Pretul cel mare - viata fiului meu

Pretul cel mare - viata fiului meu | Autor: lior

Link direct la acest mesaj

Scriu aceasta poveste deoarece am primit un mesaj de la o mamica care are un baietel care s-a nascut cu o malformatie la inima ca si a baietelului meu. Titlul povestii este inspirat din materialul care a aparut in numarul din luna ianuarie 2004 in revista MAMI.
Sunt mama a doi baieti frumosi si sanatosi, dar drumul pana aici a fost anevoios si cu multe obstacole. Spun asta deoarece baietelul meu cel mic s-a nascut cu o malformatie congenitala de cord numita transpozitie necorectata de mari vase. Durerea cea mai mare a constat in faptul ca desi spuneam doctorilor ca ceva este in neregula cu copilul meu, ei imi spuneau ca nu este adevarat. Ca sa incep cu inceputul:
Dupa o sarcina fara probleme pana in faza terminala, ma pregateam sa dau nastere unei fiinte dragi si mult dorite. Nasterea a decurs fara probleme si pe data de 20.12.2002 la ora 15,30 PM aduceam pe lume pe baietelul meu Stefan Bogdan, un bot de 3,600 kg galagios si dolofan. Pe masa de nasteri, in timp ce doctorita ginecolog ma cosea, am aflat ce medic neunatolog va prelua copilul in grija. Ca un fulger mi-a trecut prin cap ideea: "N-as vrea sa fie ea. Acum 2 ani si jumatate cand l-am nascut pe Alex (baiatul meu cel mare), la doctorita asta i-a mai murit un copil de inima. N-as vrea ca si copilul meu sa pateasca la fel". Am alungat repede din minte gandul acela rau si mi-am spus ca este o prostie pentru ca la noi in familie nu este nimeni bolnav de inima si am incercat sa ma linistesc.
Mi-au luat copilul la sectia de noi-nascuti si eu am inceput sa dau telefoane in stanga si in dreapta si sa anunt pe toata lumea marea veste. Nu ma mai durea parca nimic, nu mai eram obosita, nu mai conta; aveam ce-mi dorisem: un fratior pentru Alexandru si inca o "piatra pretioasa" in colierul familiei pentru mine si sotul meu.
A doua zi, m-am dus plina de emotie sa-mi tin in brate pentru prima data odorul, dar stupoare: mi s-a spus ca este la oxigen pentru ca a avut ceva probleme de adaptare. Am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare; nu putea fi vorba de copilul meu. Copilul meu se nascuse fara probleme, cu o greutate mare si cu un scor Apgar de 9. A venit din nou asistenta cu un ghem de scutece din care rasarea un capsor plin de vanatai, aproape tumefiat la fata. am intrebat asistenta ce s-a intamplat cu el si ea mi-a raspuns impersonal ca trebuie sa vorbesc cu doctorita care il are in grija. Am plecat sa o caut si in momentul in care am gasit-o, m-am prezentat ca eu sunt mamica micutului, la care ea m-a luat repede: "Ce ati facut doamna, de bucurie ca ati nascut un baiat, l-ati dat cu fata de perete?". Nu mai aveam cuvinte. Nici nu poti avea cuvinte la o astfel de remarca. Am intrebat ce s-a intamplat cu copilasul meu si de ce este atat de vanat. Mi s-a explicat ceva de genul ca s-ar putea sa fie de vina diferenta dintre presiunea intra-uterina si cea extra-uterina sau nu mai stiu eu ce. Nici nu mai puteam sa ascult explicatiile. Ceva in mine imi spunea ca nu este adevarat. Instinctul meu de mama imi spunea ca este in pericol. Ma plimbam de la asistenta la asistenta si mai apoi la doctorita si intrebam pe toata lumea de ce a fost la oxigen, de ce nu poate sa se alimenteze, de ce a piedut atat de mult in greutate. Toate intrebarile mele erau fara raspuns. Dupa 10 zile de spital in care am incercat sa misc ceva in ceea-l privea pe puiutul meu, am plecat acasa dupa ce doctorita mi-a explicat ca micutul are un usor suflu sistolic la inima, dar ca acest lucru se resoarbe la 85% din cazuri pana la varsta de 1 an. Imi spuneam ca nu mai conteaza, ca trebuie sa plec acasa si acolo voi rezolva toate problemele. Dupa 3 zile sunam disperata la policlinica: copilul devenise somnolent si pierduse in greutate 110 grame. De la policlinica mi-a raspuns ca nu pot face nimic deoarece sunt in perioada sarbatorilor de iarna si abia dupa 6 ianuarie se deschide, dar mai inainte trebuie sa inregistram copilul. Am pus mana pe telefon si am rugat doctorita pediatru a fiului meu cel mare sa-mi faca o vizita la domiciliu pentru ca nu pot sta asa. A venit fara sa o deranjeze ca este in vacanta, ca este seara tarziu sau ca nu este copilul inregistrat inca la policlinica. La