Ziua cand lumea a devenit mai frumoasa

Doi ochisori verzi-albastri, un nas mic ca un nasturel si un zambet larg, ma privesc. Vine la mine cu pasi siguri si isi pune capul dragastos pe genunchii mei: „maaama”. Nu visez, este Anna Sofia, draga mea fetita care in curand va implini 1 an si 2 luni.

SARCINA
Povestea ei a inceput acum aproape doi ani, cand cei care aveau sa devina parintii ei (eu si Martin) s-au simtit taaaare bine in vacanta de sfarsit de an din Polonia. Si astfel, la inceputul anului 2008 vestea cea mare nu a intarziat sa apara. Vom avea un bebe!!!

Primul trimestru de sarcina a fost perioada in care Martin a trecut ca un erou peste socul initial si a incepul sa se obisnuiasca cu apelativul „tati” pe care l-am folosit din plin pentru a-l acomoda cu viitorul sau rol. Simptomele sarcinii si-au facut subtil aparitia incepand cu saptamana a zecea: dorinta de a dormi muuuult, cat mai mult, „raul de masina” si intoleranta la anumite tipuri de alimente si mancaruri. In special cele gatite de Martin, spre marea lui dezamagire.

Inainte de Paste curiozitatea ne-a impins catre un ecograf unde urma sa aflam raspunsul intrebarii care nu mai dadea pace familiei: „Baiat sau fata?”. Dupa masuratorile ca la carte, ecografistul ne intreba daca dorim sa stim sexul copilului. Pai cum sa nu? S-a uitat atent si ne-a spus ca vede „un bob de cafea” (eu ma gandeam, de unde, ca nici nu beau cafea?!), ceea ce „ecografic inseamna 99% fetita”. Oooo, asa da! Misiunea de a gasi un nume potrivit se usurase cu 50%, considerabil.

In rest, de-a lungul sarcinii, activitatile mele s-au derulat normal iar Martin a avut grija sa ma „tina in forma” cu excursiile la munte, lectiile de ski, drumetiile prin padure si apoi, vara, vizitele saptamanale la bazinul de inot. O piatra de hotar, as spune eu, a fost in aprilie cand am facut o mica excursie de cateva zile la Balea Lac. Atunci am aflat pe drumul de la Bucuresti ceea ce inseamna „rau de masina”. Acolo am hotarat, numele micutei noastre, Anna Sofia, punand capat obositoarei cautari pe Internet. Ne-am simtit foarte bine la Balea, inconjurati de zapada insa in noaptea de dinaintea plecarii m-a lovit o toxiinfectie alimentara de toata frumusetea. In timpul zilei mancasem ceva nu tocmai proaspat iar noaptea „senzatia de greata” s-a transformat in voma si diaree. De dimineata stomacul meu n-a mai vrut sa gazduiasca nimic, nici macar cateva bucatele de grapefruit care mi-au iesit pe nas (la propriu). Asa ca pe drumul spre Bucuresti m-am inarmat cu multa rabdare, o sticla de ceai si o punga cu felii de lamaie. Totodata am hotarat sa conduc eu pana acasa pentru a atenua macar raul de masina. Acasa am ajuns „sfarsita” unde m-a luat mama in primire si „m-a facut iar om” cu supa de pui si multa dragoste.

De peripetii am mai avut parte si mai tarziu, calatoriile noastre continuand. Insarcinata in saptamana 33 ma intorceam dintr-o mica excursie in Istanbul. La intrarea in avion o stewardesa m-a intrebat in ce saptamana sunt iar eu i-am raspuns mandra 32 (asa scria pe biletul dat de medic). Ma interesasesm si puteam calatori cu avionul fara griji pana la 32 de saptamani, fiind necesar doar avizul doctorului care supravegheaza sarcina. Am observat ca se cam schimba la fata, insa n-am dat atentie si m-am indreptat catre locul meu. Peste putin timp vine cu o colega de-a ei si imi spune ca nu pot calatori cu avionul. ?!? Eu ii spun ca POT si ca am si avizul doctorului, pe care i-l ofer. Pentru ca avizul este scris in limba romana iar ea nu intelege decat engleza sau turca ma roaga sa parasesc aeronava. ?!!!!!!? Eu ii raspund ca n-am de gand, ca eu pot calatori cu avionul si nu e vina mea ca doctorul meu nu stie engleza sau turca. Ea pleaca, nu inaintea de a promite sa revina cu politita (deja incepuse sa-mi urce tensiunea). Solutia salvatoare a venit de la capitanul aeronavei (instiintat de pasagera 2 in 1 recalcitranta), care a cerut unui alt pasager roman sa traduca in engleza avizul meu medical. Si uite-asa am reusit sa ma intorc acasa… Mai tarziu am aflat ca a fost la stiri povestea unui cuplu roman care a trecut printr-o situatie similara.

