Povestea nasterii lui YUKI

Povestea aceasta a inceput de Craciun. Sarbatoarea lui 2001 a avut ceva special, pentru ca bebe se cuibarise deja in burtica. Doar ochii mei stiau, se pare ca se colorasera intr-un verde special, nuanta a emotiilor…
Nu am mers la medic in primele opt luni. Am facut trei ecografii, dar nu am acceptat ideea ca vreun halat alb imi va spune ca ni se poate intimpla ceva rau. L-am rugat pe Dumnezeu sa fie bine si a fost. Ajunsa aproape de termen, am inceput sa construiesc lista cu variante de medici capabili de o cezariana perfecta. Cum nu doream sa particip la vinatorile de gindaci din maternitatea de la Ploiesti, am inceput sa ma interesez despre conditiile din capitala. Cineva imi vorbise despre ‘confortul hotelier ‘ de la Cantacuzino si intr-o zi I-am spus lui Bogdan ca eu acolo vreau sa nasc. Zis si facut. Intr-o dimineata de august viitorul tatic s-a urcat in microbuz si a plecat in cautarea medicului potrivit – trebuia sa fie femeie si sa fie, inainte de toate, un om de suflet… Nu avea nici un reper, doar o doza uriasa de naivitate de la umeri in sus, care avea sa impresioneze o tinara doctorita, abordata chia in curtea spitalului. <Sotia mea trebuie sa nasca peste citeva saptamini. Caut un medic care sa ne ajute cu o cezariana…> <Veniti cu ea marti, o sa o conving ca nu-i trebuie operatie!> <Bine, dar va previn, e imposibil de convins…>
Marti am aterizat amindoi in fata cabinetului. <A, domnul de la Ploiesti, imediat…> am auzit, stupefiata ca Bogdan fusese recunoscut (in orasul nostru natal asa ceva nu ni s-a intimplat niciodata, chiar si pe vremea cind realizam o populara emisiune TV si lumea imi raspundea, in general, mai amabil, tot aveam parte de asteptarea regulamentara la usa DOCTORULUI(!)) <OK, sa recapitulam, de ce doriti cezariana? Va e frica de nastere?> <Dumneavoastra de groaza ati auzit?> am corectat-o imbufnata. <Bun, daca acesta este singurul motiv, va propun anestezia epidurala. Promit ca nu va doare nimic.> <Accept doar pentru ca am, in acest moment, mai multa incredere in dumneavoastra decit in mine insami> Atit am spus, si am parasit incaperea. Am revenit la control peste doua saptamini, mai ingrozita decit de obicei. Am scos din poseta o lista cu intrebari scoasa la imprimanta :<Cind stiu ca trebuie sa pornesc spre spital, luind in consideratie cei 60 de km distanta? <Este adevarat ca hipotensiunea reprezinta o contraindicatie pentru peridurala?> <Poate Bogdan sa asiste?> Dar cea mai importanta intrebare era: <Cum facem sa nu ma doara deloc?> <Cum se va numi copilul?> am fost intrebata. <Yuki (cel norocos, am detaliat etimologia japoneza a numelui) si Alex> <Peste o saptamina, pe 30 august, e Sf. Alexandru. Vreti sa nastem atunci?> a continuat doctorita. <Batem palma!> am raspuns, increzatoare.
Pe 30 august, la orele 8 dimineata, intram ingrozita pe poarta spitalului. Cu doua zile inainte lansasem pe DC un subiect despre maternitatea de la Cantacuzino si opiniile fusesera super-incurajatoare: in esenta, era vorba, in unanimitate, despre 'criminalii‘ de la Cantacuzino. M-am internat zimbind, eram fericita ca macar nu ma doare nimic, ceea ce nu s-ar fi putut spune despre lumea din jurul meu…


2B continued


WWW (WIN WITHOUT WAR)

Otilia spune:

Asteptam urmarea...



@+...
Otilia & La Adelita

crissy spune:

Da, peste week-end o sa-mi adun puterile sa scriu despre tot ceea ce a urmat. Va multumesc pentru ca existati!

WWW (WIN WITHOUT WAR)

DanaRosu spune:

Abia astept sa vad ce-a urmat... cam stii sa tzii omu cu sufletul la gura... Rezultatul l-am vazut in poze. Sa va traiasca norocosul! Initial cind m-am uitat la pagina personala, unde zice-se ca ai doi baieti, pina sa se incarce poza si sa vad ce si cum, ma gindeam ca prima oara trebuie sa fi avut o nastere grea de-ti era groaza de a doua. Cum spuneam, astept continuarea...

