Nasterea lui Tudor-Codrin

M-am hotarat sa scriu si eu povestea nasterii lui Tudor. Mi se parea ca nu are rost sa o scriu pentru ca era o poveste obisnuita, o nastere obisnuita. Si totusi, e o poveste speciala pentru ca spune despre nasterea copilului meu. Asa ca acum, cand are aproape sapte luni, o sa-mi amintesc cum a venit pe lume....
Incercam deja de aproape un an si jumatate sa facem un copil. Dupa noua luni de incercari am reusit sa raman insarcinata, dar din pacate am pierdut acea sarcina, in Sambata Mare. Cu acel prilej am aflat (dupa ce am pierdut sarcina) ca am Rh negativ, sotul avandu-l pozitiv. Dupa cele sase luni in care mi s-a recomandat sa nu raman gravida am reluat incercarile cu speranta si….surpriza, am ramas in prima luna. Era luna octombrie, toamna mohorata, iar eu pluteam intr-o stare speciala, pe care cele care sunt deja mamici o stiu cu siguranta.
Sarcina a fost fara probleme medicale deosebite. Analize lunar pentru depistarea titrului de anticorpi anti-Rh, si emotii in luna a doua, cand cu tot tratamentul luat pentru mentinerea sarcinii, am avut sangerari vreo doua saptamani. Doctorita imi spunea ca e un hematom ce ar putea sa “decoleze” embrionul, dar imi tot zicea sa nu-mi fac probleme, pentru ca hematomul e mic, si eu iau tratament, si…si asa a fost. Prin saptamana 23, ne-am urcat in masina si am facut o calatorie pana la Bucuresti, sa facem o ecografie tridimensionala, nu ca ar fi fost probleme, dar asa, sa stam noi linistiti ca totul e bine. Si in plus nu mai aveam rabdare sa ne vedem puiul. Si l-am vazut, l-am inregistrat, l-am masurat si am aflat ca e baietel. Nu-mi venea sa cred, pentru ca tot timpul imi imaginam ca o sa am o fetita. Nu neaparat imi doream, imi era indiferent, vroiam doar sa fie sanatos, dar mi se parea ca eu sunt mama de fetita.
Aaaa, si am uitat sa va spun de temerea mea cea mai mare, ce crestea o data cu apropierea momentului nasterii. Toata viata mea am fost o persoana slaba. Cand am ramas insarcinata aveam 46 de kilograme. Mi se parea o adevarata provocare sa duc sarcina pana la capat si mai ales sa scot un copil prin bazinul meu ce mi se parea atat de ingust. Parca ma si vedeam chinuindu-ma intr-un travaliu de zile intregi si la sfarsit nascand prin cezariana. Spre sfarsit am incercat sa-i impartasesc temerea mea doctoritei mele, sperand ca imi propune o nastere prin cezariana, dar a fost foarte ferma pe pozitii, zicand ca ei nu i se pare ca am bazinul ingust (normal ca nu i se parea ca ma ingrasasem cu 20 de kg in timpul sarcinii ), dar eu stiam mai bine.
Si a venit si saptamana 39. Iunie, caldura mare, eu eram totusi destul de mobila, cu toate cele 20 de kilograme in plus, si in ciuda contractiilor pe care le tot aveam de ceva timp. Tot timpul sarcinii mama m-a linistit ca ea cunoaste o asistenta care lucreaza chiar la sala de nasteri si ca nu vor fi probleme ca doamna va sta cu mine pana nasc. Ei, supriza, luni ma anunta mama ca tanti de la sala de nasteri imi transmite ca ea pleaca din oras joi si vineri, si ca ma roaga sa nu nasc pana se intoarce. Chestia asta, spusa pe un ton de gluma mi s-a parut de prost gust , si m-am gandit ca sa vezi ca o sa nasc joi. Mai ales ca joi era luna plina si citisem eu ca atunci cand e luna plina numarul de nasteri creste.
Miercuri, ma cheama doctorita la spital, la un control de rutina, zice ea, ca si asa e de garda la spital. Mergem acolo, era 7 seara. Ma urc pe masa, si controlul de rutina, prin care mai trecusem de atatea ori, se dovedeste a fi muuuult mai dureros si mai neplacut de data asta. Cu ocazia asta ma anunta, spre stupoarea mea ca am dilatatie de 4 cm, dar ma trimite bineinteles acasa, pentru ca membranele erau intacte si nici travaliul nu incepuse. Ma dau jos de pe masa foarte optimista, gandindu-ma ca daca am reusit sa ma dilat 4 cm, fara prea mult chin, inseamna ca nu poate fi prea greu nici mai departe. Si plecam…
