Miracolul unei iubiri nesfarsite: Maria

De cand am descoperit acest site citeam cu placere si emotie povestile nasterilor visand la momentul in care voi scrie si eu povestea nasterii puiutului meu. Iata ca acum a sosit si aceasta clipa.
Povestea noastra incepe in anul 2003, atunci cand mi-am cunoscut sotul (intr-un mod mai putin obisnuit: pe internet!). Eram amandoi dupa cate o relatie esuata si poate ca acest lucru ne-a unit si mai mult. Am trecut impreuna prin multe greutati dar si multe bucurii si toate acestea s-au finalizat in octombrie 2005 cu o nunta de vis. In acea seara ne-am pus amandoi aceeasi dorinta: sa avem un bebe cat mai curand posibil. Amandoi iubeam enorm copiii si simteam ca e singurul lucru care ne lipseste pentru ca fericirea noastra sa fie completa. Totusi, stiind ca avusesem ceva probleme de sanatate, nu nefaceam sperante ca puiul cel mult asteptat va sosi prea curand. Nu trecuse 1 an de cand fusesem diagnosticata cu ovare micropolichistice si fibrom uterin. Sotul meu m-a indrumat spre o doctorita minunata care mi-a infirmat diagnosticul de ovare micropolichistice. Cat despre fibrom nu credea ca e vorba de asa ceva. Ramanea sa mai fac niste analize.
Si totusi...intr-o minunata seara de decembrie, cam cu o saptamana inainte de Craciun, am auzit ca prin vis o voce in mintea mea: "vei avea o fetita". De a doua zi am inceput sa numar zilele pana cand ar fi trebuit sa-mi vina ciclul si pana cand as fi stiut sigur ca sunt insarcinata. Testul de sarcina mi l-am cumparat cu o saptamana inainte de ziua de 9 ianuarie cand stiam ca ar fi trebuit sa apara rusii. Si a venit si ziua de 9 ianuarie si...nimic. Noaptea de 9-10 ianuarie nu am inchis nici un ochi, asteptand nerabdatoare sa fac testul de sarcina. Sotului nu i-am spus nimic, pentru ca nu vroiam ca in cazul unui test negativ, sa-l dezamagesc. In sfarsit, pe la 7 dimineata, cu inima-n gat de emotii m-am dus sa-mi fac testul. Am asteptat putin si...dezamagire: aparuse o singura liniuta. Cu lacrimi in ochi am aruncat testul. Dar ceva imi spunea sa iau testul din gunoi si sa ma mai uit o data. Si asa am facut. Surpriza mare: a doua liniuta aparuse palida si timida. Am alergat la sotul meu i-am pus testul in mana pentru ca nu mai puteam sa spun nimic de emotie si ne-am imbratisat cu lacrimi in ochi. Totusi vroiam sa fim absolut siguri asa ca am hotarat ca peste vreo 3 zile sa mai fac un test. Cand si cel de-al doilea test a iesit pozitiv, am facut programarea la doctorita. Acolo dupa ce mi s-a spus ca sunt insarcinata in 4 saptamani si 6 zile mi s-a dat si o veste bomba: "se pare ca aveti uter dublu, nu sunt foarte sigura dar daca e asa nu va pot garanta ca veti duce sarcina la bun sfarsit." Am simtit ca-mi cade cerul pe mine, oare asta insemna ca nu voi putea avea copii? Niciodata? Nu puteam accepta asa ceva. Am inceput sa caut pe internet si sa ma informez despre uterul dublu si ce inseamna el.
La urmatorul control insa, cand uterul a mai crescut, doctorita m-a linistit: e totul OK, nu e uter dublu, dar e "ceva" acolo. Sarcina trebuia urmarita indeaproape.
Ma pot lauda ca am avut o sarcina aproape perfecta: greturi foarte suportabile, pofte moderate cat despre arsuri sau dureri de spate, n-am avut deloc.