Dana
And, yes, I am a blonde!

crissy spune:

Pveatea nasterii lui Yuki - Partea a doua
Asa-numitul filtru de la internare s-a dovedit a fi unul dintre cele mai oribile momente din experienta nasterii. Un rezident necioplit, adeptul adresarilor la per tu (probabil pentru a degaja comunicarea…) m-a interogat despre bolile copilariei si ale familiei mele. <Te rog sa ii vorbesti cu dumneavoastra, ti-am atras atentia in repetate randuri> a intervenit medicul meu; dupa ce acesta din urma a parasit incaperea, dialogul a revenit la normal, adica la acel per tu definitoriu pentru vocabularul rezidentului. Imi spuneam: inainte de toate, nu trebuie sa te enervezi, bucura-te ca nu doare. Asta am si facut… pina am intrat in urmatoarea incapere – partea a doua a mizerabilului filtru. Patru femei in aceeasi minuscula incapere, doua se dezbracau, una era cocotata pe masa ginecologica pentru a fi rasa si apoi supusa unui alt procedeu neplacut (imi luasem toate aceste precautiuni acasa…) iar eu, inmarmurita ca in tara asta intimitatea este anulata in chiar capitala ei, la Bucuresti. Am fost controlata de o infirmiera care se plingea ca asta ii este soarta, caci n-a invatat la scoala, ca sa ajunga doctor… Dupa ce aceasta s-a asigurat ca sint OK din punct de vedere al igienei locale am iesit din ‘purgatoriul’ care semana mai mult a infern si am urcat la etaj, pentru a mi se induce nasterea. La orele 10 apa era rupta si am coborit in sala de travaliu pentru a ‘negocia’ termenii anesteziei. Medicul anestezist, o tinara extrem de sufletista careia nici astazi nu-I cunosc numele, mi-a explicat ca este bine sa cupeze cit mai putin din durere, atit cit s-o faca suportabila… 50%, a propus ea. Nici n-am vrut sa aud, <plec acasa, si gata…> Mi-am chemat doctorita si am apostrofat-o: <mi-ati promis ca nu doare nimic…> In cele din urma, ne-am tirguit la 80%, urma sa fie mai bine pentru copil si pentru mine decit in cazul lui 100% (asta implica amortire completa, apoi sonda urinara etc. etc.) Nici n-am simtit cand blonda mi-a facut anestezia. Imi spusese sa stau nemiscata si ma plictisisem deja cind am intrebat-o daca mai incepe odata… Mi-a raspuns ca a terminat si ca pot parasi masa. Am revenit in sala de travaliu unde mi s-a facut o perfuzie din care picura, insiduoasa, si ocitocina… Bogdan, in curte. I se promisese ca va fi chemat in faza finala a nasteriii, gind cu care greu m-am obisnuit – as fi vrut sa fie cu mine in clipele acelea grele, in care stateam cu ochii pe pereti si tresaream la fiecare urlet al vecinei de pat. Aceasta din urma, de origine rroma (precizez ca e vorba despre o persoana cu un bun-simt cum n-am intilnit la multi romani) urma sa nasca in urma mea, pentru ca o depasisem la dilatatie…In fine, cind eu aveam dilatatie 7 si ea 4, doctorita a trimis pe cineva sa anunte afara ca eu voi naste prima. Intre timp, colega mea a atins pragul maxim al dilatatiei, in timp ce eu stationam la 7… Bogdan descoperise unde anume trebuie sa stea in curte pentru a fi conectat cit mai bine la sunetele care veneau dinauntru. Inutil sa descriu ce a simtit cind a auzit urletele delivrentei. Indurerat de doua ori, o data pentru ca ‘ma’ auzea cum ma chinui, a doua oara pentru ca n-a fost chemat sa asiste, asa cum I se promisese, astepta trist vestea ca este tatic…Dar sa revenim in sala de travaliu… Simteam contactiile din ce in ce mai dese si eram sigura ca o sa mor, ca asta e sfirsitul… Asteptam ca din moment in moment sa se pravaleasca peste mine valul acela de durere sfisietoare pe care se pare ca o resimteam femeile din jurul meu… Incepusem sa amortesc si solicitam la intervale din ce in ce mai mici prezenta medicului anestezist, pentru a mentine intact efectul periduralei… Vorbeam la telefon cu niste buni prieteni si le spuneam ca nu o sa fac fata. Plingeam preventiv, asteptam sa ma doara… Si a venit momentul nasterii. Am