Viata de dupa moarte - documentar

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns Ayla21 spune:

Marius multumim!
Tu ai vazut tot documentarul?
In final totul se reduce la relatia omului cu Dumnezeu, nu la religie si stiinta.
Daca exista "ceva" dupa moarte nu vom putea stii decat atunci cand vom experimenta fiecare. Daca exista "ceva"... pt ca "viata" eu as numi acest "ceva" care il traim acum. Orice parere mi se pare subiectiva, iar acest documentar este facut din prisma religiei. Caut si eu raspuns, este de inteles, dar nu pot spune ca l-am gasit inca. Poate il voi gasi doar in ziua... reintalniri. Daca va exista acea zi.
M-am gandit mult daca sa scriu sau nu, pt ca astfel de subiecte ajung tot timpul la contradictii. Eu am scris doar ce cred eu.

_.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._
Da-mi Doamne, forta de a indeplini tot ce sta in puterile mele, rabdarea de a indura ce depaseste puterile mele si discernamantul de a nu le confunda.
Monica, cea mai buna mami pentru Claudiu, Luana, Alma
Iti multumesc Doamne pentru ceea ce am, dar si pentru ceea ce nu am, Tie Doamne Iti multumesc!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns principe spune:

n-am putut sa vad tot documentarul,nici mie nu mi-a inspirat obiectivism.

O carte buna pe aceasta tema este "LIFE AFTER LIFE" scrisa de dr.in medicina Raymond A.Moody.
O carte care a adus critici atat din partea clerului cat si din partea colegilor de breasla ai autorului.Amandoi criticii,din punctul meu de vedere,fiind mult prea extremisti in gandire,unii acceptand doar partea stiintifica si negand-o pe cea spirituala si ceilalti reversul.ori,cred ca,adevarul,in nici un caz,nu se afla la extreme.


Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Ayla21 spune:

Principe, documentarul aduce in discutie si tema lui Moody, carte care am rasfoit-o (am citit-o dar nu din fila in fila).
Moody prezinta o colectie de declaratii ale oamenilor care au fost in moarte clinica.
Ce nu inteleg eu este paralela dintre stiinta si religie. Urmeaza ceva dupa aceasta viata, dar cei care si-au revenit din moarte clinica nu au cunoscut, iar cei care au murit, nu au cum sa ne spuna. Poate ca au vazut tunel, lumina, etc. Dar cine spune ca exista viata dupa toate astea?
Ce nu cred eu este prezenta Iadului. Nu pot sa cred ca un Dumnezeu iubitor care si-a dat viata pt noi a creat un loc unde oamenii sa se chinuie vesnic.

_.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._.-**--**-._._.-**-._
Da-mi Doamne, forta de a indeplini tot ce sta in puterile mele, rabdarea de a indura ce depaseste puterile mele si discernamantul de a nu le confunda.
Monica, cea mai buna mami pentru Claudiu, Luana, Alma
Iti multumesc Doamne pentru ceea ce am, dar si pentru ceea ce nu am, Tie Doamne Iti multumesc!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns joklk spune:

Sigur exista ceva dupa moarte. Daca e corect sau nu sa o numim viata nu stiu si nu cred ca stie cineva. Fiecare vom descoperii asta la momentul potrivit. Ce e cel mai bine sa accepti? Ceea ce spune religia sau stiinta despre moarte? Eu cred ca trebuie imbinate si luat din fiecare, in viata aceasta, ceea ce ne face sa acceptam moartea si sa nu ne temem de ea.

Johanna mami de strengarita Karla Luiza

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns marius spune:

Si stiinta (omul) in mare parte a ajuns la concluzii si descoperiri ale lumii materiale prin constatari bazate pe simturile date de biologic. De asemenea a constatat si a ajuns sa obtina rezultate care sa modifice stari emotionale.
Ceea ce insa nu pot fi traduse sunt multe alte senzatii, trairi, crezuri si asa mai departe care desi suntem constienti de ele, le traim nu stim sa le demonstram devenim foarte restransi in a le explica. Nimeni nu a reusit sa explice sau sa justifice stiintific ce este iubirea. Sau afectiunea. Sunt foarte multe aspecte care le traim, ne patrund, le avem stim de ele dar nu stim "cum vine". Pe scurt sentimentele nu au fost descoperite stiintific, nu se stie de ce le avem, sau de unde le avem, nu pot fi daruite, luate, multiplicate. Sunt in mod sigur altceva decat ceea ce vadem in jrul nostru. Nu tin de biologic insa in ceea ce numim noi viata traiesc intr-o imbinare perfecta. Pana la un punct.
Probabil ideea de viata de dupa moarte nu presupune o imagine a vietii asa cum o vedem sau o percepem noi, acum, aici.
Am sa va dau un exemplu paralel.
Presupunem ca avem toti o mama in viata si in paralel o mama care a murit. Este un exemplu.
In prima situatie mama (in viata) este foarte departe de noi (sau nu neaparat) insa nu o putem vedea niciodata din diverse motive. Traim dar nu ajungem sa ne vedem.
In a doua situatie nu ne vedem de asemenea.
Ambele situatii au acelasi punct comun. Nu ne vedem. Insa sunt fundamental diferite ca si posibilitate. Si totusi sentimentul este acelasi. Ceea ce inseamna ca sentimentele nu sunt conditionate de existenta biologica. Iubim la fel in ambele situatii. Desigur se pune intrebarea daca iubim o imagine, o perceptie vizuala. Raspunsul se pare ca este negativ pentru ca daca o sa comutam exemplul la propriul copil de exemplu acesta(copilul) a fi iubit orisicum va arata fie la o singura zi fie la 80 de ani. Deci nici imaginea nu este conditia. Si atunci sentimentele de cine tin daca nu de lumea materiala? De ce disparitia materiala nu duce la disparitia sentimentului? Si cel mai important de ce sentimentele nu pot fi descoperite? Descoperim o gramada de lucruri intr-o lume in care traim insa in mod cert descoperim lucruri ale lumii in care traim acum. Nu descoperim niciodata lucruri ale unei lumi in care nu traim. Probabil asa este rostul. Sa avem ceea ce este in sac. Sa descoperim ceea ce avem in sac. Acum.
Religia.
Omul de cand exista este o trestie ganditoare. Si a incercat si va incerca sa gaseasca raspunsuri. Chiar si la sentimente. Un raspuns acceptat este si religia. Crezul. Trebuie sa precizez faptul ca "a crede" a fost si este inceputul oricarui drum. Si stiinta asa cum o percepem fiecare dintre noi daca suntem corecti fata de noi am descoperi ca defapt primele cuvinte ale oricarui om care incearca sa isi explice ceva incep cu "cred ca..." Nu vi se pare ciudat ca la baza oricare dintre noi sau oamenii de stiinta incep in esenta cu aceste doua cuvinte? "cred ca..."?
Ceea ce urmeaza dupa aceste cuvinte devin fundamental diferite.
Chiar si religiile au la baza crezul. De ce este necesar sa credem? Necesar este infinit de putin spus. Pentru ca probabil in acest sac exista ratiunea. Omul rationeaza. Si ca sa rationeze invariabil incepe cu doua cuvinte "cred ca..."
Dar de ce sentimentel niciodata (desi exista) nu pot sa inceapa cu aceste cuvinte sau nu pot fi exprimate cu aceste doua cuvinte "cred ca..". De ce ele exista si nu avem nevoie (oare de ce?) sa le descoperim? Oare apartin doar acestui sac? Se pare ca nu, din moment ce putem sa iubim si dincolo de despartirea materiala. Inseamna ca sentimentele apartin si altui sac daca depasesc sacul in care ne gasim? Inseamna ca exista si alt sac? Si de aici iata ca ajungem din nou la vesnica intrebare:
Exista si alt sac in afara de sacul meu?

Modul in care incercam sa explicam daca exista sau nu este subiectiv. Tine de sacul nostru. Insa pentru mine de exemplu, sacul acesta in care ma aflu m-a invatat sa imi doresc cu toata fiinta sa cred ca exista si un alt sac pentru simplul motiv ca iubesc.
Asa incat cred din tot sufletul ca exista si altceva dincolo de viata materiala orisicum o vom numi noi, insa cred in acel ceva pentru ca iubirea depaseste linia acestei vieti si ma determina sa cred in ea. In rest este doar diferenta de o strada, un oras, un continent sau ... o viata.
Eu nu va doresc decat sa fiti linistiti, sa iubiti si atunci o sa aveti in mod sigur o vesnicie pusa la dispozitie in mod gratuit.