lumina de acasa nu a putut vedea mare lucru, dar l-a ascultat la inimioara si mi-a spus ca in nici intr-un caz nu are suflu sistolic. M-a ajutat cu ceva medicamente pentru puseul la icter pe care il facuse si a ramas stabilit sa facem formele copilului si sa-l mai vada o data. La o luna am plecat la policlinica cu baiatul cel mare pentru un control de rutina si mi-am luat si mogaldeata cu mine. Acolo, in lumina alba a neoanelor s-a vazut ca este usor cianotic in jurul gurii si dupa ce l-a mai consultat inca o doctorita, s-a decis ca nu este suflu sistolic, dar cel mai bine ar fi sa facem o ecografie cardiaca. Ne-am prezentat la Spitalul Fundeni si dupa indelungi analize mi s-a dat verdictul: copilul are o malformatie congenitala de cord ce trebuie neaparat operata, dar ca in Romania nu sunt specialisti. Poate la Spitalul Militar din Bucuresti unde tocmai fusese o echipa de medici italieni sau poate alte echipe de medici straini care mai vin din timp in timp in tara sa ne ajute. Am crezut ca nu mai exista oxigen in camera. Creierul meu refuza sa mai functioneze. M-am uitat la sotul meu si lacrimi mari de durere au inceput sa-mi brazdeze fata. Imi vedeam copilul condamnat la moarte fara ca macar sa pot sa-l ajut cumva. Am luat copilul si am plecat impreuna cu sotul meu spre casa. Pur si simplu ne tineam in brate si nu puteam sa vorbim. Ne uitatm unul la celalalt si o durere muta era tot ce se putea citi in privirile noastre.
Am pornit in cautarea italienilor salvatori care fusesera in decembrie in Romania si operasera un copil cu aceeasi malformatie ca a copilului nostru, dar stupoare: italienii statusera doar o saptamana si se mai intorceau abia peste 3 luni. Intre timp i s-a facut copilului o ecografie si a fost programat de urgenta pentru un cateterism. A fost trecut pe o lista de asteptare pentru cand va reveni echipa de medici italieni, iar pana atunci nu ne-a mai ramas decat asteptarea. Au venit italienii pe 16 martie 2003, ni-au vazut copilul si cu durere mi-au spus ca nu ii pot face nimic pentru ca tipul lui de malformatie trebuia operat in maxim primele 3 saptamani de viata, ca starea lui nu este deteriorata complet si ca numai in Italia l-ar putea opera deoarece necesita doua interventii chirurgicale si intre ele trebuie sa fie atent monitorizat in terapie intensiva. Cind sa vanim in Italia - am intrebat eu? Ieri daca s-ar putea - mi-a raspuns cardiologul italian. Am aflat ca exista o ordonanta pentru tratamente in strainatate si am decis sa facem dosar pentru strainatate dupa ce am primit de la Spitalul Militar un referat de tratament. Dupa ce am demarat dosarul de tratament si ne-au raspuns afirmativ cei din Italia dandu-ne si costul interventiei chirurgicale care se situa cam in jur de 8000 de EURO, comisia din Ministerul Sanatatii, cea care trebuia sa avizeze din punct de vedere financiar si sa contra-avizeze din punct de vedere medical ne respinge dosarul pe motiv ca "daca ne primesc evreii, costul ar fi de doar 5000$". In asta consta grija lor de a salva o viata, in plimbarea unui dosar de colo-colo. Ba, mai mult, cineva din Directia de Sanatate Publica, atunci cand m-am revoltat ca nu le pasa de vietile copiilor nostri, mi-a raspuns ca in nici o alta tara din lume statul nu plateste pentru asa ceva. Am refacut corespondenta si am primit dupa trei saptamani avizul favorabil pentru spitalul din Holon-Tel Aviv. Ne astepta o noua surpriza: banii de la buget pentru anul 2003 se terminasera si nu era decat luna mai. In timpul in care refaceam dosarul medical pentru Israel, cineva ne-a sfatuit sa facem rost de o sponsorizare. Starea copilului se inrautatea pe zi ce trecea si ne uitam neputinciosi cum se stinge incet-incet. Sotul meu a inceput sa alerge pe la diverse institutii sa faca rost de bani. Viata noastra devenise o alergatura contra cronometru. In timpul in care am primit raspunsul din Israel, de la spitalul The Edith Wolfson Medical Center, am primit si raspunsul afirmativ de sponsorizare. Dumnezeu ne vazuse lupta disperata si ne-a trimis un inger prin persoana aceea. Acum urma plecarea cat mai urgent spre salvare. Din momentul in care am declarat ca platim noi in contul statului, au zis multumesc, au incis corespondenta in 15 minute si ne-au lasat balta. Nimeni nu s-a mai interesat de noi.
