Cronicile vizigotului

Am aflat ca sunt insarcinata marti 13 ianuarie 2004.... mai crede cineva in ghinionul cifrei 13? Eu una sigur nu :-)
A fost o sarcina usoara. Cu exceptia unui sindrom antifosfolipidic descoperit prin luna a 4 a si .... anulat prin luna a 9 a nu au fost probleme. Am fost probabil cea mai « cumsecade » graviduta : fara pofte si toane, fara stat la pat, nu m-am ingrasat foarte mult si am mers la birou, pana in luna a 7a, si in week end-uri. Lucrez la firma mea asa ca.....munca era terapie. Dupa luna a 7 a cica am stat acasa : cu laptopul in brate si telefonul la indemana, de multe ori realizam ca mai bine as merge la birou, as munci mai putin.

La prima ecografie mi s-a spus ca e fetita. Ilinca Maria. Ii spuneam « nebuna mamii » caci a fost un copil tare miscaret. In luna a 8a Maria mea a devenit .... Marin. Phiii, ce ti-e si cu tehnica asta.

Nu mai stiu cum ne-am hotarat ca va fi Matei Costin. Dar odata ales a fost firesc : fiul meu, Matei Costin.

Dar sa revin la firul epic... Pe la jumatatea lui August, doctorita care-mi supraveghea sarcina trebuia sa ma predea altcuiva caci dumneaei nu mai asista nasteri. Numai ca « altcuiva » nu era de gasit. In sfarsit, ajung la colegul la care ma trimite care, fatalitate, trebuia sa plece pe 1 septembrie. Imi sugereaza cezariana pe 29 august. Hm, hm.... ma gandesc eu, cam devreme. Ii sugerez sa ma paseze vreunui coleg. Sugestia prinde si astfel ajung pe mana dlui Dr. Cornea, la maternitatea Polizu. Ne decidem la cezariana (din motive de miopie si de sindrom-uite-l-nu-i-antifosfolipidic).
Cu sotul plecat si cezariana inca ne-fixata, glumeam cu foarte miscatorul meu copil din burta spunandu-i « radem glumim dar nu parasim incinta ». Dragul mamii drag, cel mai tare ii placea sa ma plimb, cum stateam jos cum incepea tzontzoroiul la mine-n burta.
In sfarsit vine inceputul lui septembrie, un ultim consult preliminar, totul era ok, hai sa fixam cezariana. Pe 4 cand voiam eu nu se putea, pe 6 cand voia dr nu voiam eu ...pana la urma cadem la pace : pe 9. La fel ca mamica lui, copilul meu avea sa aibe ziua identica cu luna. Nebuneala de gravida, nu ? Am mai avut un motiv : pentru ca Matei nu va avea privilegiul de a se napusti in aceasta lume cand va dori el, macar sa ne tinem de litera cartii si sa il nasc la 40 saptamani.

