Moartea m-a invins

Pe scurt as dori sa povestesc o intamplare din viata mea care si acum e tot atat de vie in gandul meu. Acum 9 ani de zile a incetat din viata mama mea draga. Cancerul a doborat-o. In ultimele 2 saptamani a refuzat sa mai manance ceva, a vrut pur si simplu sa moara. Aveam doar 21 de ani. Mama era baza in casa. Mi-am spus atunci ca n-o sa se intample si cu tata asa ceva, ca el n-o sa moara, o sa ramana langa mine si-o sa murim amandoi in acelasi timp. Acum 2 ani a decedat si tatal. Si tot cancerul l-a doborat. Ma bucur ca macar el m-a vazut mireasa. Tatal meu a mostenit boala care se numeste Rendu-Ossler(epistaxis) de la mama lui. Avea cel putin in ultimii 2 ani sangerari masive, dar spre bucuria mea daca pot spune asa, gasisem o solutie de a opri aceasta sangerare destul de repede. Il vedeam cum se chinuie, cum ii curgeau cheaguri de sange si din gura, era cumplit, mi se rupea sufletul, plangeam in camera mea si ma rugam la Dumnezeu sa fie bine. Am tot batut spitalele, internari peste internari, i se administrau nenumarate pungi de sange, eram multumita ca dupa o perioada grea, tatal meu isi revenea. Eram bucuroasa. Credeam ca AM INVINS MOARTEA. Imi ziceam: nici o problema, cand mai are sangerari masive, mergem la spital si totul o sa fie bine. Apoi am aflat ca are cancer. Si am facut tot posibilul sa-l tin in viata, aveam impresia ca totul depindea de mine. Dar n-a fost asa. Era momentul sa plece. Se pare ca moartea m-a invins. Acum nu fac decat sa ma gandesc la ai mei, ma rog ca acolo unde sunt sa le fie bine si sunt trista ca n-au fost si nu sunt langa mine si langa copilul meu. Viata mea e profund marcata de decesul parintilor mei si se pare ca nu mai stiu sa fiu om in sensul ca am devenit foarte rea si ma oftic cand vad cum cei apropiati mie au parinti. Cel mai urat ma port cu sotul meu si mai ales cu socrii mei care sunt draguti cu mine, cel putin soacra mea nu stie ce sa mai imi ia, ce surprize sa-mi mai faca, insa tot degeaba eu o resping, cateodata foarte brutal, caci nu e MAMA MEA. Mereu ii spun sotului ce parinti minunati si destepti am avut. Am ajuns sa nu mai stiu cum sa ma port, sunt badaranca cu toata lumea. Am impresia ca daca o sa devin draguta nu le mai acord parintilor mei timpul necesar. Eu ii vreau pe ai mei inapoi si pe nimeni altcineva. Oare o sa ma schimb vreodata? E normal comportamentul meu? E cineva care a trecut prin aceleasi momente?

Deborah77 spune:

Draga mea, si eu am ramas fara parinti. Ultima s-a dus mama, acum 3 ani...tot cancer. Am avut si eu tot felul de probleme din cauza asta, acum uite ca sunt insarcinata si ma simt tare amarata ca mami nu mai este ca sa impartasim perioada asta, sa se bucure de bebe...dar nu am patit ca tine. Mie....imi plac parintii altora; imi place sa fiu in preajma lor, ma simt bine in atmosfera aia de "familie", chiar daca nu-i familia mea. Chiar si cu socrii ma simt bine, desi nu ma omor dupa ei. De Paste si de Craciun mergem la ei, mi s-ar parea aiurea sa stam acasa singuri...aiurea si trist. Ia gandeste-te, daca sotul tau n-ar avea parinti care sa va iubeasca si sa va fie alaturi, n-ar fi si mai rau?