La ecografia de 32 de saptamani am aflat ca pozitia copilului este pelviana, in traducere libera, cu fundul in jos. Am inceput o serie de exercitii acasa, printre care si statul in patru labe. La 34 de saptamani am aflat cu bucurie ca fetita noasta s-a pozitionat regulamentar cu capusorul in jos.


NASTEREA
Saptamanile zboara mai departe iar burta mea arata ca o minge de baschet. Noptea de 27 spre 28 august pare una ca oricare alta. Este ore 2 noaptea. Ma trezesc sa merg la toaleta, vezica mea protesteaza. Miscarile imi sunt anevoioase si am impresia ca trebuie sa ma rostogolesc din pat pentru a ma da jos. Burta o simt grea si toata presiunea sa converge in jos. O senzatie care deja de o saptamana mi-a impus sa-mi scurtez plimbarile si sa iau cat mai multe pauze in timpul mersului. Ma intorc in pat, gata pentru o noa repriza de somn si adorm mangaind-u-mi odorul ascuns in burtica. Nu trece mult timp si ma trezesc din vis iarasi, cu aceeasi senzatie imperioasa de a merge la toaleta. Atat de puternica incat ma gandesc sa pun mana sa vad daca am lenjeria uda. Stiu ca la gravide se pot intampla mici „accidente”. Si da, e uda, uffff. Oare mi s-a rupt apa? Ma ridic din pat mai repede ca mai inainte si ma indrept catre toaleta cu o mana (instinctiv) dusa intre picioare. Realizez ca nu este voba despre vezica mea aici, ceea ce curge din mine este lichidul amniotic. Este cald si curge fara sa poata fi oprit. Il miros dar nu miroase in nici un fel. In cap gandurile mi se invalmasesc: este 4 dimineata, mi s-a rupt apa, sarcina are doar 36 de saptamani, Doamne, sa fie copilul bine, inca nu am spalat hainutele lui bebe, sa il trezesc pe Martin, sa sun doctora, sa dau de stire, ASTAZI NASC. Iau la repezeala un prosop din baie pe care il fac cocolos intre picioare si stiu ce am de facut: il trezesc pe Martin. „Astazi nastem!” Buimac si speriat, se da jos din pat si ma intreaba ce are de facut. La mine socul initial deja a trecut, incerc sa il calmez si imi sun doctora. Nu mai are importanta ca nu e nici macar 5 dimineata. Surpinzator doctora raspunde si imi spune amabila sa imi iau bagajul si sa merg la spital. La 8 vine si ea, iar pana atunci bebe va fi monitorizat. Cata emotie in sufletul meu, o sun apoi pe sora mea din Franta sa ii dau vestea cea mare. O sun si pe mama care panicheaza cel mai tare si imi spune sa chem o ambulanta (realizez ca nu trebuie sa mai dau telefoane la 5 dimineata ca sperii oamenii degeaba). Ii zic ca mai bine chem un taxi, ca sigur vine mai repede , ceea ce si fac. Prosopul il iau cu mine si il asez pe scaunul din fata; am auzit ca lichidul amniotic pateaza si nu vreau sa ma boscorodeasca omul. Soferul nu spune nici un cuvant tot drumul pana la Giulesti, de altfel scurt, doar cateva minute. Pe drum ma gandesc la data de astazi: 28.08.2008. Cu cateva zile in urma mi-am spus ca este o data frumoasa pentru a aduce pe lume un copil.

La spital, cand ajungem, asistentele sunt adormite. Doctora de garda este trezita din somn de-a binelea, motiv pentru care controlul pe masa si gasirea colului dureaza mai mult ca de obicei. Formalitatile de internare se desfasoara monoton si primesc o camasa de spital fara nasturi dar legata cu ata. E drept ca nu mi-a dat prin cap sa umblu in portofel asa matinal. O tanti ma intreaba daca m-am ras „acolo jos”. Ii zic ca sunt epilata si ma verifica: trec testul. Trebuie sa urc la etaj, la sala de nasteri iar „domnul nu are voie”. ?!!!!? Ii explic lui Martin ceea ce nu a inteles de prima oara de la asistenta si ma priveste speriat, cu o privire de caine alungat. „Si eu unde sa plec?” Raspund, calm: „Acasa, ai mai putea sa dormi. Oricum pana nu vine doctora nu se intampla nimic”. „Dar crezi ca mai pot sa dorm acum? Eu vreau sa raman cu tine.” Ne despartim si as fi vrut ca el sa poata urca alaturi de mine.