Trec peste pregatirea trusoului, a patutului facut la comanda si incadrat in dormitorul parintilor dupa strasnice masuratori la cm. Trec si peste bagajele facute si desfacute de o mie de ori, caci pana la urma in maternitate am ajuns tot cu ce am apucat sa adun in seara dinainte. Emotii nu stiu daca aveam, traiam o stare de gratie in asteptarea intalnirii cu fiul meu, uitam ca el nu va percepe lumea inconjuratoare foarte clar si eram emotionata. Oare ce parere va avea despre noi, parintii lui ? Teama nu imi era absolut deloc, aveam sa fiu cea mai tare si mai extraordinara mama, eu stiam tot si nu-mi era frica de nimic.
Ceea ce stiu sigur este ca micul vizigot din burtica acumula serios, eram stapanita in acea ultima saptamana de o foame permanenta si visam numai ciocolata. Mancam mai mult de 200 g ciocolata pe zi, asta pe langa cantitati imense de mancare.
8 septembrie seara : cu bagajul facut, sufletul pregatit, fac o baie si, dupa indelungi chinuri, imi tai unghiile la picioare. Imi pun sotul si cumnata sa faca de mancare dar parca vorbeam de-a surda, pe ei ii gasise montatul masutei de infasat. Mie imi era foame, asa ca bombanind despre nerecunostinta si ura intre rude ma apuc si fac gratar de pui cu cartofi, inghesui tot pe o tava si ma instalez in varful patului. Incercam totusi sa nu ma enervez prea tare, ca sa-mi priasca masa. Pana au montat ei masa de infasat am terminat si eu de mancat. Ca o dovada vie ca emotia se transmite de la mama la fat, micul bebe se agita in burtica. In cele din urma am reusit sa adorm si am dormit transparent pana dimineata.
In sfarsit, ziua cea mare. Ma trezesc, imi revin putin pe fotoliu in sufragerie, facem poze, ne imbracam si o taiem. Pe drum spre maternitate cantam. Sotul era cumva inmarmurit de emotie si teama, cumnata era de asemeni bagata in priza de responsabilitatea ce greva asupra ei (stiindu-mi sotul emotiv, ei ii apartinea raspunderea de a-l vedea prima pe Matei cand va fi scos din sala de operatii, caci urma sa nasc sub anestezie generala).
Ajungem la maternitate, doctorul meu este anuntat ca i-a sosit gravida si pana sa vina sa ma preia, intru in circuitul internarilor. O ora intreaga m-am fatzait intre camera de internari, camera de toaleta, camera de imbracat in camasa lor de noapte, camera de internari pentru semnat acte si tot asa.... incepeam sa cred ca am toate sansele sa nasc acolo. In cele din urma, schimbata in camasa lor (hidoasaaaaaa) si halatul meu, cu papuci in picioare, mobilul in buzunarul halatului si ceva bani tot pe acolo prin buzunar, sunt trimisa la sala de operatii. Sotul si cumnata dupa mine. « Gravida cu liftul, familia pe scari » decide infirmiera. Familia se conformeaza si ne intalnim, fara tragere de inima, la usa blocului operator. Niste pupaturi si intru. Ulterior sotul mi-a spus ca i s-a rupt inima cand m-a vazut tot mergand incolo fara sa ma uit inapoi..... adevarat ca aveam inima un pic grea, dar nu eu eram importanta ci marea intalnire. Acel sentiment de tarie insuflata de mica fiinta ce urma sa se nasca e ceva ce nu am mai trait vreodata si probabil ca nu voi mai trai decat la urmatorul copil.
Ma intalnesc cu doctorul meu. Zambeste ca intotdeauna ceea ce imi da curaj. Vine si dna dr ce va fi « mana a doua » la operatie. Formalizata cum sunt cu toate cele, ii dau un scurt raport despre mine si ii intind dosarul cu analize. E incantata de ordinea din dosar si oricat de stupid e subiectul reuseste sa ma relaxeze un pic. Inca o vizita la toaleta si trebuie sa intru in sala de operatii. Nu ma dau intrata pana ce doctorul nu imi promite ( a cata oara ?) ca il va striga pe sotul meu sa vada copilul cat de repede seva putea. In viata mea, chiar de voi trai o mie de ani, nu voi reusi sa imi aduc aminte nici un amanunt din sala aia de operatii. Cred ca mintea mea deja se decuplase.
Ma intind pe masa de operatii, o asistenta imi ia ochelarii. Dintr-un motiv care-mi scapa, doctorita anestezist se poarta brutal cu venele mele iar montarea sondei urinare e alta tortura, le spun ca ma doare si sunt apostrofata ca nu are ce sa ma doara....insa incep sa imi sfaraie urechile si sa nu-mi mai simt extremitatile, anunt ca mi-e rau si doctorita de la capul meu arunca un ochi pe monitoare dupa care albeste la fata instantaneu si ma intoarce pe o parte. Avusesem o cadere de tensiune. Imi pune oxigenul, imi vorbeste bland (are talent, ma linisteste) apoi ma anunta ca urmeaza sa ma simt fericita si sa adorm. Asa e, parca ma imbat brusc, ma mai uit o data in ochii ei si ii spun, paradoxal, la revedere. Am adormit cu imaginea ei razand....