Eram insarcinata deja in 4 luni si ni se spusese ca "probabil veti avea un baietel". Nu se vedea foarte clar la ecograf pentru ca bebe avea cordonul ombilical intre picioare. Eu insa simteam ca am o fetita. Intr-o dimineata am simtit cum mi se inmoaie picioarele: sangeram. N-am mai stat pe ganduri si am fugit la spital la doctorita mea. M-a controlat, mi-a facut o echografie si m-a linistit: bebe era bine la locul lui. Sangerarea a durat 3 zile si s-a dovedit a fi benefica: se eliminase acel "ceva" cu iz de fibrom!
Lunile care au urmat au fost minunate si le-am trait la intensitate maxima. Acea fiinta micuta crestea acolo in mine si dadea semne de vioiciune din ce in ce mai puternice topindu-i pe mami si pe tati.
Pana in luna a 8-a nu am stiut sigur daca vom avea o fetita sau un baietel. Pana atunci scorul fusese de 2-1 in favoarea unui carucior bleu. La ecografia din luna a 8-a insa s-a vazut clar: era fetita. Tati era in culmea fericirii caci isi dorea din toata inima o fetita.
In sfarsit, am ajuns cu bine si in septembrie, luna in care trebuia sa nasc. A trecut si 14 septembrie, DPN-ul meu si...nimic. Nici un semn. Doctorita mea mi-a spus la ultimul control ca probabil voi naste in jur de 20 septembrie. Emotiile cresteau cu fiecare zi, bagajul era gata, doar bebe nu vroia deloc sa-i cunoasca pe mami si pe tati. Unde era mai bine, mai sigur, mai cald ca acolo, in burtica lui mami?
Pe 18 septembrie seara, observ o pata mica, rosie. "Hehe, se apropie momentul", imi zic.
Ziua de 19 septembrie: eram la o "sueta" cu fetele de pe forum cand am simtit prima durere usoara, ca la ciclu. M-am uitat la ceas, era ora 10 dimineata. Dupa aproximativ o ora, din nou o durere usoara. Apoi cateva ore...nimic. Seara pe la ora 11 iarasi dureri, la intervale neregulate: 11 minute, 7 minute, 4 minute, iar 11 minute. Dureri suportabile dar...nu treceau. Pe la ora 12 noaptea imi zice soacra-mea ca ar fi cazul sa ma imbrac sa merg la spital. Ne conformam si eu si sotul meu. Aveam contractii la 4, 2 si chiar 1 minut. Dar tot neregulate. Ajun sa la spital ma controleaza doctorita de garda: dilatatie 1. "Ce facem, doamna, va trimit acasa? Mi-e ca va intoarceti peste vreo 2 ore" "Hai ca esti culmea, tanti", imi zic, "pai pe mine ma intrebi ce sa facem, daca sa ma internezi sau nu?" Pana la urma, dupa o injectie cu amestec litic si cu contractiim la fel de neregulate la 20 de minute si la 4 minute, se hotaraste sa ma interneze ca sa nu stam toata noaptea pe drumuri. Ma "cazez" intr-un pat dintr-o sala de travaliu (deja era 1.30 noaptea) si dupa vreo 15 minute imi expediez sotul acasa, sa se odihneasca pentru ca "cine stie cand mai apuci sa dormi". Mi se spusese clar ca inainte de 9 dimineata nu nasc. Nici nu stiu cand au trecut orele, aveam contractii cam la 3-4 minute, tot neregulate, dar din ce in ce mai intense. Mai atipeam intre 2 contractii, dar lucrul asta parca mai rau ma obosea. In sfarsit se face dimineata, ora 7 si pot s-o sun pe mama sa-i spun ca m-am internat (n-am vrut s-o trezesc in toiul noptii). orele trec, vine si doctorita mea, pe care n-o sunasem in timpul noptii pentru ca mi-am dat seama ca nu era cazul. Ma controleaza, dilatatie 2. "Mai avem de asteptat". Eu inca eram cu zambetul pe buze si