Am plecat doar eu si baiatul, lasandu-mi acasa inca o floare abia imbobocita si un sot aproape buimac. Eram impeuna de 9 ani si nu fusesem despartiti niciodata. Nu stiu daca plangeam din cauza despartirii sau plangeam de frica necunoscutului. Plecam intr-o tara aflata la mii de kilometri distanta cu un copil foarte bolnav. La aeroport am inceput sa plang la decolarea avionului si o stewardesa s-a apropiat de mine sa ma incurajeze ca totul va fi bine si m-a intrebat daca imi este frica. I-am raspuns sincer ca da, fiindca nu am mai zburat pana atunci, dar ca de fapt plang pentru ca plec in strinatate sa-mi operez baietelul bolnav de inima. A fost foarte atenta cu mine tot timpul drumului. Cand mai erau 40 de minute pana la aterizare puiutul meu a inceput sa se zbata si sa planga. Am chemat stewardesa intr-un moment de inspiratie si am spus ca eu cred ca baiatul are nevoie de oxigen fiindca se sufoca. S-a chemat imediat comandantul aeronavei care a anuntat prin statie ca au un caz urgent la bordul aeronavei si ca daca exista in avion vreun medic sa se prezinte de urgenta la cel mai apropiat membru al echipajului. Mi s-a adus o butelie de oxigen si a aparut si un medic care m-a sfatuit sa-i tin furtunul de oxigen cat mai aproape de nas pentru a-l ajuta sa se oxigeneze. Intre timp s-a luat legatura cu aeroportul cerandu-se o ambulanta la scara deoarece au o urgenta. Imi priveam copilul pe care il tineam in brate si din care nu mai ramasesera decat doi ochi mari si rugatori si priveam si ecranul televizorului care anunta cat mai avem pana la aterizare si credeam ca timpul aproape nu se mai scurge. In final am aterizat si un medic a venit repede catre noi intrebandu-ma ce a patit copilul. De unde nu vorbisem niciodata engleza, m-am trezit turuind in engleza ca baiatul meu are o malformatie de cord numita transpozitie de mari vase si ca are 5 luni si jumatate si ca suntem invitati la spitalul din Holon. In secunda aia cred ca si-a schimbat intr-o secunda fata in toate culorile pamantului. Mi-a luat copilul din brate, mi-a spus sa il urmez cu bagajul si a inceput: "You are a stupid mother. Romanian, you are a stupid people. How can you fly with this child without doctor and without oxigen? You want to kill your baby?". Nu mai stiam ce sa mai zic. Ziceam intr-una ca o placa de patefon stricata ca n-am stiut, ca nu mi-a spus nimeni, ca nu vreau sa-mi omor copilul, ca am venit la ei sa-l salvez, ca am o invitatie pentru spitalul din Holon. "Ce Holon, ce spital, imi este teama ca in urmatoarele 3 sa 4 minute acest copil va muri". Intr-o goana nebuna am plecat catre cel mai apropiat spital. In acele momente "fast! more fast!" era cuvantul de ordine. Ne-a preluat spitalul The Assaf Harofeh Medical Center. Am dat drumul din brate copilului si am simtit ca nu ma mai tineau picioarele. Nu puteam sa mai respir si incaperile mi se pareau ca ma strang. Am dat drumul telefonului mobil si am vorbit cu sotul meu caruia i-am