Intru in sala de nasteri, unde sunt mai multe paturi. Unele dintre ele sunt ocupate: femei in travaliu sau care tocmai au nascut. Pe fata unora se citeste suferinta, pe a altora sfarseala. Una dintre ele se tanguie amar la fiecare contractie: „maica, maiculita”, „ma doare”, „mor”. Imi spun ca trebuie sa fiu curajoasa. N-am sa tip si n-am sa plang de durere ca ea. Doua usi de sticla care stau deschise delimiteaza locul nasterii propriu-zise, unde sunt doar 2 locuri si tavi cu instrumente chirurgicale. Ma impresioneaza in mod special o femeie tanara care tocmai a nascut. Aflu fara sa vreau ca are gemeni, baieti, nascuti la 24 de saptamani. Au in jur de 800 de g fiecare. Ma infior si ma gandesc la copilul meu din pantec. Doamne, sa fie sanatos!

Stiu ca aceasta zi va fi nespus de grea si frumoasa pentru mine. Mintal sunt pregatita sa fac fata durerii desi speranta mea sta in anestezia epidurala. Totusi, pentru copilul meu sunt gata sa trec prin orice durere, sa uit de mine. Gandul ca o nastere prelungita ar putea (cat de putin) sa produca suferinte fetale care pot lasa grave sechele ma face sa privesc nasterea ca o leoaica gata de atac.

Imi este alocat un pat din coltul incaperii, de care sunt multumita desi picioarele imi atarna afara cand stau intinsa in el. O moasa tanara cu parul lung si negru ma intreaba cum ma simt si imi da un somoiog de vata pe care trebuie sa-l tin intre picioare cu menirea de a absorbi lichidul amniotic care continua sa se refaca. Din acel moment chilotii imi sunt „confiscati”, adica nu mai am voie sa ii tin pe mine desi m-as fi simtit mult mai bine cu ei. Ma acopar cu camasa de spital si cu un cearceaf desi realizez ca aici corpul meu nu mai are nici un secret de ascuns.

La ora 9 vine in sala de nasteri doctorul de garda, un om in varsta si cam morocanos, care ia la control aproape toate gravidele. Vine si randul meu, procedura nu este dureroasa dar este inconfortabila. Se vede ca nu are timp de pierdut. Este asistat de 2 rezidenti si toti se uita cu interes intre picioarele mele. Ma intreaba daca am contractii, raspund „nu”. Ii replica moasei: „ulei de ricin si injectii cu calciu”. Mai taziu, moasa imi monteaza atent branula in mana si imi spune soptit ca nu imi da ulei de ricin pentru nu un imi va produce contractiile de care am nevoie dar in schimb imi va „galgai” burta chiar si dupa ce voi naste. Rasuflu usuarata si ii multumesc. Cand imi administreaza doza de calciu in branula ma avertizeaza ca voi simti un val de caldura „la fata si la pasarica”. Spre surprinderea mea are dreptate. Apoi astept contractiile.

In sala atmosfera e apasatoare si imi induce o stare de neliniste. Faptul ca nu am voie sa folosesc telefonul mobil care poate bruia aparatele de monitorizare face situatia si mai grea. Reusesc cumva sa trimit cateva sms-uri fara sa starnesc suspiciuni. Cer permisiunea de iesi sa ma plimb avand deja in gand planul: vorbesc la telefon afara in aer liber, in curtea interioara a spitalului si imi cumpar apa minerala si ceva de rontait de la chioscul de vis-a-vis de spital.

Cu bucurie primesc permisiunea de a parasi (temporar) sala de nasteri si imi pun in aplicare planul. Lucrurile se complica pe drum cand constat ca in graba mea de a pleca mai repede am uitat sa-mi recuperez chilotii. Mersul cu un somoiog de vata intre picioare impune miscari mai anevoioase insa nu ma impidica sa ma intorc victorioasa cu o punga de saratele si o sticla de apa. La urma urmei, privirele mirate ale celor care m-au vazut cum imi indes eu mai bine vata in mijlocul strazii m-au lasat rece. Eu NASC astazi, nu se vede? Plimbarea mea s-a terminat abrupt cand doctorul de garda care m-a vazut pe scari m-a adus inapoi in sala mustrandu-le pe moase pentru libertatea pe care mi-au alocat-o.