Pe drum spre casa ma apuca pofta de inghetata, asa ca facem un popas la o gelaterie. Mi-a fost insa greu sa ma bucur de inghetata respectiva, pentru ca scaunul pe care stateam devenea tot mai incomod – contractii dese, desi inca slabute. Ii spun si sotului meu ca de cand cu controlul de rutina nu ma simt prea bine, ma intreaba daca vreau sa mergem acasa, ii raspund ca nu ca nu imi e totusi asa de rau. Si imi amintesc si ca trebuia sa mergem pana la nasi sa le ducem ceva. Pornim spre ei, acolo la fel, contractii usoare, eu ma tot gandeam ca poate trec (de parca nu eram in saptamana 39!). Nasa-mea imi spune “Tu nasti pana dimineata!” Si eu ma uitam la ea tare neincrezatoare.
Acasa, pe la 9-10 seara, deja nu mai prea era de glumit. Oricum ii reamintesc sotului meu, ca daca nu mi se rupe apa, eu nu vreau sa merg la spital, chiar daca am dureri, pentru ca nu vreau sa-mi petrec cine stie cate ore de travaliu, acolo la spital, langa alte femei care nasc, ca urasc spitalul. El imi zice da, da, ok, deja stia chestia asta pe de rost, ca i-o mai spusesem de nu stiu cate ori. Ne gandim amandoi sa ne apucam sa masuram la ce interval sunt contractiile, ca sa stim cum stam. Surpriza: erau de fiecare data la cinci minute fix, nici mai mult nici mai putin. Eu in continuare sper ca totusi poate se linistesc, si ca e travaliu fals, si imi aduc aminte ca daca e travaliu fals, dupa o baie calda dispar durerile. Asa ca intru in baie, stau vreo jumatate de ora , iar cand ies, parca sunt si mai dese si mai intense. Dau raportul sotului si reactia lui este ca se sperie si se enerveaza , ca ce travaliu e asta, ca el a citit in toate cartile ca la inceput intervalul intre contractii e mare, si ca doar spre sfarsit e de cinci minute, ca la noi de ce a inceput direct cu cinci minute, ca numa’ prostii scrie prin toate cartile, ca le-a citit degeaba, si gata (concluzioneaza el apoteotic) hai sa mergem la spital. Incerc sa il conving ca eu vreau sa mai stau acasa , pentru ca nu mi s-a rupt apa si nici nu ma doare asa tare, dar deja nu mai aveam cu cine discuta. Imi spune ca lui ii e frica si ca daca vreau uite, face un compromis, o suna pe doctorita si ii spune care e treaba, si sa vedem ea ce zice. Si doctorita a zis bineinteles ”Hai pana aici sa vedem care e situatia.”
Asa ca pornim spre spital, era deja 1 noaptea, cu o viteza de 10 km/ora, cam asa, pentru ca simteam in burta toate gropile de pe drum si ii tot spuneam sa nu mearga tare. Trecem intai sa o luam pe mama, care se simtea ea vinovata ca tanti de la sala de nasteri era plecata tocmai atunci, si zice ca vine sa vorbeasca cu altcineva, ca are niste cunostinte de rezerva, asistente tot pe acolo. La spital, ne intampina o asistenta rotunda si foarte hotarata , care cum ma vede cu burta mare ma ia in primire, imi zice sa ma imbrac in camasa de noapte, imi scrie datele in registru, ii da bagajele sotului si le spune lor sa plece ca nu mai au de ce sa stea acolo. Toate astea rapid, desi eu incercam sa ii spun ca doamna doctor m-a chemat doar ca sa vada cum ma simt si ca poate nu ma internez inca…dar vorbeam singura, nici nu ma baga in seama.
Si in sfarsit ajung in temuta sala de travaliu, exact cum nu imi doream, doctorita nu aparuse inca, mama si sotul bantuiau dezumflati pe undeva prin fata spitalului. Imi fac curaj “hai ca intr-un fel sau altul trebuie sa trec si peste asta”. In sala de nasteri mai era o femeie, in rest pustiu, lumini stinse, o moasa si o asistenta care dormeau, sau incercau sa doarma, ma rog. Ma suna mama si imi spune ca nu a gasit nici cunostintele de rezerva, si ca sa-i spun moasei care e de garda la sala de travaliu sa iasa pana afara. Ceea ce si fac, ea merge afara si se intoarce mult mai zambitoare si mai binevoitoare. La telefon, mama imi spune ca s-a rezolvat, si o sa se ocupe de mine. Asa ca doamna moasa, incepe sa se ocupe de mine si ma cheama la ....clisma. Brrr, alta chestie la care nici nu vroiam sa ma gandesc! Moment nasol, peste care fiinta mea simtitoare trece cu vitejie, si imi spun ca indur chestiile astea pentru bebutzul meu pe care il astept de atat timp.
