O nastere atat de frumoasa...

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

O nastere atat de frumoasa... | Autor: MONAI

Pentru ca tabloul sa fie cat mai complet, am sa-ncep povestea mai de demult…
Mi-am intalnit sotul la 26 ani si am simtit ca pana atunci bantuisem si eu pe lumea asta, asa, fara sa-mi dau seama ce-nseamna sa ai sufletul intreg, linistit si plin de dragoste. Asta a adus in viata mea omul acesta la care i se citeste bunatea in ochi, care are atata rabdare si intelegere pentru lumea asta nebuna in care traim si care-mi ia toate poverile de pe umeri atunci cand ma strange in brate. Cuvintele nu-mi vin deloc usor si oricum sunt prea sarace pentru a exprima tot ceea simt…
Cand ne-am gandit ca e timpul sa avem si noi puiul nostru, chestiunile materiale erau aranjate multumitor, eram pregatiti din toate punctele de vedere sa ne-ntregim. Am plecat in concediu de “conceptie”, am vizitat Maramuresul nostru drag unde ne-am facut amintiri extraordinare, dar…n-a fost sa fie. Se-ntampla in iulie 2004. A mai trecut o luna… iar nimic. Si inca una… Deja eram panicata, imi faceam o multime de griji, mai ales ca momentul ovulatiei era cam greu sa ne fi scapat, intelegeti voi ce vreau sa spun. A venit si luna octombrie si-n ziua de 17 iar traiesc marea dezamagire. Ma apucase o depresie, ma turam cu disperare in sinea mea, incercam sa-mi inchipui motivele, in timpul acesta sotul ma privea oarecum ironic-zambitor, ca pe-un copil la care nu i se-ndeplineste dorinta.
Vine luna noiembrie, ziua mea in 21, savurez vinul preferat cand imi trece prin cap ca as putea fi insarcinata, avand in vedere intarzierea de menstruatie(in ultimele luni avusesem dereglari de ciclu, dar fara rezultat de fiecare data, asa ca am alungat gandul si am ciocnit fara mari sperante, hotarata sa ma las in voia sortii). Ei, in ziua de 29 noiembrie mergem in vizita la niste prieteni care aveau 2 baietei si ma apuca un parapon pe viata si dupa ce plecam, ii spun sotului ca vreau sa mergem la doctor, ca mie nu mi se pare normal ca menstruatia imi intarzie iar-facusem si cateva teste de sarcina care erau negative. Ne oprim la cabinetul doctorului, de altfel unchiul sotului meu, un medic extraordinar care ma-ncurajase mereu in ultimele luni, spunandu-mi sa am rabdare, ca nu sunt semne ca ar fi ceva in neregula cu noi.
Intru doar eu, era extrem de aglomerat si medicul era grabit sa ajunga si la o nastere, ma pune pe patul de ecograf si…”se vede sacul embrionar, e inca foarte mic, nu pot spune nimic, felicitari”. Iese pe holul de asteptare, ii strange mana sotului meu pe care-l vad perplex, multumim, plecam… N-am sa uit niciodata cum am reactionat, parca eram loviti cu leuca-n cap. Ne strangeam in brate, dar nu puteam vorbi, eram amandoi adanciti in ganduri, speriati, dar zambetele noastre spuneau totul. Zilele urmatoare am calcat ca pe oua, imi era frica sa ma misc, as fi vrut sa pot pluti, sa nu zdruncin in vreun fel faptura ce prindea contur in mine. Ei, a trecut timpul, n-aveam nici un fel de probleme, ma simteam foarte bine, greturi am avut cam 2 saptamani, totul parea ca merge ca pe roate, traiam o bucurie de nedescris. Am profitat de zapada si am fost de cateva ori si la schi. Nu va spun cum sotul schia mereu in spatele meu sa nu vina cineva sa ma doboare din spate. In februarie 2005 am fost o saptamana la munte cu prietenii, partiile erau mai mult pustii, ne-am simtit extraordinar. Va spun de momentul acesta, pentru ca a fost culmea fericirii pe perioada sarcinii.
La mijlocul lui martie am inceput sa ma simt rau, aveam contractii dureroase, incep sa fac tratament, dar fara rezultat. Pe fisa: sarcina 20 saptamani in evolutie, amenintare avort. Ajung in cele din urma in spital, cu perfuzii. Atata am putut sa ma rog bunului Dumnezeu sa-mi lase copilul, stateam nemiscata ore intregi in patul ala de spital, gandidu-ma mereu ca eu nu plec de-acolo singura. Dupa cateva zile am inceput sa ma simt mai bine, era parca prima victorie a vointei mele incrancenate de a pastra copilul. Am anuntat la servici ca nu mai merg, destul de brusc, dar fara regrete si am inceput sa stau mai mult in pat, aveam voie doar sa fac plimbari usoare.
Trebuie sa va mai spun ca in timpul sarcinii am cunoscut aici o multime de fete extraordinare, viitoare mamici de iulie-august 2005, era foarte bine sa faci parte dintr-un grup de persoane cu aceleasi preocupari principale ca si tine. Citeam mult despre sarcina, nastere, copii, in fiecare zi ma plimbam si mai cumparam cate ceva pentru Umflatzica (asa cica o alinta sotul meu) din burtica. A trecut timpul, din cand in cand ajungeam iar la medic din cauza contractiilor(se pare ca uterul meu nu era suficient de elastic pentru rapiditatea cu care crestea fetita). Am facut tratament cu Ginipral si No-spa toata perioada urmatoare, dar ne-a ajutat Dumnezeu si am ajuns in saptamana 38.
Continuarea…cat de curand.

