse sã zâmbesc, sã le fac pe plac, sã le merit banii investiþi în mine, maºinãria care nu dã greº, cel mai puternic om. Ce ºtiu ei despre imposibilitatea mea de a urina, câþi dintre ei au nevoie de o luminã aprinsã de fiecare datã când încearcã sã adoarmã ºi monºtrii nemaipomeniþi îºi încep pânda, urmãrirea, goana. Cine a aflat valoarea pulsului cu care reuºesc în cele din urmã sã ies din coºmar? De ce le-ar pãsa?
Cu capul în palme, singur în imensul vestiar de lux pe care mi l-au pus la dispoziþie, insensibil la zarva de afarã reuºesc totuºi sã-mi simt antrenorul intrând. Cu coada ochiului i-am urmãrit paºii uºori ºi sprinteni pentru un om de etatea lui. Ce se va alege de mine când voi fi la fel de bãtrân? Cine mã va aºtepta la fel de naiv, de întrebãtor, de nerãbdãtor? Se opreºte într-un loc.
Ridic bãrbia din podea ºi-l privesc direct în ochi, aºteptându-i reproºurile, temerile pentru viitoarea confruntare, pregãtirea psihologicã a momentului când voi fi doar eu ºi adrenalina consumatã cu cumpãtare, doar eu ºi umorile corpului meu, adversarul nefiind decât þinta finalã a tuturor traiectoriilor palmelor, pumnilor, coatelor, genunchilor ºi tãlpilor mele bine coordonate.
Privindu-l de la distanþa de cincisprezece paºi abia dupã câteva minute reuºesc sã ºoptesc…
- Ce tratament de recuperare trebuie sã urmez de data aceasta? Meloterapie? Ultrasunete? Diadinamice? Îl vãd cum dã din cap în semn cã nu. Împachetãri? Ionizãri negative? Masaj termic? Privirea sa nu lãsã loc de interpretãri, creierul începe sã-mi lucreze febril. Crioterapie? Electrostimulare? Acupuncturã? Hidrokinetoterapie? încerc eu sã-mi amintesc panicat, în timp ce el începe sã zâmbeascã. De acolo, de departe, parcã din ce în ce mai departe.
Un calm nefiresc îmi cuprinde corpul, o descãrcare infernalã de adrenalinã mã ajutã sã strãbat - în mai puþin de o secundã - distanþa care ne separã. Abia apuc sã-i zãresc începutul de uimire pe faþa bãtrânã ºi zbârcitã de timp.
Când degetele mele îi cuprind gâtul, prin minte îmi trec: amfetaminã, propilhexedrinã, amfepramonã, stricninã, clorfenterminã, pipradol, efedrinã, mesocarb, metilfenidat, pentetrazol…
În timp ce faþa sa începe sã capete o culoare cianoticã, muºchii mei transpirã: bolasteron, metenolon, metiltestosteron, nandrolon, stanazolol, oxandrolon…
Când îmi ºopteºte ultimele cuvinte, îmi aduc aminte despre: anevrisme, scoliozã, microfisuri vertebrale, ectopie testicularã, miopatie, ptozã palpebralã, nefrocalcinozã, enurezis…

A ºtiut dintotdeauna cã asta urma sã se întâmple. Nu mai eram naiv, întrebãtor, ori nerãbdãtor. Handicapaþii nu ºtiu sã iubeascã! Eram cel pe care-l modelase dupã sufletul ºi ambiþiile sale. Îmi ºoptise clar rãsplata noastrã… “- Campionul lu’ tata!”

Ben Ami spune:

Eternitate
by Ben Ami

Cine mai ºtie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rãtãcirilor putea fantasma milioane de creduli, ºi reuºea sã deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraþia mass-mediei din frumosul Olimp, adicã exact acolo unde se pun la cale trãdãrile lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al vãzduhului puteai zice cã-i cea mai fericitã creaturã din lume, cã viaþa nu-i numai urã, ori batjocurã, cã nisipul aproape sticlos de atâta cãldurã de fapt îi rãcoreºte nu-i pârjoleºte tãlpile.
Înconjuratã de noianul de gânduri ce nu-i dãdeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, pãrea mulþumitã.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinþele Domnului îºi fulgurau veºmintele într-o trecere cât mai nevãzutã de mânia zeului arºiþei. Destul de des, câte o umbrã de rãcoare îºi încerca puterile cu vreo spinare de cãlãtor, înfiorând pielea uscatã, ori reuºind sã aducã mulþumire pruncului abia nãscut ºi oprindu-i plânsetul, ori mulþumindu-i ochii înroºiþi de plâns ºi de pofta laptelui matern, niciodatã ostoitã pânã la capãt.
Un phoenix mãiastru sãgeteazã vãzduhul înspre perechea sa uitatã pe o coamã de munte. Impasibilã la bucuria sclavei, pasãrea abia dacã fãcu o clipã de umbrã. Trãia zborul la intensitatea la care ar fi putut aºtepta o veºnicie ca ceva sã se întâmple, ºi altceva s-o trezeascã din amorþirea amintirilor perechii sale, alãturi de care nu mai fusese demult.
- Pasãre sfântã, o întrebare frumoasã, îndrãzneºte Lapida alergând cinci paºi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o datã în jurul buzelor mamei, sânii tresaltã ºi dor, copilul scânceºte prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenþia degrabã la el.
Mãiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb ºi lãptos dintre veºminte, îl pune-ntre buzele copilului ºi stoarce uºor. Picãturi de nectar înmoaie buzele mici, ochiºorii se strâng de plãcere. Abia apoi.
De departe aude, zãreºte ºi vede cum trece o cãmilã purtând un Erou cu fruntea-nroºitã de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperã sânul ºi zâmbeºte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amãgirilor. Ghiceºte cã-i ea dupã zarva iscatã. Au alãmuri strãlucitoare, ºi tamburine ºi coarne de argint care þipã muzici bizare, ºi strigãtori, ºi saltimbaci, ºi clovni au cu ei. Femeia se teme ºi pruncul deschide ochi, mânuþele-i se agitã. Ar vrea sã se ascundã sclava, dar unde?
Saltimbancul agitã un clopoþel ºi strecoarã o monedã în turbanul copilului. Clovnul nãscut în eprubetã lasã potirul cu agheazmã la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gãlãgios ºi trezeºte copilul sclavei când strecoarã în veºmintele lui o furculiþã de aur furatã din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi ºi-i sãrutã gleznele umflate de mers, fãcând scãpat un inel de platinã lângã potirul clovnului. Ea râde ºi se îndepãrteazã. Lapida ofteazã. Pruncul se uºureazã în somn pe poalele ei prãfuite. Soarele îºi ia rolul în serios ºi usucã udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava ºtie cã ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odatã luase parte la jocuri de societate, fusese vie ºi plinã de nuri pentru golanii aristrocraþi. Doritã ºi adulatã de bãtrânii conducãtori ai Olimpului. Cuvintele lor clãdeau visele tuturor, întâlnirile dãdeau speranþã, poveºtile treceau din mânã în mânã. Familia ºi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preþ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri ºi bani, ºi cuvinte împrãºtiate-n mulþime, ºi urã, ºi rãutate, ºi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între gãºti de experþi.
Pânã când daruri false, cuvinte mincinoase ºi glorii furate de la zei? Pânã când… grãi în faþa pruncului adormit rãzboinica mamã.
Femeia începu sã cânte încetiºor ºi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalinã strãbãtea pustiul ºi aduna forþa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivãzut pânã atunci. Spaþiul se contorsionã parcã într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare ºi cãzu. Cãmilele se prãbuºirã. Clovnul îºi fãcu cruce ºi ghicitoarea scuipã în sân. ªtia cã începuse.
Cântecul se transformã în vuiet, un val enorm de nisip izbi porþile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlã de fricã. Pe strãzi doar panicã ºi teroare purã. Menestrelii imperiali se sinuciserã. Familia imperialã înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, ºi vremurile devenirã iarãºi ceea ce fuseserã odatã. Însã, pruncul murise de spaimã, iar mama sa de sforþare.
Îndepãrtându-se, Eroul ºi Phoenixul gândesc, în aceeaºi clipã, cã ºi oamenii au momentele lor de glorie, pentru cã zeii ºi sclavii, în Eternitate, coincid.