dat teribila veste ca s-ar putea sa ne pierdem copilul si ca s-ar putea sa fi ajuns prea tarziu. Intre timp, ca prin minune a aparut un medic de la spitalul unde trebuia sa ajungem de fapt. Parca mai castigasem ceva puncte. De fapt nu era nici o minune. Doctorul Sion Houri, nimeni altul decat seful terapiei intensive, ne asteptase pe aeroport si in momentul in care a vazut ca nu mai apare copilul din Romania pe care il astepta s-a interesat de el si a aflat unde suntem. Dupa nici nu mai stiu cat timp, a venit la mine doctorul si mi-a spus ca va veni o alta ambulanta care ne va duce la spitalul celalalt unde suntem asteptati de o intreaga echipa de medici care au venit special din holliday pentru a-i salva viata. Ne-am suit intr-o ambulanta superdotata care mergea mancand asfaltul cu 140 km/ora. Abia ajunsi in noul spital, mi-au luat din nou copilul caruia intre timp ii paralizasera toate functiile pentru a-i usura activitatea inimii, m-au pus sa semnez si m-au dat afara. M-au intrebat inainte, intr-o doara ca pentru a le confirma daca are trei luni varsta si cand le-am spus ca de fapt a fost o eroare in corespondenta si ca are 5 luni si jumatate, i-am lasat muti. Parca nici aparatele nu mai functionau. Am plecat din terapie (pentru ca s-a hotarat ca manevra de salvare sa nu se faca in blocul operator deoarece presupunea o alta deplasare si inima lui putea ceda in orice moment) si m-am dus sa-mi recuperez bagajele din aeroport si sa-mi fac formele de intrare in tara.
Dupa 1 ora m-am dus sa-mi vad copilul. Cand am intrat, toata lumea ma astepta calma si zambitoare: greul trecuse si mai salvasera un copil. I s-a facut o noua ecografie si mi s-au explicat de catre medicul cardiolog procedurile ce mai trebuiau facute. Pentru copilul meu drumul Golgotei era abia la inceput. Si pentru mine la fel. Mi s-a explicat in ce consta malformatia, asta desi am explicat ca am citit pe internet materiale documentare despre aceasta malformatie si cum se poate rezolva. Mi s-a spus ca desi este mare ca varsta, i se mai poate face corectie totala la inima, dar numai dupa ce anterior i se va face o operatie ajutatoare pentru a-i pregati inima pentru marea schimbare. O alta varianta ar fi o operatie mai simpla si mai sigura, dar care nu imi garanteaza un copil sanatos pentru toata viata. Ar fi posibil ca la un moment dat sa-i cedeze partea dreapta a inimii (in momentul acela partea stanga a inimii era slabita) sau in timp chiar sa aibe nevoie de transplant de plamani sau de inima. Am luat decizia ca daca Dumnezeu vrea sa-mi ia copilul, atunci acest lucru sa se intample atunci. I-am explicat doctorului ca nu suport nici macar gandul ca as putea sa-mi vad copilul crescand 20 de ani ca dupa aceea sa-l pierd. Cred ca i-am impresionat foarte mult prin decizia mea si-mi spuneau ca eu sunt "idise mama" adica o adevarata mama evreica pentru ca eu sunt in stare de sacrificiul suprem numai sa-i pot oferi copilului meu ce-i mai bun.