La 10, isi face aparitia doctora mea care ma intreaba cum ma simt, ma intreaba daca am contractii si daca am fost monitorizata. Contractii ioc, montitorizare da, ma simt ca o floricica. Imi spune ca imi va administra incepand cu ora 12 o perfuzie cu oxitocina care imi va declansa contractiile si imi da voie rapid sa ies afara din sala de nasteri pentru a-mi saluta galeria: Martin, mama si Aurora (sora mea). Vorbesc la telefon si cu soacra mea care se afla in Olanda si care este mai emotionata decat mine, se balbaie.

La ora 11 deja imi este montata perfuzia cu oxitocina, doctora nu mai are rabdare. Lucrurile incep sa se precipite, adica apar primele contractii. Dupa numai o ora, contractiile mele se succeda cu o distanta de 3 minute intre ele. Dor destul de tare dar imi spun ca trebuie sa fiu puternica, pentru Sofia. Imi pastrez optimismul si reusesc (cu greu) sa introduc cu mana tremurand smileys in sms-urile pe care le trimit intoarsa cu fata la perete. Totodata astept cu nerabdare controlul moasei care va decreta dilatatie 4 pentru a putea avea parte de anestezie.

La ora 14 durerile sunt greu de suportat, contractiile sunt violente, la fiecare 2 minute. Este efectul pefuziei cu oxitocina. As fi vrut din inima sa nu fi fost nevoie de o nastere declansata. Doctora, ramasa langa mine, imi cronometreaza contractiile si ma lasa sa ies pentru putin timp din sala pentru a schimba cateva cuvinte cu familia, care ma asteapta cu sufletul la gura. Pe drum ma prinde o contractie, m-as incovoia de durere insa reusesc sa ma tin pe picioare, de frica ca ma vor opri sa nu ies. Afara mama ma imbratiseaza si se mira de paloarea fetei mele, de cat de galbena sunt. Nu reusesc sa-i marturisesc decat ca „doare tare” si ma podideste pansul, pentru prima oara in acea zi. Ma ajuta enorm sa-i vad pe acesti oameni dragi alaturi de suferinta mea, simt o nevoie foarte mare de afectiune.

Ulterior, mama impresioata de cele vazute, incepe sa-mi interogheze doctora referitor la anestezie, aproape se ia la cearta cu ea. Inteleg mai tarziu ca doctora prefera sa nu mi se administreze anestezie iar ceea ce ar fi trebuit justifice convingerea ei mi se pare ridicol: si ea a stat in „travaliu 13 ore si nu a avut anestezie”. Daca la un control cu doar 10 min in urma dilatatia mea era „insuficienta”, la ora 15 insistentele mamei dau roade si apare anestezista. Aflu ca am dilatatie de 5-6. Anstezista pune la un loc cateva informatii si relizeaza ca eu sunt sora unei foste colege de facultate de-a ei. Noutatea faptului ca sora mea lucreaza in Franta pare a-i lasa un gust amar. Imi monteaza cateterul in spate fara prea multe comentarii, imi injecteaza o prima doza de anestezic si dispare subit (ca magarul in ceata). Inutil sa spun ca datoria unui medic anstezist este de a-si supraveghea indeaprope pacientii. Adaug ca nu am mai revazut-o decat a doua zi cand mi-a scos cateterul din spate si si-a incasat cotizatia. Noaptea petrecuta cu cateterul in spate, dupa o zi marcanta si istovitoare a fost groaznica. La ora 12 noaptea, umblam pe culoare sa o gasesc, sprijinindu-ma de pereti, sa-mi scoata acul din spate pentru a ma putea odihni cat de cat. Inutil.