Eu pur si simplu / Pagina familiei / Tot noi / Mai multe... / www.youtube.com/user/mariuspernes" target="_blank"> Video
Pagina legislativa

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns ladyJ spune:

Marius, de ce te-ai facut mey avocat?

Sunt de acord in mare parte cu mesajul tau. Vreau doar sa-ti spun ca, intr-adevar iubirea nu a fost demonstrata stiintific, nu exista o definitie clara a acesteia sau o explicatie clara a aparitiei acestui sentiment (unii iubesc exact persoanele care le fac cel mai mult rau), insa, sentimentele astea bune, de iubire, mila, afectiune nu sunt generale, nu sunt numitor comun tuturor oamenilor.

Exista persoane care nu au sentimente de afectiune sau iubire. Ele sunt catalogate ca fiind persoane cu diferite boli psihice, in functie de comportamentul care deriva din lipsa sentimentelor.

Chiar daca am fost 创programati创 sa dezvoltam sentimente, se pare ca mediul in care traim poate opri dezvoltarea acestora sau le poate intensifica intr-un mod ne-normal(exemple: sensibilitate ridicata)

Sentimentele, pachet in care intra si iubirea, sunt niste procese psihice. Daca eu am acum sentimente de iubire pentru cineva, si acel cineva inceteaza sa mai existe, sentimentul MEU nu moare deoarece eu inca exist! Nu am sentimente fata de prezenta fizica a acelei persoane, nu fata de ceea ce imi spune aici si acum ci fata de ce inseamna acea persoana pentru mine.
Mai exact, ma refer la amintiri. Amintirile imi pot invia sentimentele, mi le pastreaza vii.

Daca mirosi un parfum pe care obisnuiai sa-l folosesti in studentie sa spunem, imediat te vor invada amintirile si trairile acelei perioade. vei simti iar golul in stomac, sentimentul acela de student fara griji, iti vei aduce aminte de dragostea din facultate
, si tot asa.

Contactul tau cu ceva din trecut te va transpune in trecut. Amintirile iti vor declansa sentimentele demult uitate: un parfum, o melodie, etc. De ce? pentru ca TU inca existi. Viata de student, a ta persoanala, nu mai exista. Dar exista peste tot amintirea, factori care te fac sa-ti amintesti si deci sa simti din nou.

De aceia,consider ca disparitia materialului nu duce la pierderea sentimentului

Aici se nasc intrebarile: dar disparitia mea BIOLOGICA, duce la pierderea sentimentelor? Semtimentele mele nu sunt ceva palpabil, vin din psihic, daca dispar eu, se termina si cu psihicul(sufletul)?
Daca exista o viata..dincolo, merg in acea viata cu tot cu sentimentele si amintirile mele?

Stii de ce cred eu ca exista 创alt sac创? Nu pentru ca iubesc...ci pentru ca simt cum gandirea mea se loveste de un zid puternic. Incearca sa-ti explici sau sa-ti imaginezi INFINITUL. Nu vei putea. Cat de infinit este infinitul? Totusi, unde se termina acest infinit? Nu se termina? Imagineaza-ti ceva ce nu se termina niciodata...nu poti.Pentru ca nu putem efectiv gandi in acest mod.

Si ar mai fi ceva ce ma face sa cred ca exista ceva, orice, dupa moarte: factorii care ne-au facut sa aparem aici. CUM, CINE, a permis dezvoltarea omului, in uter? Cine sau cum au aparut procesele psihice? De ce nu pot gandi..in infinit?DE ce unii dintre noi au experiente pe care noi, ceilalti, le consideram imposibile?

Chiar daca ii ascult pe cei care-mi spun ca am aparut evoluand dintr-o..celula mica mica, CINE sau CE a dus la aparitie celulei? Universul? Ce e universul? Cine l-a facut?