Intre timp, durerile mele erau mai intense dar suportabile totusi. A venit si doctorita, din nou un control si mai insistent si mai neplacut ca primul, verdict: tot 4 cm dilatatie. Mai asteptam, nu facem inca nimic. Ii da o indicatie moasei, care ma duce inapoi in sala de travaliu si imi serveste o injectie pentru inia o pauzarea colului, zice ea. Si ma lasa. Incep sa fac conversatie, cu greu, cu doamna care era in sala de nasteri. Imi spune ca ea e acolo de la 11 seara, ca doctorul ei e plecat. Zic “cu greu” pentru ca ei i se rupsese apa si avea dureri mari si dese si in plus, tremura foarte tare, fara sa se poata controla, desi eram in iulie. Si uite asa am ramas acolo cateva ore pana spre sapte dimineata. Contractiile au ramas la fel de moderat intense, si tot exact la cinci minute. Din cand in cand ma sunau sotul si mama sa ma intrebe ce mai fac. Au mai venit si alte femei gata sa nasca, astfel ca s-au umplut toate cele cinci paturi din salon. Spre dimineata toate umblau prin camera, (era o viermuiala acolo desi salonul era tare mic) tinandu-se de burta si isi strigau care mai de care durerea. Aparusera si vreo doua sau trei asistente sau moase din schimbul de dimineata care isi faceau si ele de lucru pe acolo. Eu stateam cuminte pe pat (era cam sase dimineata), pentru ca inca puteam sa stau linistita, si – desi stiam ca e bine sa ma misc - aveam ideea asta ca trebuie sa incerc sa ma odihnesc, ca sa-mi pastrez puterile pentru mai tarziu, ca va fi mai rau.
La sapte ma cheama doctorita din nou sa vada in ce stadiu mai sunt, ma urc tot mai greu pe masa, trec cateva secunde si simt cum se scurge din mine un val cald. Imi rupsese apa. Ma trimite –spre disperarea mea – din nou in sala de travaliu, unde atmosfera era tot mai incinsa. Ei si nu trece mult si incep sa simt si eu adevaratele dureri. Ca pana atunci nu pot sa zic ca au fost dureri. Moasa era tot pe langa mine, si eu o intrebam ca de ce a trebuit sa-mi rupa apa, ca era asa de bine inainte. Deja lucrurile incep sa se deruleze cu viteza. Era 1 iulie, rasarise soarele si era o caldura deja greu de suportat, femeile din jurul meu plangeau, urlau, personalul medical striga ca sa le acopere….ce mai atmosfera incinsa rau. Din cand in cand mai aparea si cate un doctor pe acolo, complet detasat, de parca se plimba prin parc.
Moasa –careia ii sunt profund recunoscatoare, ca a stat dupa ora sapte numai langa mine-, se tot uita si imi spunea ca nu mai e mult, ca intr-o ora doua nasc. Am stat vreo ora in care a trebuit doar sa suport durerea, nu aveam voie sa imping. Imi aduc aminte ca, atunci cand venea durerea, singura pozitie in care ma simteam cat de cat confortabil, era sa ma las pe vine langa pat, strangand de cearsafuri si strangand-o pe ea de mana. La un moment dat mi-a zis ca-i rup mana. Am intrebat-o daca are copii si mi-a zis ca are doi, asa ca m-am gandit ca stie prin ce trec. Intre contractii ma tot miram cum de pot asistentele sa povesteasca atat de relaxate despre concediul lor cand in jur se intampla ce se intampla. Da n-aveam timp sa ma minunez prea mult pentru ca devenisera foarte dese si intense contractiile si imi luau gandul de la orice altceva. Nu mai conta nimic decat durerea.