Insa revin la momentul de dupa anestezie. Astept cu sufletul la gura efectul miraculos, insa contactiile continua sa se succeada la fiecare 2 minute cu aceeasi intensitate. Privesc cu jind la doua gravide a caror anestezie si-a facut efectul. Si ele ma privesc, cu compatimire. Efectul intarzie sa apara iar moasa care suna anestezista primeste indicatie prin telefon sa creasca doza de anestezic. Anestezicul insa nu ajunge la tinta iar durerea, pe masura ce minutele se scurg, nu scade ci se inteteste. Este insuportabila si depaseste tot curajul si taria cu care ma inarmasem. As fi vrut sa ma plimb insa nu mi se da voie sa parasesc sala, patul mi se pare groaznic si nu imi gasesc in nici un fel o pozitie care sa ma ajute.
Cand trebuie sa stau intinsa cu burta in sus pentru monitorizare imi este atat de greu incat ii cer voie doctorei sa o stang de mana. In restul timpul ma intorc pe toate partile si il implor pe Dumnezeu sa-mi fie alaturi si sa pot naste mai repede. Desi as fi vrut sa le pot stapani, lacrimile imi izvorasc din ochii inchisi ca semn al propriei neputinte. Impresionez moasele si medicii din sala care ma privesc cu mila. Contractiile nu-mi lasa ragaz decat un minut intre ele iar durerea imi patrunde adanc in suflet, ma sfasie. Tipetele femeilor care nasc intre timp trec goale pe langa mine. Imi vine sa vars, mi se da o tava de plastic deja pregatita si mi se spune ca e o senzatie normala, se apropie nasterea. O moasa imi cere sa o anunt daca „imi vine sa fac caca sau sa imping”. Nu resimt niciuna dintre cele doua senzatii.

La ora 17 doctora constata la control ca am dilatatie maxima. ESTE MOMENTUL SA NASC. Doua moase vin sa ma ajute sa ma dau jos din pat deoarece dupa anestezie „ar trebui sa am picioarele amortite”. Le explic ca nu mi-a amortit absolut nimic, ba chiar anestezia in sine nu a a avut nici un efect, ca atare pot merge si nesprijinita (intre doua contractii). Ajung pe patul de nastere iar pe drum simt ca plutesc… parca nu-mi mai apartin corpului meu. Sunt gata sa-mi cunosc puiul meu drag.

Noua pozitie ma incanta aproape, patul este inclinat si la margine are un fel de manere de care ma pot tine sa am „aderenta” la impins. Sunt bucuroasa ca am ajuns la acest moment si ca voi scapa de chinul contractiilor. Mi se spune sa iau aer adanc in piept si sa imping de 3 ori pe o contractie. Fac ceea ce mi se spune, strang toata forta ramasa in corpul meu deja vlaguit si imping cat pot de tare, cu toata fiinta. Trece prima contractie si doctora imi spune ca trebuie sa ma straduiesc mai bine, eu nu mai stiu nimic de mine, imi las capul moale pe bratul moasei care sta langa mine si imi doresc sa fi avut pe cineva drag alaturi. Dupa urmatoarea contractie, in care imi dau iar toata silinta, urmeaza o monitorizare a batailor inimii lui bebe. „Ritmul cardiac a incetinit, trebuie sa-l scoatem la urmatoarea contractie, impinge cat poti tu de tare, altfel va trebui sa intervin”. Imi sta inima-n loc, cand aflu ca puiul meu se chinuie si stiu ca ca „interventie” inseamna „forceps” sau „vacuum”, niste cuvinte care imi rasuna in gand ca o amenintare. TREBUIE sa reusesc! Moasa de langa mine, o femeie bine-facuta, in jurul a 40-50 ani, imi spune ca ma va ajuta si ea. La urmatoarea contractie, se apasa cu toata forta pe mine, iar greutatea ei se rasfrange asupra stomacului meu care doare surd (la o saptamana inca dupa nastere m-au durut coastele de fiecare data cand stateam in picioare). Nu ripostez nici cand mi se face o anestezie locala si se incizeaza perineul. Sunt gata sa fac totul pentru pruncul meu asupra caruia este incordata toata atentia. Si il simt, capul iese incet din mine si intinde totul la maxim in calea lui. Apoi corpul aluneca lin ca un pestisor. Este ora 17:15. Toata lumea se bucura, eu ma aplec sa-mi vad puiul. E mic, ca o pisicuta si perfect. Este un miracol. Nici nu apuc sa ma intreb bine de ce nu…. ca si incepe sa planga. Doctora ii taiase cordonul ombilical. Apoi dispar cu el, fara sa mi-l puna pe piept, fara sa-l pot saruta, eu n-am cuvinte sa mai spun nimic, emotia ma copleseste. Urmeaza un masaj energic pe burta pentru a ajuta eliminarea placentei, sutura inciziei perineale si a rupturii de vagin, am parte de anestezie locala si nu simt mai nimic. Ma transfera pe un pat mobil, si ma scot pe hol. Mainile si picioarele imi sunt rece ca gheata, tremur toata. Mama cere o patura pentru mine, si imi incalzeste picioarele cu mainile, Martin are ochii rosii, surorii mele care este insarcinata i se face rau.