fost dusa in sala intr-un carucior cu rotile, desi eu sustineam ca pot merge si ca nu e nevoie de el. Aici si-a facut aparitia Bogdan, costumat ca la bilci (desi atunci n-am putut sa rid, era tare caraghios). S-a napustit catre mine, voia sa ma tina de mina, dar nu cred ca stia ce se intimpla… Doctorita i-a aratat un calorifer: <Acela este pentru sustinere, in caz ca vi se face rau…><Nu, nu> a murmurat el, dupa care a pus umarul la urcarea mea pe masa ginecologica. Nu simteam nici o contractie, eram anuntata din cind in cind ca trebuie sa imping si faceam niste eforturi penibile in acest sens…La 17 30, cred, s-a nascut Alex Yuki. Era frumos la propriu, si nu pentru ca era al meu, dar avusese ceva probleme, cordonul in jurul gitului, din fericire degajat rapid, si o mica bosa seroasa… Si-a revenit repede, asa ca dupa opt-ul initial a primit Apgar 9, la cinci minute de la nastere. Mi l-au luat de parca n-ar fi fost al meu, eram obosita, sustineau asistentele, dar eu as fi vrut sa-l tin in brate. Tineam atit de mult sa incerc sa-l alaptez inca din primele ore…Am stat inca trei ore in sala de travaliu, pentru a ma ‘odihni’. Ma odihneam incurajindu-le pe viitoarele mamici, care urlau ca din gura de sarpe si la care nu se mai uita nimeni. Era seara si personalul obosise si el… Am plecat inspre salonul amenajat in sistem rooming-in, unde speram ca ma asteapta cuminte iubitul meu, Yuki. Furioase ca nu cotizasem cu nimic, asistentele de la sala de nasteri imi organizasera o mica surpriza – internarea intr-unul din saloanele cu sase paturi, pentru mai multa distractie… Am intrebat-o pe infirmiera care imi ducea bagajele unde mrgem si mi-a raspuns, cu voce tare, ca la salonul 8. Am auzit o usa deschizindu-se si o asistenta de obstetrica intrebind: <Este pacienta d-nei dr…?>< Da>, i-am raspuns. <Aveti un loc rezervat la salonul 7, poftiti, e aici, linga noi> a continuat zimbind…<Noapte buna, trebuie sa va odihniti> a adaugat. Mi-am zis ca o sa-I multumesc cumva, pina la iesirea din spital. Am intrat in camera. Era o tinara, era si un bebelus, dar nu era Yuki… Am povestit cite ceva, apoi o asistenta cu un coc oribil a intrat cu Yuki pe brate, la cheta de seara… Mi l-a aratat, dupa care a parasit incaperea, fara a se obosi sa-mi raspunda la intrebarea de ce nu mi-l lasa… Daca as fi avut putere, as fi batut-o crunt in seara aceea. Nu am dormit toata noaptea. Nu simteam laptele venind si, mai ales, nu-l simteam pe el… Efectul anesteziei pierise, si, desi imi fusese lasat cateterul prins pentru inca 24 de ore si o seringa cu anestezic pentru a-l folosi, la nevoie, ma incapatinam sa nu iau nici macar un algocalmin, pentru a nu ajunge in lapte. Am respirat adinc si am pornit sa-l caut pe Yuki. Nu era la etaj. Cu ultimele puteri (epiziotomia durea ingrozitor) am coborit la parter, unde nascusem. Cind l-am vazut in salonul de prematuri am inghetat. Doar il nascusem la termen…Am intrebat ce se intimpla. Bine ca n-am primit o injuratura. <N-aveti, somn, doamna? N-are nimic, il mai tinem sub observatie si o sa vi-l aducem dimineata> Am urcat in salon, am sos jurnalul si i-am scris pentru prima data:
„Prima ta noapte pe Pãmînt, pui frumos. Te-ai nãscut ieri pe la amiazã ºi mami încã nu poate dormi, deºi e ora 350 dimineaþa. Am coborît þinînd cu dinþii de o balustradã la capãtul cãreia ºtiam cã o sã te gãsesc. Nu am avut voie sã intru, dar mãcar m-am asigurat cã nu plînge nimeni, deci nici tu. Astãzi te-am vãzut cum plîngeai de fomiþã ºi nu ºtiam ce sã-þi fac, aproape cã am paralizat de fricã, dupã care mi-am pus toatã încrederea în tine: cã o sã ne înveþi sã fim pãrinþi buni. Cei mai buni.” Nu intelegeam de ce copilul meu primeste lapte praf cind eu imi doresc din toata inima sa-l alaptez. Dar a venit si dimineata si mi l-au adus…

2B Continued


WWW (WIN WITHOUT WAR)

Lauraa spune:

Eu astept cu sufletul la gura!