Dupa o noua verificare a situatiei, moasa mi-a explicat cum sa imping si mi-a zis ca depinde de mine de acum cat mai dureaza, ca dacao sa cooperez si imping bine se termina mai repede. Eu ii spun cu dintii stransi ca nu stiu sa imping ca n-am mai impins niciodata si...si vine contractia si imping, si ea-mi face cu ochiu “vezi ca stii?”. Si apoi alta si alta, simteam cum urca durerea si ma gandeam ca nu se poate sa ma doara mai tare, si totusi intensitatea crestea. Si apoi cate un minut –doua de usurare. Si-mi mai amintesc ca aveam un sentiment de disperare, pentru ca mi se parea ca nu se mai termina, si-mi doream macar cinci minute fara dureri. Am impins ce-am impins in patul din salon, apoi m-am dus si la toaleta , ca zicea ea ca e mai usor daca nu stau culcata, si langa pat, tinandu-ma de bara patului, pe vine. Eu care am un simt al ridicolului foarte dezvoltat, ma gandeam ca doamne, ce figura trebuie ca fac in pozitia aia, dar in acelasi timp nu-mi pasa ca e atata lume in jur, vroiam sa scap mai repede de dureri si sa-mi vad copilul. Intre timp moasa a chemat-o pe doctorita, care n-a venit insa imediat ca era la raportul de garda. Minutele acelea mi s-au parut ore. Cand a aparut, m-au urcat din nou pe masa. Si da-i si impinge. Aud ca prin vis: “gata, hai ca nu mai e mult”. Eu imi zic in gand, ca daca nu mi-a zis inca ca i se vede capul macar, e clar ca ma minte, si ii raspund ca “nu cred ca nu mai e mult”. Ea rade. Mai imping o data si simt cum iese din mine ceva alunecos si apoi o senzatie de nedescris de usurare si de bine. Doctorita il ridica, mi-l arata si zice “sa va traiasca, aveti un baiat!”. Astept ce astept si zic “de ce nu plange?”, iar doctorita imi raspunde “rabdare ca va plange imediat”. Si nu termina bine de zis si se aude un sunet minunat. Eu, muta de uimire, pentru ca chiar n-o crezusem cand mi-a spus ca mai e putin, n-am fost in stare sa mai zic sau sa mai fac nimic. Moasa a ras si s-a gandit sa faca si ea o gluma desteapta: “puneti mana pe el ca nu musca”. Mi-aduc aminte ce sentimente amestecate am avut cand l-am vazut rosu, umed, cu ochisorii stransi, tremurand si urland. Mi se parea ca trebuie sa-l iau sa-l tin langa mine ca ii e frig, si sa-l linistesc sa nu mai planga. O dorinta nesfarsita de a-l proteja. O dorinta ca o durere. Era 1 iulie, ora 9 dimineata fix, si Tudor Codrin care tocmai aparuse pe lume avea 3,370g si 55 de centimetri.
Cineva a mers afara, in holul spitalului la sotul meu si la mama si i-a anuntat ca eu am nascut dar inca sunt pe masa. Era ora noua fix. Doctorita a inceput sa ma coasa, ca facuse si o incizie acolo, pe care nici nu am simtit-o. Am anuntat-o ca eu o sa lesin la faza asta, ca sa fie pregatita si ea cica “ati fost atat de echilibrata tot travaliu si acum la sfarsit va speriati?”. Iar eu i-am explicat ca nu ma doare foarte tare, dar e vorba de faptul ca stiu ce face acolo si asta imi da senzatia de lesin. Dar n-am lesinat. La 9,20 eram gata. Inapoi in sala de travaliu, ca nu erau inca paturi libere. L-am sunat pe sotul meu si i-am relatat ultimele evenimente. Mai tarziu mi-a spus ca in acele douazeci de minute a fost foarte speriat. Stia ca am nascut dar ca sunt inca pe masa, m-a tot sunat dar eu nu raspundeam, si a inceput sa-si imagineze tot felul de lucruri.
Dupa cateva ore eram in salon amandoi si ni l-a adus o asistenta si parca nu am vazut niciodata ceva mai frumos. Ni se parea ca parca cunoastem de undeva botul ala de carne, ca nu il vedem atunci pentru prima data. E greu de spus in cuvinte ce simti atunci cand iti vezi copilul prima data, stiti asta foarte bine fiecare dintre voi. Au urmat apoi cateva zile grele in maternitate, cu nopti nedormite pline de griji, ca nu are putere sa suga, ca nu ia destul in greutate, ca plange pana se invineteste, ca nu stiu sa-l schimb si sa-l imbrac. Dar au trecut si au venit altele, mai putin grele si mai frumoase, si de atunci ne bucura vietile in fiecare zi si nu ne mai putem imagina cum am fi fara el (parca am fi dintotdeauna impreuna).
Aici puteti vedea poze cu noi.