La ora 9 seara, desi nu ma tin prea bine pe picioare, merg cu celelalte mamici la alaptat, sa-mi vad puiul mic. O asistenta care ma vede pierduta printre patuturile cu nou-nascuti imi citeste numarul de pe bratara si imi arata fetita mea. Sunt uimita cat de mica si de frumoasa este. Greutate 2900 g, inaltime 49 cm, scor APGAR 10. Pruncul meu doarme iar mie imi este frica sa o iau in brate pentru ca abia ma tin pe picioare. Ochii mi se inunda cu lacrimi, SUNT MAMA, cea mai fericita mama din lume.


www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=98e530e886c5fdba1b5464&skin_id=701&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">Povestea primului an de viata

Victoria, mami de Anna Sofia

mA fAc MaRe

Nausica spune:

Foaaaarte frumos. Pling ca disperata. Pup-o pe frumoasa de Sofia din partea mea.

luminita2008 spune:

f emotionant... te felicit si ma bucur alaturi de tine!

si felicitari pentru o poveste f frumos scrisa. cu siguranta Sofia o va asculta cu emotie.

Luminita si voinicii Edi si Robi - 26.09.2008

"Cand sari de bucurie, atentie ca nimeni sa nu-ti ia pamantul de sub picioare. (Stanislaw Jerzy Lec)"

nikolici spune:

Ma bucur ca ai scris povestea, chiar si acum, din pacate multe intamplari ni se sterg din memorie.
Cu sigurantza Sofia o sa fie mandra de mama ei si foarte interesata de cum a fost.

Yo Miss www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=813a99ff4d721e97009477" target="_blank"> Karinutza(14.10.2008)

300 spune:

Frumoasa poveste, emotionant final! Sa va bucurati la maxim de fetita voastra cu nume de printesa.

Ramona, de Anda Teodora din 10.10.2008
b de la bebe, blog...

angelynna82 spune:

Superba povestea, am ramas fara cuvinte si cu lacrimi in ochi. Sa va bucurati de Anna toata viata si numai bine mamica scumpa si draga. Montajul este superb si el

de Crina Alexandra www.onetruemedia.com/shared?p=6c29da1dcaea711431a9cb&skin_id=601&utm_source=otm&utm_medium=text_url" target="_blank">Din boboc in CRIN
Atat de mare sunt
Participam la concursul Klorane cu www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?bid=3&folder=Cat de fericit e copilul tau KLORANE" target="_blank">aa2, un vot va rugam

Joy21 spune:

Va multumesc ca ati avut rabdare sa cititi o poveste asa lunga. Cand m-am apucat de scris credeam ca nu sunt prea multe de spus dar apoi au inceput sa-mi revina in gand tot felul de detalii.

Va multumesc si pentru urari, si recunosc cu mana pe inima ca micuta Sofia este lumina ochilor mei.

mamicile.

Victoria, mami de Anna Sofia

mA fAc MaRe

babytza spune:

Foarte frumos !!!! Emotionant Sa va bucurati o viata de printesa mica !!!!

Babytza si puiiValentina David

Roxie spune:

Sa-ti traiasca printesa Anna Sofia, sa fie sanatoasa si norocoasa.
Ce poveste frumoasa... m-a dus cu gandul la momentele cand am nascut si eu... tot acolo...
Sa fiti cu totii fericiti!

aditapop spune:

Cred ca nu este om care citeste asa o poveste minunata sa nu aiba lacrimi in ochi la finalul ei... ai scris fantastic
Sa aveti parte de un copil sanatos si fericit!

Concurs KLORANE, un vot pentru pui
http://www.desprecopii.com/POZECONCURS/folderview.asp?bid=3&folder=Cat+de+fericit+e+copilul+tau+KLORANE ad1 ad2

EvaF spune:

m-ai facut sa plaaaaaaaaaaaang!!!

Victoria, extraordinar ai povestit si cu umor, cu realism, cu ironie si autoironie, m-a impresionat povestea nasterii. A meritat efortul, ai o fetita superba.