Sa auzim numai de bine.
Mona si Sara (16/07/2005)

Scumpii de noi

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Pag. 2

MONAI spune:

Inca de la-nceputul sarcinii m-am gandit ca nu voi fi in stare sa nasc normal, mi se parea ca nu voi putea sa suport atata durere, asa ca daca ar fi fost dupa capul meu optam pentru cezariana. Dar n-a fost chip sa-nduplec doctorul, fara motive medicale nu ar fi fost de acord nici intr-o mie de ani, si abia dupa nastere mi-am dat seama ce stupida eram sa gandesc asa de limitat…
Mereu imi tachinam barbatul ca trebuie neaparat sa asiste si el la nastere, ca e important si pentru copil, ma rog, o sumedenie de motive, la care el mereu imi raspundea ca nu va fi in stare, ca lesina daca vede o picatura de sange, ce mai, ma refuza destul de hotarat de fiecare data. La ultima discutie, ultimul meu cuvant a fost:”ai sa vezi ca in momentul acela tu insuti iti vei dori sa asisti la minune”.
In ultimele saptamani de sarcina m-am simtit iar minunat, nici urma de contractii, bebica misca hotarata in burtica, e adevarat ca ma relaxasem si eu stiind ca acum e mare si o banuiam si puternica.
In saptamana 38, la ultimul control, ni se spusese ca avea peste 3 kg, colul era putin deschis, asa ca doctorul a hotarat sa ma internez vineri, 15 iulie, sa ma “ajute” putin, mai ales ca urma sa plece in concediu si vroia sa o faca linistit.
Am plecat vinerea aceea la Hateg, pe la ora 20 am pornit, si tot drumul am ras, nu-mi venea parca sa cred ca se va-ntampla. Am intalnit o caravana cu biciclisti care calatoreau prin toata tara, i-am propus sotului sa mergem si noi cu ei, dar mi-a refuzat moftul.
Mi-au facut internarea si mi-au facut o injectie sa pot dormi linistita(cred ca un calmant). In noaptea aceea chiar am dormit tun, sotul a ramas si el si a patrulat intre salonul meu si cabinetul doctorului unde avea si el posibilitatea sa se-ntinda.
Asa, la ora 5 m-a trezit asistenta si m-a dus in sala de nasteri, m-a urcat pe masa si mi-a pus o pastila(mi s-a spus cum se numeste, dar am uitat), probabil de declansare a contractiilor. Chestia e ca nu simteam nimic, nici urma de durere, chiar nu credeam ca se va-ntampla. La ora 8 vine anestezistul si-mi monteaza cateterul pentru epidurala, eu tot nu aveam nimic. Ei, la ora 10 am simtit o durere - napraznica pentru mine, asa de rea de durere pot fi, repede chem doctorul pentru doza de anestezic. Pana a venit el, am mai simtit o contractie, dar va spun de pe acum ca astea 2 contractii au fost singura neplacere pe care am simtit-o eu in acea zi.
Incepuse deci travaliul, dar eu nu aveam nimic, citeam reviste, povesteam la telefon(mama isi smulgea parul acasa, pur si simplu nu intelegea cum pot eu sa fiu asa de relaxata in astfel de momente). Din timp in timp mi se verifica dilatatia, la un moment dat doctorul mi-a rupt apa, eu nu simteam absolut nimic, in continuare. Pe la ora 14 am inceput sa simt o presiune puternica, ca si cand copilul vroia sa iasa. Senzatia s-a accentuat in urmatoarea ora, aveam impresia ca-l voi scapa. Sotul mereu ma linistea: “da-i drumul ca-l prind eu”. Umblam incontinuu, nu aveam stare, senzatia era asa de ciudata, inconfortabila de-a dreptul(nesimtita de mine). Ma lasam cu toata puterea pe mainile sotului cand venea cate o contractie(presiunea aceea era semn de contractie), si deja incepusem sa realizez ca se-ntampla cu adevarat. Putin inainte de ora 16 m-au chemat in sala de nasteri pentru finalizarea operei, sotul a dat hotarat sa intre dupa mine si atunci m-am intors si i-am spus:” Acum nu ma mai poti ajuta cu nimic, eu trebuie sa ma concentrez, am nevoie de toata vointa mea pentru asta, as prefera sa nu ma distraga nimic”. Va dati seama cat am fost fiecare de surprinsi de reactia celuilalt.
M-au urcat pe masa, dilatatia era corecta, am inceput sa imping. Am inteles iute cum e cu impinsul asta, dar aveam contractii scurte si rare, lucru care nu ma ajuta deloc. Dupa catva timp am inceput sa simt epuizarea, mai ales ca nu mancasem nimic in ultimele 48 de ore(alt mit prostesc pe care l-as darama cu ocazia asta), dar nu aveam in cap decat un singur gand: “in curand am s-o vad, trebuie sa am rabdare ca in curand se va-ntampla”. Auzeam pe fundal incurajarile doctorului”haide, Mona!”, parca era la meci. Imi inchipui ce greu i-a fost si lui si nu exista cuvinte de apreciere pentru ceea ce a facut pentru noi.
Asa, la un moment dat imi spune sa imping cu putere si apoi sa stau, apoi iar imping si…moaaama, ce urlet aud. In clipa aceea, sotul mi-a spus apoi ca a sarit de 3 metri in sus si s-a uitat la ceas, era 16.20. Asa s-a nascut Sara noastra. Era micuta, doar 2.860 kg, dar avea niste plamani puternici. Nu mi-au pus-o imediat in brate, au luat-o s-o curete si ma uitam cumva peste capul meu si-I vedeam funduletul si prunica si piciorusele asa de mici si nu ma puteam opri din plans. Facusem o treaba buna…Cand am luat-o in brate, lumea parca s-a oprit in loc pentru o clipa si i-am admirat perfectiunea, ca fiecare mama de altfel.
Dupa ce m-a cusut, m-am intors in salon si a trebuit sa stau cu capul nemiscat o ora sau doua, nu mai stiu.
Cam asa au stat lucrurile in cazul nostru, Sara e un copil minunat, ne umple sufletele si ne aminteste in fiecare clipa cat de norocosi suntem noi 2: “mama de Sara” si “tata de Sara”.
Doresc tuturor viitoarelor mamici o nastere la fel de frumoasa ca a mea si copii buni si sanatosi.