Nicoleta spune:

Draga Calatoare,
Tare greu trebuie sa iti fie.. eu am ambii parinti, insa ma uit la mama mea care de 3 ani nu mai are mama si sufera inca ingrozitor... Nu pot nici macar sa imi inchipui prin ce treci.
Dar iti pot spune ca faptul ca locuiesc departe de parintii mei, ca am un copil si nu e nimeni sa ma ajute cand este sotul plecat (pleaca destul de des, asa e serviciul lui) - toate astea m-au facut mai dura, mai rea, si eu ma comport urat cu cei din jurul meu pentru ca mi-a fost greu si m-am schimbat: adica gandesc acum ca eu sufar cel mai mult, eu ma chinuiesc cel mai mult...
Fara sa vreau ma pun in centru, adica acolo unde nu sunt pentru ceilalti care nu pot sau nu vor sa ma ajute...Discutie lunga.
Si la tine primul pas de a schimba ceva este facut: esti constienta de comportamentul tau. Urmeaza urmatorii, daca vrei sa vina si ei: incercarile de a te schimba. Eu incerc asta, nu mereu imi reuseste. Dar incerc.
Nimeni si nimic nu-ti va aduce parintii inapoi. Si nu cred ca vrei prin comportamentul tau sa-i alungi de langa tine pe cei care tin la tine ...nu?
Nicoleta

camy062004 spune:

CONDOLEANTE!aceasi poblema aceasi situatie,tatal meu a decedat in urma cu 2 luni.(cancer)am crezut ca este mult mai simplu dar nu a fost sa fie asa,de atunci lupt cu mine insumi sa-mi revin dar fara nici un rezultat,nu concep viata fara el nu pot sa cred ca el nu mai este,ma-m schimbat mult,cei drept in rau si cel mai mult in comportament,ma port urat cu toata lumea din jurul meu nu pot sa ma controlez,sant mereu nervoasa si nimic nu ma face sa ma simt bine.imi fac mi-e rau si persoanelor din jurul meu,am impresia ca nimeni nu ma intelege asa cum numai tatal meu ma intelegea am impresia ca nimeni nu ma iubeste cum numai tatal meu ma iubea,in cele din urma am ajuns la un psihiatru care ma trimis la un dr.psiholog unde am 10 sedinte de facut.diagnostic:tulburari depresive,deci nu e de gluma nu vrea sa-ti dau nici un sfat pt.ca nu sant in masura sa-l dau nici macar pt.mine nu sant in stare ,tot ce pot sa-ti spun este sa incerci singura sa-ti revii ca altfel vor fii alte urmari,daca vrei poti sa citesti tot la acest capitol este un mesaj postat de mine.

camy

Podeanu spune:

Draga mea calatoare,

si eu am fost ca tine, poate chiar mai rau. mama mea a murit de cancer cind eu aveam doar 19 ani.Nu stiam sa fac nimic in casa, ca mama ne lasa sa ne traim copilaria. Am ramas cu sora mea, mai mare cu doi ani de zile si tatal meu. tata s-a recasatorit si s-a schimbat dintr-o data.Ne-am racit unui de ceilalti si de abia acum dupa 10 ani am reinnodat relatia ca sa zic asa. Dar eu aici el in Ro...
Mama a murit in 1989, si la citiva ani dupa a murit si singura mea sora si prietena mea apropiata. Avea numai 29 ani.

M-am simtit ani de-a rindul vinovata si la orice lucru bun care mi se intimpla, ma asteptam imediat sa urmeze ceva rau,parca nu meritam sa traiesc cind ele nu mai erau.

Au trecut anii,am acum familia mea, si e tot ce am.
Pe socrii nu ii pot considera ca si parintii mei, dar ei nu se poarta cu mine nici pe departe cum se poarta ai tai.

Nu te simti vinovata, ii porti in sufletul tau pe ambii parinti, iar socrii si ceilalti din jurul tau sunt doar alti oameni care te iubesc si-ti ofera dragostea lor. Accept-o si nu te retrage.
Nu esti singura pe lume, acum ii ai pe ei.

Bucura-te de cei ce te iubesc,si iubeste-i si tu la rindul tau.Sunt convinsa ca parintii tai s-ar bucura ptr asta.