Si uite asa, ne invartim in cerc, putem pune un milion de intrebari pe secunda si tot nu avem un raspuns. Ei..zidul acesta ma face sa cred ca exista ceva dupa moarte. Poate o dimensiune total diferita fata de ceea ce suntem noi acum capabili sa intelegem. O dimensiune in care vom sti mai multe.
Si sigur...ce exista dupa aceasta dimensiune?De ce exista? Unde e? Cat de mare e? Cine a facut-o?.....
You see?


PS intentionat am lasat religia de-o parte.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns 3x3 spune:

ati vazut filmul " The Lazarus Phenomenon"? este un documentar incarcat de mesaj! experiente mistice care au schimbat complet cursurile vietilor!

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns marius spune:

Citat:
citat din mesajul lui ladyJ

Marius, de ce te-ai facut mey avocat?

Sunt de acord in mare parte cu mesajul tau. Vreau doar sa-ti spun ca, intr-adevar iubirea nu a fost demonstrata stiintific, nu exista o definitie clara a acesteia sau o explicatie clara a aparitiei acestui sentiment (unii iubesc exact persoanele care le fac cel mai mult rau), insa, sentimentele astea bune, de iubire, mila, afectiune nu sunt generale, nu sunt numitor comun tuturor oamenilor.

Exista persoane care nu au sentimente de afectiune sau iubire. Ele sunt catalogate ca fiind persoane cu diferite boli psihice, in functie de comportamentul care deriva din lipsa sentimentelor.

Chiar daca am fost 创programati创 sa dezvoltam sentimente, se pare ca mediul in care traim poate opri dezvoltarea acestora sau le poate intensifica intr-un mod ne-normal(exemple: sensibilitate ridicata)

Sentimentele, pachet in care intra si iubirea, sunt niste procese psihice. Daca eu am acum sentimente de iubire pentru cineva, si acel cineva inceteaza sa mai existe, sentimentul MEU nu moare deoarece eu inca exist! Nu am sentimente fata de prezenta fizica a acelei persoane, nu fata de ceea ce imi spune aici si acum ci fata de ce inseamna acea persoana pentru mine.
Mai exact, ma refer la amintiri. Amintirile imi pot invia sentimentele, mi le pastreaza vii.

Daca mirosi un parfum pe care obisnuiai sa-l folosesti in studentie sa spunem, imediat te vor invada amintirile si trairile acelei perioade. vei simti iar golul in stomac, sentimentul acela de student fara griji, iti vei aduce aminte de dragostea din facultate
, si tot asa.

Contactul tau cu ceva din trecut te va transpune in trecut. Amintirile iti vor declansa sentimentele demult uitate: un parfum, o melodie, etc. De ce? pentru ca TU inca existi. Viata de student, a ta persoanala, nu mai exista. Dar exista peste tot amintirea, factori care te fac sa-ti amintesti si deci sa simti din nou.

De aceia,consider ca disparitia materialului nu duce la pierderea sentimentului

Aici se nasc intrebarile: dar disparitia mea BIOLOGICA, duce la pierderea sentimentelor? Semtimentele mele nu sunt ceva palpabil, vin din psihic, daca dispar eu, se termina si cu psihicul(sufletul)?
Daca exista o viata..dincolo, merg in acea viata cu tot cu sentimentele si amintirile mele?

Stii de ce cred eu ca exista 创alt sac创? Nu pentru ca iubesc...ci pentru ca simt cum gandirea mea se loveste de un zid puternic. Incearca sa-ti explici sau sa-ti imaginezi INFINITUL. Nu vei putea. Cat de infinit este infinitul? Totusi, unde se termina acest infinit? Nu se termina? Imagineaza-ti ceva ce nu se termina niciodata...nu poti.Pentru ca nu putem efectiv gandi in acest mod.

Si ar mai fi ceva ce ma face sa cred ca exista ceva, orice, dupa moarte: factorii care ne-au facut sa aparem aici. CUM, CINE, a permis dezvoltarea omului, in uter? Cine sau cum au aparut procesele psihice? De ce nu pot gandi..in infinit?DE ce unii dintre noi au experiente pe care noi, ceilalti, le consideram imposibile?

Chiar daca ii ascult pe cei care-mi spun ca am aparut evoluand dintr-o..celula mica mica, CINE sau CE a dus la aparitie celulei? Universul? Ce e universul? Cine l-a facut?