Sa auzim numai de bine.
Mona si Sara (16/07/2005)

Scumpii de noi

martha78 spune:

Frumoasa povestea voastra si a nasterii de asemenea; sa va traiasca micuta Sara, sa fiti fericiti impreuna!

Martha 35+
ticket lilypie

papadie spune:

Sa va traiasca prunica dragalasha:-)))
Felicitari mami & tati

Papadie, mama Mielului turbat si-a delikatului Pescarush

Tethys spune:

Multumim MONAI pentru ca ne-ai incantat sufletele cu povestea ta !
Sa va traisca "prunica" si sa va aduca infinite bucurii! Sa va dea Domnul numai fericire !!!!!

karina1976 spune:

Felicitari Mona, pentru pitica mica.
Sa va aduca numai bucurii, sa fie lumina vietii voastre iar voi sa o iubiti la fel de mult ca pana acum.

karina1976

"Doamne, ajuta-mi sa nu uit!"

Yasmari spune:

Tare frumoasa poveste, superbi parinti si o mandrete de fata, ca o si stiu, indirect. Sa traiti multi ani impreuna si sa pastrati iubirea intacta in familia voastra grozava!

"May you live every day of your life!"- J. Swift

Jocelyn spune:

Foarte draguta poveste, sa va traiasca Sara si va bucurati de ea, sa fiti sanatosi si fericiti impreuna.

If you don't stand for something, you'll fall for anything.

miha2006 spune:

he, he... se vede ca am nascut cu acelasi dr... parca mi-am recitit povestea...
sa-ti traiasca minunea...by the way... la muuuulti anisori inainte, pupicile i le dau eu cand ne intalnim

MIHA SI IULIA BUBULINA