Numai bine,

Dana si gemenii
Voiculestii

camy062004 spune:

http://forum.deshttp://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=76733precopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=73052

LiaMaria spune:

Draga mea calatoare,

Citeam mesajul tau si ma vedem pe mine. Am pierdut-o pe mama mea in 1995, tot cancer, doar cu doau luni inaite de a veni in Canada. A fost cumplit mai ales ca ne facem planuri cum o sa vina si ea aici in vacanta, si o sa o plimb peste tot, sa-i cumpar tot ce vrea, sa-i arat oceanul, sa-i ofer vacanta pe care n-a avut-o in toata viata ei. N-avea decit 54 de ani si moartea ei m-a afectat mai mult decit imi imaginasem vreodata. Ma simteam vinovata si faptul ca ea nu mai era pe lumea asta m-a facut mai rea, mai putin ingaduitoare, foarte nervoasa si uneori, chiar daca ma doare sa recunosc, chiar ii "uram" pe cei din jur care ii aveau alaturi pe parinti si nu stiau cum sa-i pretuiasca.

Fosta mea soacra a fost o femeie deosebita care m-a iubit enorm, dar eu n-am stiut sa pretuiesc acea iubire la vremea respectiva. Uneori eram rautacioasa si incercam sa-mi impun punctul de vedere. I-am cerut iertare pe patul de moarte si m-a iertat, insa eu nu ma pot ierta. Au trecut mai bine de trei ani de la moarte ei si ma simt la fel de vinovata. Cind mergem la cimitir sa aprindem o luminare pentru soacra mea (aici in Canada), ma simt vinovata fata de mamica mea pentru ca la ea la cimitir nu ajung prea des; mamica mea e inmormintata in Bucuresti.

Stiu prea bine ce simti, dar te rog asculta sfatul unei fiinte deja trecuta pe acolo. Incearca sa fi mai buna cu soacra ta mai ales ca te iubeste. N-o mai respinge ca o doare tare. Stiu ca ai prefera sa fi cu mama ta, insa gindeste-te ca ea te vede de acolo de sus si ta apara si mai ales se bucura sa vada ca socrii te iubesc si te pretuiesc asa cum o facea si ea. Cinsteste-i asa cum ti-ai cinsti parintii, ca nu se stie niciodata cind vei avea nevoie de sprijin sau ajutor.

Iti doresc multa sanatate si tarie in suflet. Dumnezeu e mare si ne ajuta in tot momentul.

Lia

mcrmiki spune:

Draga Calatoare este cumplit ceea ce ti s-a intamplat, dar nu are rost sa te mai chinui atat. Parerea mea este ca trebuie sa vorbesti cu un psiholog (la noi sunt idei preconcepoute in legatura cu psihologii, dar sa sti ca eu am fost cu copii), sa-ti povestesti despre ceea ce simti. Ai mai discutat cu cineva despre problema ta? Cu sotul tau? Trebuie sa te descarci la cineva si sa te sfatuiesti, nu poti trai mereu profund marcata de moartea parintilor tai. Banuiesc, ca este groaznic sa-ti pierzi parintii, dar sa sti ca familia ta are nevoie de tine, sa fi si tu un parinte cel putin la fel de bun cum au fost parintii tai pentru tine, sa incerci sa te dedici cat mai mult familiei care te iubeste. Lasa-te iubita si vei simti ca de acolo de sus parintii tai sunt fericiti si impacati ca ti-ai gasit linistea. Oricum nimeni nu ii va aduce inapoi, este imposibil.
Te pup si iti doresc numai bine si fi puternica, sunt convinsa ca vei reusi!


Un cuvant plin de iubire pretuieste atat de mult si totusi el costa atat de putin." N. Iorga
http://community.webshots.com/user/mcrmiki
Miha&Sorin&Bogdan(24.12.2000)&Vlad(17.11.2003)

calatoare spune:

Mi-as fi dorit sa nu primesc nici un raspuns. Imi pare tare rau pentru fiecare in parte de cele intamplate.

Camy062004 la tine e prea proaspata tragedia. Nici nu vreau sa ma gandesc prin ce treci. Ti-am citit mica ta povestioara scrisa cu mare inversunare. E normal.

Podeanu.....nu am cuvinte la ceea ce ti s-a intamplat.

Ah Lia, ce asemanare aproape perfecta! Am plans la mesajul tau. Ai dreptate, dar nu stiu daca o sa am puterea sa fac ceea ce n-ai facut tu.