mitzura cu bebe Tudor Codrin

mitzura spune:

hehe, acum am vazut greseala: 3370g si nu 3,370g. Ce sa-i faci, neuronu mic si obosit...

mitzura cu bebe Tudor Codrin

teodora racz spune:

Felicitari Mitzura!Ai fost foarte curajoasa!Si eu am avut kg.putine cand am ramas gravida(48)si la fel imi este frica de momentul nasterii;nu stiu cum voi suporta durerea si cochetez cu ideea de cezariana;in general eu nu suport durerea si cand eram la ciclu lesinam;totdeauna aveam la mine calmante;ti-am vazut bb in poze si pot sa te felicit ca ai un flacau de toata cinstea;imi plac povestile care se termina cu bine si desi nu am decat26+abia astept sa-mi vad odorul;


Teodorasi bb26+

mitzura spune:

Teodora, eu zic sa fii optimista si increzatoare, ca se termina cu bine. Iti spun, eu intotdeauna am fost mica si slaba si am facut un ditamai baiat, fara sa ma chinui prea mult. O nastere usoara si un copil sanatos!!!

mitzura cu bebe Tudor Codrin

amironeanu spune:

Nu este o poveste obisnuita! Niciodata povestea unei nasteri nu va putea fi banala.
Felicitari, iar Tudor sa-ti aduca numai bucurii in viata!
P.S. Acesta este un mesaj obisnuit

Pupici,
Andrea si Stefania (13.08.2004)

http://community.webshots.com/user/a_mironeanu

pako spune:

Mitzura, mamica de baiat...frumoasa poveste.Tudor este unul din bebelusi mei preferati de la mamici de iulie-august.Sa-ti traiasca, sa-ti aduca numai bucurii si clipe de neuitat.

pupici

Felicia si Andreea (17.07)

http://community.webshots.com/album/225204808Mzceef

rain spune:

Mitzule, sa fiti sanatosi toti, asa la prima vedere pare o nastere usoara, dar stiind cat de dureroase sint contractiile si vazand ca le-ai incercat si tu, nu-mi mai pare asa de usor ....Tudor sa va aduca numai bucurii, sa creasca mare si voinic, iar din cand in cand s-o lase pe mami sa lucreze
pupici dulci de la Andreiuta si mama Omidee ...

Nicole & Andreea Alexandra(fomista)
http://community.webshots.com/user/niar1 - Poze cu mamici, burtici, pitici, Andreea 1-4 luni
Andreea de la 4 luni

BLUE ANGEL spune:

Mitzule, sunteti niste parinti frumosi si norocosi ! Tudor este un scump si un dulce si de fapt este copilul pe care il meritati !
Sa fiti sanatosi si fericiti !!!
Frumoasa povestea voastra !!
pup

Simona si bb Luca
http://photos.yahoo.com/ionel_dinu

szivarvany spune:

Foarte frumosa povestea si este unica !!!
Felicitari pentru curaj si muuulta sanatate si numai bucurii alaturi de minunea voastra TUDOR !!!

de la gagici !!!

Leoaicele Daria & Giulia (2004 08 16)
"La vita e` una bataglia, la morte un`avventura"
http://community.webshots.com/user/giulia16
http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=37099

vrabiuta spune:

frumoasa povestea voastra...
sa va traiasca puiul! e un dragalas, m-am distrat tare la poza cu uite-asa fac cand nu-mi place mancarea


marcela si alexandra lia
album: http://community.webshots.com/user/vrabiuta9
povestea nasterii: http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=37669

mitzura spune:

Fetelor, va multumesc pentru mesaje. Intr-adevar Tudor e o minune mica, ca toti copiii de pe lumea asta, iar noi suntem niste parinti norocosi ca il avem!

mitzura cu bebe Tudor Codrin