curajoasa. De la ora 8.30 au inceput contractiile mai puternice. Citisem pe internet despre tehnicile de respiratie si incercam sa le aplic dar nu ma ajutau prea mult. In fine, pe la ora 11 se constata ca am dilaltie 4 spre 5 si mi se monteaza epidurala, apoi perfuzia cu oxitocina. Speram sa nasc pana la ora 13. Se face insa si ora 13 si nimic. Pe la 13.15 apare iarasi doctorita si ii spun ca eu pierd tura ei, o sa plece si eu nu mai nasc. Imi zambeste si ma linisteste "Nu plec nicaieri pana nu nasteti". Apoi ma controleaza si: "repede, pregatiti sala de nasteri ca naste fata in pat aici". Am mers pe picioare in sala de nasteri. Eram ca o floricica cu epidurala. Parca mergeam la meci, nu sa nasc. il sun pe sot, care ma astepta afara si-i spun ca ma baga in sala de nasteri.
Odata urcata pe masa, am inceput sa rad cu moasa, doctorita si asistentele intre 2 impingeri, parca nu eu nasteam! In sfarsit o aud pe doctorita: "hai, inca o data ca nu sta bebe bine acolo". Imi adun toate puterile si imping si in momentul urmator o vad pe doctorita cum il trage pe bebe afara. In secunda aceea am simtit ca ma napadeste un val de caldura si imi dau lacrimile. O vedeam pe micuta mea acolo, dand din manute si nu-mi venea sa cred: era a mea, fetita mea, acea fiinta pe care o purtasem timp de 9 luni in burtica, acea fiinta care imi daduse de atatea ori semne ba cu pumnisorul, ba cu calcaiul, ba cu funduletul, ca e totul bine cu ea acolo.
In momentul in care Maria a scos primul tipat, am scos si noi, toti cei care eram de fata acolo, o exclamatie de uimire si de incantare: "ia te uita, ce gropite dulci face!". Astea au fost cuvintele doctoritei iar eu simteam ca plutesc de fericire: fetita mea mostenise gropitele sotului meu, exact asa cum imi dorisem. Am rugat-o pe doctorita sa mi-o dea s-o pup. Cand am atins-o cu buzele am simtit ca se opreste timpul in loc si ca ma topesc: era atat de calda si de moale si era a mea! Minunea mea, darul de la Dumnezeu pentru mine si sotul meu. Oare meritam noi, doi pacatosi, asa un dar de la Dumnezeu? Si totusi El, in imensa Lui dragoste pentru noi, ni-l daruise!
Dupa cateva ore de la nastere m-a vizitat si sotul in salon. Avea lacrimi in ochi de fericire si mi-a aratat primele poze cu fetita noastra. Era leita tati! Se parea ca Dumnezeu chiar imi ascultase toate rugaciunile: Maria era perfect sanatoasa si era bucatica rupta tati, exact asa cum visasem! Oare ne mai puteam dori altceva?
Maria s-a nascut pe 20 septembrie la ora 13.37. A venit pe lume la doi ani fara 10 zile de la moartea tatalui meu, parca pentru a compensa golul lasat in suflet de disparitia lui. In amintirea lui, i-am pus si numele Cornelia, cu atat mai mult cu cat si tatal meu era nascut in septembrie.
Maria este acum atat pentru noi cat si pentru buni sensul vietii noastre, fiinta care face ca fericirea noastra sa fie perfecta. Ne consideram cei mai fericiti si impliniti parinti si fiecare zambet al ei ne convinge si mai mult de un lucru: Dumnezeu ne iubeste cu adevarat! Uneori, uitandu-ma la ea, ma intreb: oare merit eu asa o minune in viata mea?
Aceasta este povestea nasterii Mariei Cornelia, o poveste ca oricare alta si totusi unica pentru noi, doi oameni obisnuiti care au infaptuit o mica minune...