E tare greu sa nu mai fiu atat de apriga cu socrii cand ii vad cum se bucura de copilul meu. Cand ii spun: vino la bunicul, bunica te iubeste, cu ochii plini de dragoste si cu vocea mieroasa.Ai mei de ce nu se pot bucura de nepotel? Dupa ce am nascut, am plans ca parintii mei n-au fost langa mine. Ma pregatisem pentru acest moment si ma incurjasem sa fiu tare, dar.........dorul de ei e mult, mult prea mare. Singura mea alinare este ca baiatul meu are acelasi prenume ca tatal meu. Am simtit nevoia sa ma descarc, sa-mi spun oful si durerea si ma bucur ca am gasit acest site. La inceput mi-a fost jena sa-mi povestesc viata pe fragmente, dar am prins curaj de la voi.

Va multumesc.

Ana68 spune:

Fiecare dintre oameni a pierdut pe cineva drag,mai recent sau mai de mult....Fiecare dintre noi are cate o poveste trista...
Condoleante pentru pierderea ta ,imi pare rau!
Insa cred ca aceasta jeluire a ta dupa parinti nu te ajuta cu nimic.Chiar tu ai scris,citez:"am ajuns sa nu mai stiu cum sa ma port,sunt badaranca cu toata lumea".Mobilizeaza-te si chiar daca pare urat,dur,sever,rautacios din partea mea ca iti scriu asta ,zic:mortii cu mortii si vii cu vii...Ai familia ta,ai copilasul tau,iar socrii tai par niste oameni deosebiti,dupa cum scri.E vina lor ca parintii tai au murit?E vina sotului tau ca parintii tai nu mai sunt printre noi?Poate ca un dus rece de cuvinte ti-ar prinde bine...Trezeste-te la realitate:viata nu e ce ne imaginam noi,este cea pe care o traim....Treci la clipa adevarului si pune in balanta si cantareste:mai bine mori si tu cum iti doreai cand tatal tau era bolnav sau iti vezi mai departe de familie,de copil si de oamenii minunati care te inconjoara?
Iti doresc tot binele din lume,iti doresc sa ai puterea sa treci peste gandurile si dorul care te chinuie si sa ajungi sa vezi real ceea ce ai si te inconjoara!

PS. Nu stiu daca te ajuta cu ceva,dar ca un rezumat:cand aveam
- 21 de ani a murit mama (cancer mamar),
- 28 de ani mi-a murit sotul(inec,iar fiul meu avea 3,6 luni),
- 30 de ani a murit tatal meu

Ana-Maria,mami deAlex&Luana

violeta69 spune:

asa e,fiecare are o poveste mai mult sau mai putin trista....
important e sa pretuiesti ceea ce ai inca,pt. ca mai tarziu s-ar putea sa fie prea tarziu!
nu stiu daca o sa poti sa-ti iubesti socrii cum i-ai iubit pe parintii tai,dar poti sa-i respecti si sa-i pretuiesti macar pt. copil si pt. sotul tau,pana la urma ei nu merita"rasplata " asta.....
eu am invatat ca viata e atat de scurta,am invatat sa iubesc fiecare faptura,fiecare raza de soare,fiecare clipa pe care o pot petrece cu cei dragi mie........si mai ales sa iert!
chiar daca n-am inteles niciodata de ce tatal meu s-a imbolnavit cand eu aveam doar 8 ani si 10 ani am avut grija de el pt. ca nu se mai putea ridica din pat.......chiar daca n-am inteles de ce Dumnezeu l-a luat doar cu o saptamana inainte de a lua la facultate!si atunci am plans mult pt. ca doar pt asta voia sa mai traiasca......
n-am inteles de ce si mama mea a murit asa de tanara si de ce m-au lasat singura......doar eu si sufletul meu pustiit.......
tu ai un sot,eu a trebuit sa trec si printr-un divort,prin multe dureri si suferinte.....dar acum m-am impacat cu soarta si iau doar partea buna a vietii!
cred ca Dumnezeu ma iubeste,doar ca eu n-am inteles la timp!!!!

asa ca,ai curaj,pretuieste ceea ce ai,iubeste,crede in cei de lanaga tine,in prietenii adevarati,in Dumnezeu si o sa vezi ca o sa ai o alta viziune asupra a ceea ce a fost,

Elena-V.