Au urmat zile de asteptare pentru ca Stefan sa ia in greutate, sa se adapteze climei si sa poata fi pregatit pentru marea incercare. Acest lucru s-a intamplat pe data de 7 iulie 2003. Cu o zi inainte de operatie a venit la mine medicul chirurg si mi-a explicat ca pentru ei Stefan este un caz unic si ca nu a mai reusit pana atunci o corectie totala la inima la un copil de 6 luni si jumatate, din cele ce stia el. Mi-a mai explicat ca prima operatie da sansa inimii sa se intareasca pe partea stanga, dar acest lucru trebuie sa se intample in maxim doua saptamani si ca in acest interval de timp s-ar putea sa-l gasesc de multe ori in operatie in incercarea de a mai modifica ceva astfel incat inima sa pastreze anumiti parametri. Dupa aceste doua saptamani, daca inima nu se va fi recuperat, nu puteau decat sa-i faca o operatie de corectie functionala. Acea corectie pe care eu o respinsesem initial. Daca insa din punct de vedere teoretic inima va fi pregatita si i se va face operatia de corectie totala si inima nu va lucra in mod real, le pare rau dar nu-i mai pot pune la loc vasele de sange si va muri. Si din piatra daca esti si tot nu poti accepta asa un verdict, dar eu care eram mama lui.
Am plecat in dimineata acelei zile cu baiatul spre blocul operator si credeti-ma ca picioarele parca nu mai voiau sa ma asculte. Treceam de-a lungul coridorului cu baiatul in brate si ma rugam la Dumnezeu sa-mi dea putere. Am intrat in blocul operator, intr-o camera pictata numai cu figuri din desene animate, il tineam strans lipit de mie si ii cantam "Ciobanas cu trei sute de oi". A venit un medic anestezist roman si mi-a luat baiatul spunandu-mi ca totul va fi bine. Parca eram de gelatina. M-am intors in rezerva in care statusem impreuna cu copilul meu o luna de zile si-i strangeam la piept lucrusoarele. Impreuna cu mine era o alta mamica din Romania care isi operase fetita cu o zi inainte si ne incurajam una pe cealalta. De cand stateam in spital, ma imprietenisem cu alta romanca - Alina - stabilita in Israel de 25 de ani care venea zilnic la noi la spital. Impreuna am asteptat sa treaca timpul. La un moment dat a trebuit sa merg la cantina sa iau mancarea pentru mine si Maura. Parca eram goala pe dinauntru. La rugamintile ei am plecat la masa. Pe drumul spre cantina am recunoscut chirurgul care venea insotind un patut de copil. Am zis catre Alina: "Asta este Stefan al meu." si inima a inceput sa-mi bata cu putere. Trecusera 5 ore si jumatate de cand imi luasera baiatul la operatie. Mi s-a explicat ca totul a decurs normal pana in acel moment, dar ca aceasta este o batalie si nu tot razboiul. Am intrat in terapie sa-mi vad copilul. Nu era decat linii de sange, drene, fire de monitorizare, sonde. Aproape ca nu aveai unde sa pui mana ca sa-l poti atinge. Noua pompe de medicamente si un aparat de perfuzii erau asezate in jurul lui in afara de monitorul pentru inima si ventilatorul pentru respiratie. Ma uitam la el si ma intrebam unde avusesera loc toate si in primul rand daca toate sunt pentru fiul meu. Am strans din dinti, mi-am inghitit lacrimile care parca imi ardeau ochii si am ramas langa el vorbindu-i incet la ureche. Eram convinsa ca ma aude si stie ca sunt langa el. Dupa 3 ore a urmat o noua interventie. Ceva se intamplase la operatie si nivelul oxigenarii scazuse drastic, aproape pana la limita de a-l pierde. Dupa doua zile au descoperit ca o drena care asigura curatarea fluidului din jurul inimii nu isi facea cum trebuie treaba si a trebuit deschis din nou pentru a fi curatat acolo si inocuita drena. Dupa alte doua zile au descoperit ca are sange in plamanul stang si ca mai are nevoie de o drena. Dupa alte doua nesfarsite zile, inima lui era pregatita pentru marea schimbare. Timpul care fusese maxim de doua saptamani pentru terapie, se scurtase la sase zile. Parca voiam sa stea timpul in loc. Venise momentul decisiv. Cu mana tremuranda i-am semnat chirurgului autorizarea pentru operatie si m-am rugat cu ardoare la Dumnezeu sa nu