Si uite asa, ne invartim in cerc, putem pune un milion de intrebari pe secunda si tot nu avem un raspuns. Ei..zidul acesta ma face sa cred ca exista ceva dupa moarte. Poate o dimensiune total diferita fata de ceea ce suntem noi acum capabili sa intelegem. O dimensiune in care vom sti mai multe.
Si sigur...ce exista dupa aceasta dimensiune?De ce exista? Unde e? Cat de mare e? Cine a facut-o?.....
You see?


PS intentionat am lasat religia de-o parte.

Mi-au placut argumentele date de tine chiar daca recunsoc caas putea sa le combat putin pe ici pe colo insa in esenta mi-au placut. Pe de alta parte ce ai fi vrut sa fiu si nu sunt, este intrebarea ce ma pune la incercare?

Acum sa completez o idee. Pe mine m-a marcat ideea mortii in mai multe randuri. Chiar daca nu am lasat sa se vada am fost patruns de ideea de moarte. La inceput cred ca mi-era frica. Si acum ma infioara. Insa am inceput sa am mortii mei. Am ajuns sa traiesc tristetea unor oameni care si-au pierdut copiii. Aici m-a marcat definitiv. Iubirea dintre un parinte si copilul sau este un miracol. Un copil este un miracol. Si de aceea pe mine m-a bulversat de fiecare data experienta de a sti cum un miracol este desfacut. In mod normal un miracol nu dispare. Deci ceva imi scapa. Inca nu am ajuns sa patrund aceasta taina. Trebuie sa fie ceva dincolo de puterea mea de intelegere. In egala masura insa s-a intamplat un alt fenomen. Oamenii(fiintele) care mor in acceptiunea noastra nu dispar. Ceva ramane. Dispare (nici macar ea) partea biologica dar ceva nu dispare. Ceva merge mai departe si nu stiu de ce. Mai mult este peste mine. Eu doar pot sa constat si sa raman atent. Atunci cand un om oboseste are nevoie de liniste. Atunci cand un om se odihneste are nevoie de liniste. Atunci cand un om este agitat, surescitat are nevoie de pauza (de liniste). Oamenii se odihnesc. In cimitir este liniste. In parcuri (cu exceptiile de rigoare ) este liniste, in munti este liniste, natura in care traim ne reface (daca o respectam) Si toate acestea in viata de zi cu zi cea pe care o stim, biologica. In toate exista o cheie. Insa uneori ori nu vrem, ori nu ajungem sa putem sa o vedem.
Ar fi multe de spus dar nu vreau sa monopolizez topicul.

Eu pur si simplu / Pagina familiei / Tot noi / Mai multe... / www.youtube.com/user/mariuspernes" target="_blank"> Video
Pagina legislativa

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns ladyJ spune:

Marius, avocatii au asa, dupa parerea mea, o latura mai superficiala in ale vietii. Nu toti, dar majoritatea.

Citindu-te, aici si la multe alte topicuri unde se vorbeste despre VIATA, despre relatiile dintre oameni, despre sentimente, despre implinire, despre liniste, te-as fi vazut fara echivoc un bun scriitor, sfatuitor(psiholog), un ganditor, artist, filozof.Ce mai , un om bun de pus la rana

Dar sigur, poate latura justitiarului din tine te-a facut sa mergi spre avocatura. Si pana la urma si sentimentul dreptatii este unul asemanator altor sentimente bune: iubire, afectiune. Oricum tine minte ca, pe langa avocatura, pe care sunt sigura ca o tratezi cu aceiasi seriozitate ca alte aspecte care te definesc, esti un om mult mai profund decat lasa sa se vada prima impresie dupa care te judeca in mod natural oamenii: avocat.


Ideea mortii cred ca ne marcheaza pe fiecare dintre noi. O simtim mai ales atunci cand este in preajma noastra. Cand o 创vedem创 , cand intelegem ca cei dragi noua chiar nu se mai intorc din drumul asta.
Si, ne e frica. Frica de necunoscut.
Simtim ca omul care a fost nu e plecat 创de tot创. Daca intri in casa lui, ii simti inca prezenta.Si ni se pare mult prea simplu si prea fara esenta ca cineva sa dispara asa pur si simplu din viata noastra, fara drept de apel. Ce facem? Gandim mai mult ca niciodata. Incercam sa gasim raspunsuri, ne auto-educam, interpretam, SPERAM.