Cat a trecut ? pentru mine doar o clipa. Glasul doctoritei cate m-a adormit ma aduce la realitate cu niste cuvinte foarte potrivite : scoala, mamico, ai un baietel superb ! Incerc sa ma trezesc, nu pot inca, desi incep sa iau contact cu realitatea. Nu simt nimic. Cumva ajung pe alta masa si simt ca ma deplasez, inca vreo cateva minute si lumina orbitoare a soarelui ma arde la ochi. Sunt clar in alt salon. Ma muta de pe patul ala cu rotile pe alt pat. Incep sa am dureri, ma vait, o asistenta imi spune bland ca sigur ca ma doare, pai cum, uter taiat cu bebe de 4 kile, cum sa nu doara. Din ceata durerii ma bucur ca am aflat ceva, are 4 kile. Il strig pe dr Cornea dar se pare ca nu e in zona, ma resemnez sa stau nemiscata cu durerile mele. Asistentele ma maseaza pe burta si, deodata, decid ca tre sa schimbe asternutul sub mine si camasa de pe mine. Caci hemoragia, normala de altfel, fusese scapata din vedere. Cumplit a fost, orice miscare imi provoca dureri insuportabile.... la viteza am pocnit destul de rau o infirmiera, si acum imi suna in urechi vocea ei chinuita. In sfasit ma lasa in pace. Nu voiam decat sa zac acolo linistita, sa ma refac cat mai repede.
Vine dr Cornea. Politetea e politete, pentru el deschid ochii. Nu cred ca eram cine stie ce priveliste caci bunul doctor m-a mangaiat pe frunte si m-a indemnat sa dorm. Avea mana racoroasa. Dar, evident, se apuca sa ma maseze pe burta. I-am dat peste mana, lucru pentru care mi-e rusine si-n ziua de azi. I-a cerut unei asistente sa imi puna pe burta o punga cu nisip, sau o perna nu mai stiu, cert e ca tare bine mi-a facut. Cand sa iasa il intreb de bebe : « e bine, e foarte bine, fii cuminte in noaptea asta si maine va intalniti ».
Pe la 10 seara au venit sotul si cumnata. Of, ce bine sa ii vad, ce sentiment de « acasa », ce m-as lua dupa ei. « ai un baitel minunat, alb, blond si ragusit » imi spun ei. Stau cateva minute cu mine si pleaca. Mi-e greu cand pleaca insa ma tin cu firea : a zis dr sa fiu cuminte, asa am sa fiu.
Noaptea a trecut usor, caci cu fiecare minut ce trecea ma simteam mai bine si permanent erau asistentele langa mine. Cand a venit dimineata mi s-a parut cea mai minunata lumina in sala aia de terapie intensiva, deprimanta altfel.
Ma muta din sala de terapie intensiva la un salon intermediar, unde urma sa imi cunosc baietelul. Stateam acolo pe patul ala, daramata inca de dureri, si aproape ca intrasem in transa in asteptarea asistentei care sa mi-l aduca. Ma mir si acum de cat de cuminte eram. Intra asistenta cu masuta de infasat mobila. Pe ea, un botz infasat. Verifica numele botzului cu numele meu si il ridica in brate. CLIPA. Clipa cand i-am vazut fetzisoara. Nu era alb cum imi spusesera, era....copt, auriu, sanatos si frumos, cu ochisorii intredeschisi de privirea lenesa si ratacita pe care o au toti nou nascutii. Si parul.... avea par. Nu negru ca al taticului sau saten inchis ca al meu, ci blond roscat, delicat si aiurit. M-au frapat tamplele. Tamplele tatalui sau. Asistenta a mai verificat inca o data (52 cm, 4000 g) insa pentru mine era clar, putea sa-l rataceasca intre o mie de alti copii si nu l-as fi pierdut. Era baietelul meu, fiul tatalui sau, sensu’lu’ viata noastra.
Am stat acolo, pe patul salonului, intinsa comod, cu fiul meu intins, infasat, pe mine. Ma uitam la fatza lui si intelegeam, in chiar acea clipa, ca viata mea s-a schimbat. Orice alte coordonate disparusera si ramasese el, Matei Costin. Aveam sa fim de acum inainte 3 in loc de 2, cu dragostea inmultita, si nu impartita.
Nu voi uita niciodata privirea sotului meu cand ne-a vazut prima oara impreuna. Voi uita poate multe in viata mea, dar voi tine minte o eternitate fatza lui Matei cand il puneam la san. Copil activ si voluntar, chiar si cand sugea era incruntat si parea ca ma bombane. Prezenta lui in viata noastra ne-a schimbat mult, caci suportam orice mai putin bombanelile vizigotului.

Acum vizigotul nostru are un an. A inceput sa mearga de-a busilea la 4 luni jumate, s-a ridicat singur in picioare la 7 luni si a uimit pe toata lumea cu energia lui. Mi-a facut insa in ciuda si a mers singur abia la 11 luni jumate. Socotiti singuri cate luni de mers cocosat au trecut pentru mine.
Este exemplul viu al copilului nascut din dragoste de doi : fruntea tatalui sau, ochii mei, nasul si buza de sus tot de la mine, buza de jos si barbia tatalui sau. Insa privirea de copil serios si sever cand vrea ceva si sociabilitatea care-l face sa zambeasca oricui sunt tot ale tatalui sau.
Cand ma ajunge oboseala de atata alergat dupa el ii spun Tero. De la terorist caci asta este, un mic terorist sentimental, a navalit in viata noastra si e foarte ocupat sa absoarba toata dragostea ce i-o dam. Stie insa sa ne si rasplateasca, caci o singura privire a ochisorilor albastri care sunt din ce in ce mai verzi (ca ai mei) ne face sa ne simtim in stare de orice. Caci nu stii cu adevarat ce e puterea pana nu ai un copil. Si tot atunci intelegi ce e frica. Si cum s-o depasesti. Te agati de dragostea pentru micul terorist si asta te intareste si te face sa poti orice.