de Maria Cornelia (20.09.2006)
Poze diverse, Varsta Mariei,Mariuta mamaruta
www.totsites.com/tot/mariacornelia" target="_blank">Am si paginuta

eloise spune:

Alexandra, ce poveste frumoasa si emotionanta! Ai o fetita superba, iti doresc sa fie mereu sanatoasa si plina de noroc iar voi sa va bucurati de zambetul si nastrusniciile ei!

P.S. Sa nu te mai "aud" spunand ce-ai zis azi la noi la 'Bucurii'...

Andra si Vladutz (14.10.2006)
Poze cu Vladutz
Cum a venit pe lume Vladutz
Varsta lui Vladutz
EU

aka spune:

O poveste foarte frumoasa. Sa va traiasca mica minune. Sa fie sanatoasa, sa aiba mult noroc. Ca frumushica e de acum .



Monica 34+

inni spune:

Lexi....foarte frumos ai povestit. Intra-adevar de cand ti-ai intalnit sotul ti-a inceput povestea.
Sa va dea Dumnezeu numai bine, iar Maria sa fie lumina voastra pentru totdeauna.
Sa fiti fericiti !

*********************************************

Inni mamica de Ami (29.08.2006)
www.totsites.com/tot/ami" target="_blank"> Amalia si paginutza ei

adameasca spune:

Alexandra. sa va traiasca mica minune, sa fiti sanatosi si sa va bucurati de ea! Si sa mai faceti o minune mica, ca va ies frumoase.

Ileana
poze,poze si iar poze...
Luca (2 octombrie 2003) si Ilinca (29 august 2006)

Selene spune:

Alexandra, povestea ta este foarte frumoasa, m-a emotionat foarte mult!
"Te stiu" de mult, de la mirese de 2005, unde v-am urmarit dar numai din umbra, si acuma mai intru sa vad ce noutati mai sunt pe acolo, asa ca am 'participat' si la odiseea ta, a Ioanei si a tuturor celorlate fete care mai posteaza inca.....
Acuma sunt si eu insarcinata si voi naste in martie tot o fetita (asta am aflat abia ieri ), pe care o va chema tot Maria!

Ce pot sa mai spun - doar ca ii doresc fetitei tale tot ceea ce ii doresc si fetitei mele!



AMR pana apare martisorul...

gripo spune:

Momentul ala, cand fiecare mamica isi cunoaste igerasul ma face pe mine, de fiecare data sa , si povestea ta a avut asupra mea acelasi efect. Sa va traiasca fetita superba, sa fie sanatoasa si norocoasa si, cine stie?, poate bebe2?

DORI, mami lui RADU ANDREI 11 septembrie 2006

www.totsites.com/tot/raduandrei" target="_blank">poze
VARSTA RADU ANDREI

floricika spune:

lexi, foarte emotionanta povestea ta, mi-au dat lacrimilie! sa va traiasca si sa va bucurati de ea!

Poze

szivarvany spune:

Superba povestea si superba mandretea de fetita !
Sa aveti parte numai de bucurii si impliniri


Daria & Giulia (2004 08 16)

_Ralu_ spune:

lexi, o poveste f frumoasa! eu ma simt in mod specia mai aproape de tine si de povestea ta din diverse motive. ne cunoastem, am nascut cu aceeasi doctorita si i-am recunoscut stilul in ceea ce ai povestit facandu-ma sa ma gandesc si eu la minunea mea...cat de curand trb sa se vada fetele sa schmbe o vorbulita!
sa va traiasca si sa va bucurati de ea!



raluca de alexia-maria(07.09.2006)
pozishoare
m-am facut maricica! si ma mai fac!
www.totsites.com/tot/alexia-maria" target="_blank">va invit sa ma cunoasteti!

katia spune:

Hai mai lexi, Chiar asa....ma faci sa plang duminica dimineata! Sa-ti traiasca minunea si sa fiti sanatosi si fericiti langa ea!

Silvia & minunea Katia

Pozici cu noi


Numai acela poate construi castele de nisip pe malul marii, care crede ca valurile pot fi imblanzite