Avem mare nevoie de asta. Acesta este si motivul pentru care cei mai multi cred in viata de dupa..viata. Pentru ca, omeneste este aproape imposibil sa accepti faptul ca un om drag a incetat sa existe PE VECI. Ce e vesnicia? Iar e ceva ce nu putem intelege.

Dar lasand la o parte speranta de care are omul nevoie, acea speranta ca, candva, undeva ,ii va revedea pe cei dragi, eu personal cred ca exista ceva dupa moartea ..de aici. Din motivele enumerate anterior si nu numai.
Multe intamplari 创paranormale创 s-au clarificat odata cu avansarea stiintei. Deja-vu-ul care a bagat in sperieti milioane de oameni are o explicatie. Psihologia lucreaza permanent in directia sufletului. Si totusi, raman aceleasi intrebari: CUM? CINE? DE CE?

Cred ca am mai scris candva asta...primisem o explicatie apocaliptica de la o cunostinta de-a mea, in timp ca tratam foarte serios problema vietii. Mi-a spus ca suntem programati. Totul la noi, oamenii , este programat. Functionarea organelor interne, functionarea psihicului, evolutia noastra. Si pe langa programarea asta, avem 创n创 factori care ne fac sa fim diferiti: incapand de la combinarea genelor dintre 2 oameni pana la mediul inconjurator care lasa asupra noastra o mare, mare amprenta.
In esenta suntem aceiasi, dar totusi foarte diferiti. Ei bine, ar fi vorba de o evolutie a speciei, in opinia cunostintei mele. Ne este restrictionata intelegerea anumitor lucruri, pentru a functiona trebuie sa nu iesim din 创masca创 noastra si trebuie sa respectam regulile elementare: oxigen, hrana, apa.

Se prea poate, spune el, ca dupa ce murim sa incetam pur si simplu sa mai existam undeva. Suntem, in parte, o mica rotita la un intreg 创proiect创 care dupa ce nu mai e folositoare in vreun fel, este..indepartata. Sau se indeparteaza singura.

I-as fi dat poate dreptate, asa, cu sange rece, daca 创stia创 sa-mi dea o explicatie cu privire la...sentimente. Si nu, nu doar la sentimentul in sine ci la tot ceea ce declanseaza acel sentiment in organismul uman: senzatia de durere, de fericire, de implinire, de liniste, etc. Ca asa, daca sentimentul ar disparea subit, oricare ar fi el, as fi crezut ca e doar o punte dintre oameni, pentru ca acestia sa relationeze mai bine intre ei. Dar, da, este mai mult decat atat.Deci ce sens ar avea trairea aceia intensa in evolutia speciei? oamenii se iubesc si se urasc de mii de ani si nu asta i-a facut sa evolueze.

Moartea mamei sau a copilului este ceva mult prea trist pentru a ma putea concentra sa scriu. Este nedrept, atat de nedrept incat te sperie. Moartea in sine, a oricui iubim este nedreapta. Pentru ca nu o intelegem. De ce trebuie sa se zdruncine universul unui om printr-o asa pierdere? De ce suntem supusi unei asemenea tristeti? Culmea, stim cu totii ca nu suntem aici...for ever. Si totusi, acea despartire ne da fiori si incercam sa nu ne gandim la ea.O renegam, efectiv.
Daca am fi siguri siguri, ca dupa moarte exista alta viata, ne-am grabi cu totii intr-acolo. Sau am dansa la inmormantari si ne-am bucura.Si criminalii nu ar mai omora pe nimeni, ca le-ar face marea favoare a trimiterii in viata cea minunata.
Toti vor sa stie ce e dupa moarte. Uite ca viata iti da posibilitatea sa afli, daca vrei. Dar hei..cine vrea sa riste? Daca nu e nimic acolo? Si iar revenim la cercul de incertitudini si intrebari fara raspuns.