Mina si
Matei-Costin, sensu'lu'viata lu'mami si tati
din:09.09.2004
http://community.webshots.com/user/vizigotu

ana_a spune:

Mina, felicitari!!!
Nici nu am cuvintele potrivite...
oricum am plans de emotie citind povestea ta de 2 ori la rand!
Va doresc din suflet multa sanatate la toti 3!


Ana, mamica lui Stefan, pui mic si frumos
poze de la Colibita

Andreea_si_Doru spune:

Doamne Mina... cat de frumos ai povestit, si mi-ai reamintit si mie prin cate am trecut... si zana mea e nascuta tot pe 29 ca si mine :D
Daca imi era drag vizigotul pana acum, din acest moment mi-e si mai drag :)
Sa fiti sanatosi cu totii si ce poate fi mai minunat decat un copil din dragoste?

sanatate si !

Andreea, Doru si Nathalie(29.09.2004)

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=37497" target="_blank">Povestea zanei www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=36133&whichpage=2" target="_blank"> Cererea in casatorie si povestea noastra

roandre spune:

Mina mama sa fie sanatos vizigotu si voi la fel ca m-ati facut sa plang in seara asta....ca sa dorm bine la noapte. Mi-a placut mult "firul epic" pe care l-am tot urmarit si finalul "Caci nu stii cu adevarat ce e puterea pana nu ai un copil." m-a inmuiat de tot.

Va pup dragilor!

Chiar daca esti pe drumul bun, vei fi calcat daca stai pur si simplu.

andora spune:

Mina am ras mult si-am si plans citind povestea voastra.... tare frumos, si pupici de la gogoasa mea nascuta pe 10.10 pt teroristul de pe 09.09 cu speranta ca se vor cunoaste odata si-odata!
Va dorim sa fiti fericiti si sa faceti fata energiei vizigotului!

www.andora.bravehost.com/" target="_blank">Andreea & Gogomaimutica (DN 10.10.2004)

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=51645" target="_blank">Povestea Gogosicii

aissa spune:

Maaama ce mi-a placut cum ai scris! Am ras si lacrimat in acelasi timp! Sa iti traiasca vizigotul si sa ii scrii cronicile si mai departe.

pisoi3 spune:

Fumos povestit, Mina! Sa fiti toti trei fericiti, sanatosi si voiosi si sa ne tineti la curent cu ispravile micului vizigot!
Anda si bebe Mark 24+

toujours optimiste
http://tickers.TickerFactory.com/ezt/d/1;20724;122/st/20060107/dt/8/k/0200/preg.png

herra spune:

ce poveste...si ce mi s-au umplut ochii de lacrimi...
sa va traiasca si sa fiti fericiti!

Nu exista decat un singur copil perfect in lumea aceasta si fiecare mama il are!

Cristina & Vlad (23 septembrie 2004)

anamari spune:

frumoasa poveste...sa va traiasca vizgotu...

anamaria-lia-21.10.2004 si alex -24.08.1993 si samburelul de decembrie 2005-28

poze de copii cuminti

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=39200" target="_blank">povestea lui alex, povestea liei, povestea noastra
Puterea corupe. Puterea absoluta corupe absolut

ellen spune:

Foarte frumos si emotionant. Sa va traiasca vizigotul, sa se faca mare, frumos si sanatos.
de la noi.

Elena & Alexandra (25.09.2004)

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=51010" target="_blank">Povestea Alexutei

DidiAlex spune:

Frumoasa si emotionanta poveste!!!

Bucuriile vietii capata alt sens cand avem copii. Dar, TU, Mina esti extraordinara si ai un pui care iti seamana perfect.
nu am cuvinete sa spun mai multe pt ca ai spus tu totul.

Felicitarile noastra!!!


iti doresc mult de tot sa ajunga "Cronicile vizigotului" pe prima pagina sau eventual sa o publici..ai descris povestea nasterii frumos si putini reusesc sa transforme apariatia unui copil in viata atat de bine in cuvinte.

Alex

"Secretul fericirii este sa faci numai ceea ce te pasioneaza"Gabriel Garcia Marquez