LAURA

crissy spune:

Stiu ca multa lume a fost curioasa sa-l cunoasca pe Yuki. Am schimbat fotografia de pe paginuta personala, ca sa-l puteti vedea, asa cum arata la sase luni (acum are sapte).
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=crissy

WWW (WIN WITHOUT WAR)

Ana spune:

Ai un baietel foarte dragalas. Sa-ti traiasca!
Asteptam continuarea. Vrem sa vedem cum a invins Yuki sistemul sanitar din Romania.


Anuca si mami
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=167&cid=122

Garofitza spune:

Crissy, numai bine tie si la toata lumea.

Intrebare:
Ai scris ca nu ai mers la doctor in "primele 8 luni". Primele opt luni? Nu-mi vine sa cred!!
Inteleg sa nu mergi la doctor in primele cateva saptamani, dar 8 luni de zile? Ai avut curaj.

Eu am avut probleme chiar inainte de concepere si pe perioda sarcinii, si datorita medicilor am ajuns sa am un copil dupa ani si ani. Este drept ca m-am rugat la Dzeu in fiecare zi, dar pe langa rugaciuni, mi-am dat seama ca in secolul 21 aproape, stiinta si tehnologia sunt destul de avansate si-am preferat sa ma duc la doctor de cate ori mi-au cerut sa ma vada.



Garo

Sanatate, ca-i mai buna ca toate.

crissy spune:

Multumim de urari. Garo, tu ai idee ce inseamna un 'control' in Ploiesti, Romania? Partile cele mai importante sunt introducerea (adica Buna Ziua, plus cateva linguseli) si finalul, adica momentul in care se taie chitanta (cazuri rare,ce-i drept) si se incaseaza banii. La mijloc sta inconsistenta, nepasarea si incultura medicala. Iti vine sa crezi ca multi dintre medicii carora le-am cerut parerea despre nastere nu auzisera de peridurala? Ce mai, cand o voi naste pe Diana o sa aleg capitala si pentru controalele prenatale, mai ales ca voi avea atunci... 30 de ani!

album foto: http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=500&cid=328

cl spune:

Draga Crissy, citindu-ti povestea mi-am adus aminte de nasterea puiului meu, tot la Cantacuzino! Au trecut mai bine de 4 ani si nu am puterea sa povestesc prin ce am trecut, mai ales dupa nastere! Dar nu pentru asta ti-am raspuns. Prietena mea din Ploiesti are o fetita, nascuta prin cezariana. Avea 42 de saptamani de sarcina, iar dr. a programat-o la cezariana numai datorita insistentelor parintilor! Din fericire totul s-a terminat cu bine. A trecut un timp si apoi s-a hotarat sa mai faca un copil. S-a dus, din nefericire, la acelasi dr. A dus sarcina pana la termen si astepta sa nasca in orice moment. Intr-o dimineata a simtit ca bebele nu mai este asa vioi. A umblat si a reusit, cu greu, sa faca o echografie, dar, ghinion, nu stiau sa o interpreteze! Si-a sunat dr. si s-a dus la maternitate. Era in jur de ora 17. Dr. i-a spus ca nu poate veni, dar daca este nevoie sa-i faca altcineva cezariana. Ceilalti medici n-au vrut sa se bage si au convins-o sa astepte pana a doua zi. I-au facut echografie, au monitorizat inima bebeului si au spus ca este in regula. Pe la ora 1 noaptea a mai cerut o monitorizare. Inima micutului inca mai batea. Dimineata nu mai simtea nici o miscare! A asteptat vreo trei ore sa se elibereze o sala sa intre la cezariana. Lichidul amniotic isi schimase culoarea, iar bebele era mort! Pritena mea a reusit sa treaca peste asta numai datorita faptului ca mai avea un copil, altfel, cred ca o lua razna! De minciunile care le-au scris medicii in hartii, nu mai are sens sa discutam. Asa ca, draga Crissy, cred ca ai facut bine ca te-ai ghidat dupa instinctele tale si ai schimbat dr.
Iti doresc numai sanatate si la bebele tau si la cutu.
Claudia si Alex(4ani si 3luni)