Te rog, Marius, sa combati.
Monopolizeaza, citesc cu placere.(si nu-s singura)

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns marius spune:

Nu am sa-ti combat raspunsul e unul dintre cele mai frumoase pledoarii pe care le-am citit vreodata - si am stat sa citesc pe-ndelete. Am si zambit. Este destul de greu sa-ti dau un raspuns insa am sa pozitionez cateva aspecte.
De ce ne doare cand moare cineva cunoscut? Pot sa raspund doar din prisma experientei mele si in presupunerea-mi ca si altii vor fi simtind la fel. Probabil pentru ca in viata noastra apartinem unui grup de oameni (parinti, bunici, frati, surori, unchi, matusi, prieteni) si relationand cu ei resimtim despartirea. Este un motiv personal ei devin ai nostri ca un fel de semiproprietate, ne identificam cu ei asemeni unei jucarii preferate. E tatal meu, mama mea, bunica mea, prietenul sau prietena mea (cuvantul meu/mea este definitoriu si decisiv). In momentul in care survine moartea si inmormantarea se rupe ceva in noi. Ne rupem defintiv asa cum percepem in aceasta viata de ceva drag, de ceva ce ne apartinea. Brusc realizam cu durere cat de efemera este viata, cat de scurta. Pe moment durerea este atat de coplesitoare incat ne doboara. Mai apoi apare revolta si intrebarile atat de cunoscute mie: DE CE? Ne revoltam in fata mortii o dusmanim, o personalizam, o detestam. Pentru ca ne-a luat ceva ce ne apartinea. DE CE? Majoritatea dintre noi nu reusim sa trecem dincolo de aceste momente. Este un prag care insa ne schimba pentru totdeauna. Uneori chiar viziunea.
Am sa revin un pic la religie. Nu am urmarit alte religii desi imi pare rau. Daca as avea timp le-as urmari cu toate ca este un efort enorm. Dar consider ca merita. Pentru mine desigur. Dar ceea ce vreau sa scriu este ca in esenta daca omul este linistit, daca nu se involbureaza poate sa ajunga sa se cunoasca mai bine. Ce are cu religia? Sunt extrem de multe pasaje, inscrisuri care ascund in cuvinte aparent povestitoare adevaruri profunde. Sunt cuvinte incarcate de sensuri. Am sa sar un pic mai departe. Am sa intreb orice cititor al acestor randuri: Ati citit Eminescu? Nu la scoala, ci asa pe-ndelete fara graba. In multe randuri de-ale lui sunt ascunse (oare?) adevaruri ciudate. Poate este gresit sa rostesc un cuvant asa de mare "adevar". Dar este profund. De aceea cred ca desavarsirea omului pe sine insusi nu tine de timp, de crez sau religie. Evolutia nu este un apanaj al materialului ci al spiritualului. Da, noi in lumea noastra mica, in micimea noastra credem ca evolutia este ceva material, ceva ce ne confera superioritate si drepturi. In timp ce cei care evolueaza parca pe masura ce o fac din ce in ce devin mai atenti, mai retrasi mai circumspecti asupra a ceea ce vor spune catre altii. Nu ca le-ar fi frica in a vorbi ci mai degraba teama de a nu lasa sa curga ceva hilar sau superficial. Ei nu vor rade niciodata de nimeni si nimic. Poate vor fi constatativi.
Dar sa revin.
Noua oamenilor ne place sa speram. Traim de cele mai multe ori cu un motor ce ne propulseaza numit speranta. Exista sintagma: speranta moare ultima. Ma intreb cati oare intelg sau s-au aplecat asupra sensului a trei cuvinte. Speranta moare ultima.
Din nou pragul fatidic - moartea. Bariera fata de care, sau dincolo de care nu ar mai fi nimic. Si lupta(?!) omului cu dusmanul lui. Moartea. Arma ultima find speranta. Sa spere omul la nemurire? Daca ar fi sa ne luam dupa istorie (antica si nu numai) omul si-a dorit intrun sens sau altul nemurirea. Si-a dorit sufleteste nu materialiceste. Nimeni niciodata nu si-a dorit sa nu mai moara. Avem repere pe cei care ne apartin. Omul nu doreste sa-si ingroape urmasii. Pentru ca simte ca fiecare isi are randul. Si nimeni nu-si doreste sa sara in alte randuri. Sa fie durerea prea mare? Sa fie revolta prea mare? Omul renunta la sine-si si spune: "De ce nu m-ai luat pe mine?" Omul in fata mortii se supune fata de sine ca altii sa nu urmeze. Ciudat este ca omul in sine este egoist si fara nici cea mai mica explicatie uneori devine altruist. Omului ii este frica de moarte. Asa cum spuneai ne este frica de necunoscut. Instinctul (biologic) de conservare ne doboara, ratiunea lucreaza febril. Aici este cheia. Am sa-ti dau un exemplu.
Esti in fata unei usi. Nu stii ce este in spatele usii. Daca ai sti sau ti s-ar sugera ca in spate este ceva placut vei deschide usa. Daca ti se va sugera ca este ceva neplacut probabil nu vei deschide usa. Daca nu ti se va spune nimic o vei deschide cu teama. Iata deci ca din trei posibilitati doua sunt negative. Acesta este omul - propriul lui inamic spiritual. Lipsa de incredere il determina sa nu ia decizii sau sa le ia gresit sau superficiale. Oare de ce am atras atentia cuvantului de mai sus?
Uneori (de cele mai multe ori) nu suntem pregatiti pentru multe cum sa le numesc, multe sensuri care nu numai ca ne pot ajuta in viata de zi cu zi ci ne pot pregati intim in acceptarea si altor posibilitati decat cele ce le intalnim la fiecare pas. Rezultatul acestor acceptari este crestrea spirituala a sufletului orisicui. Omul nu-si va schimba statura, nu se va ingrasa sau nu va slabi, dar probabil va deveni mai bun, cu el, cu altii, cu ce este in jurul lui. Probabil se va bucura de viata mult mai mult, probabil va plange mult mai mult, uneori cu sufletul. Un om care are rabdare cu sine va avea rabdare cu cei din juru-i. Va vedea sau va incerca sa vada dincolo de culoarea ochilor licarul sufletului. Nu exista oameni rai. Oamenii devin rai. Insa in jur exista intotdeauna un echilibru. Uneori avem tendinta de a dezechilibra. Pentru ca suntem egoisti. Si atunci ceva sau cineva trebuie sa echilibreze. Asa incat fara sa ne dam seama pierdem. In realitate nu am pierdut niciodata nimic. Doar s-a echilibrat undeva o balanta.
Cand moare cineva spunem "l-am pierdut pe X sau Y". Nu am sa spun ca nu este adevarat. Decat daca cineva ma va provoca. Citeam zilele trecute cateva randuri ale unei mamici ce si-a pierdut fetita. Si imi era greu sa-i spun ca toate sunt sa vie la timpul lor asa cum este ordonat. Nu stiu daca m-ar fi fost inteles. Desi tare mi-as fi dorit.
Uneori si aici pe forum scriu povestioare. Rareori povestioarele mele sunt doar cuvinte insiruite. In fiecare strecor cuvinte ce sunt adresate. Si in cuvinte strecor mesaje. Destinatia este sufletul cuiva. Asa incat sunt un fel de postas. Si am sa o fac oridecate ori sufletul meu imi va spune :
"Da, am ceva de scris."

Acum am sa spun ceva important. Oamenii care mor nu sunt tristi.

Candva destul de demult am fost intrebat ce cred eu despre ideea de "a fi tata"? Am cautat raspunsul meu si recitindu-ma ma regasesc si in acest subiect cu ceea ce am scris in final:

"Atunci cand nu voi mai fi mi-ar place sa cred ca cineva se va uita undeva sus dupa mine nu cu tristete ci cu dorinta de a ma pastra in suflet. Si cu multumirea de a ne fi avut legati de destinul nostru comun. Pentru ca a fi tata cred ca inseamna soarta de a ne avea unii pe altii pentru totdeauna chiar daca odata si odata ceea ce vom putea sa vedem este lucirea unei stele in miez de noapte."

Respectul meu pentru viata creste cu fiecare zi si asta imi aduce pas cu pas linistea mortii.

Eu pur si simplu / Pagina familiei / Tot noi / Mai multe... / www.youtube.com/user/mariuspernes" target="_blank"> Video
Pagina legislativa

Mergi la inceput