ma paraseasca si sa nu mi-l ia pe Stefan. Lam cdus pana la usa blocului operator si o durere imensa imi sfasia tot corpul pe interior. M-am aplecat peste el si l-am pupat si l-am rugat sa fie tare si sa intoarca cu bine la mine ca eu il astept. M-am ridicat si am plecat abia mai putand sa respir de atata plans. Fusesem tare pana atunci, dar acum nu mai puteam. In camera ma astepta Maura care ma incuraja tot timpul si-mi spunea ca totul va fi bine si sa am incredere in Dumnezeu ca Stefan se va intoarce la mine. Intre timp, venise si Alina sa stea cu mine. S-au scurs asa 8 ore infernale. La un moment dat a venit la mine cardiologul si mi-a spus ca operatia s-a terminat si ca peste aproximativ o ora pot sa-l vad pe Stefan. S-a mai scurs ceva timp si la un moment dat a venit la mine seful terapiei intensive impreuna cu seful anestezistilor care era tot roman si mi-au spus ca baiatul este la terapie intensiva si il pot vedea. Aveam niste emotii ca nici nu ma puteam misca. S-a mai scurs un timp si m-am trezit in rezerva cu chirurgul care a venit impreuna cu seful terapiei intensive pentru a-mi da detalii despre operatie. Mi-a explicat ca totul a decurs normal, ca este bine si ca asteapta urmatoarele 24 de ore care sunt cele mai critice. Mi-a mai explicat ca sternul este inca deschis si ca daca in urmatoarele doua zile nu se intampla nimic atunci vor inchide operatia si ne putem declara invingatori. Parca nu vorbea cu mine. Mi se perindau prin minte imaginile cosmarului care acum se incheiase si nu imi venea sa cred ca eu am trecut toate acle momente de cosmar. Nu s-a intamplat nimic in urmatoarele 2 zile si am rasuflat usurata cand chirurgul a venit si mi-a spus sa parasesc terapia pentru o jumatate de ora pentru ca trebuie sa-i inchide operatia lui Stefan. Urmatoarele 3 saptamani au fost de adaptare la noua situatie: sa-i fie dezintoxicat organismul care traise 12 zile sub morfina, sa-i urmareasca evolutia inimii si sa-i reduca medicatia. Asa a venit ziua mult asteptata de 4 august 2003 cand am luat avionul si ne-am intors acasa. Trecusera 2 luni fara 2 zile de cand parasisem Romania plina de speranta, iar acum ne intorceam acasa ca doi invingatori. Inainte de a pleca din spital doctorii de acolo mi-au spus ca Stefan pentru ei este un fel de steag care flutura in intreaga lume si le duce numele, iar pentru mine sa nu uit niciodata ca atunci cand am aterizat era atat de bolnav incat la un moment dat a plecat si s-a dus la cer, iar de acolo m-a privit sa-si ia la revedere si nu mi-a putut suporta durerea si s-a intors la mine.
Acum, cand a trecut aproape un an, cosmarul acesta pare sa fi fost in timpuri preistorice. Ma uit la el si imi simt inima cum sta sa plesneasca de atata dragoste cand il vad cum merge si cum se joaca, iar cand amandoi baietii mei sunt impreuna aproape ca ma simt cea mai bogata fiinta de pe planeta.
Am scris aceasta poveste a mea si sper ca toti cei care simt ca sunt la capat de drum sa nu-si piarda speranta si sa lupte in continuare.
Dumnezeu sa fie cu mine si cu voi toti.

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Link direct catre acest raspuns Elenalove27 spune:

Draga mea , am plins , am plins si iar am plins...esti PUTERNICA si sunteti INVINGATORI.
STEFAN este un Luptator si un mare INVINGATOR !

P.s - Nu IMI GASESC CUVINTELE SA VA FELICIT , AM AMUTIT PUR SI SIMPLU.
VA DORIM MULTA SANATATE SI VREM SA VEDEM SI NOI POZE CU VOI .


Elena Alvaro Alvaro-Daniel
Povestea lui Alvaro-Daniel "Invingatorul"
http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?ARCHIVE=true&TOPIC_ID=19603
si poze
http://community.webshots.com/user/elenalove27
http://www.picturetrail.com/members/edit

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Ioana Co. spune:

plang plang si iarasi plang.............sufletul imi este efectiv pustiit de durere ..............Domane ce grea e viata uneori si totusi ce frumoasa!!!!!!!!!!!!!!


Cu voi cei doi invingatori Dumnezeu a fost mare, sa va dea Dumnezeu numai sanatate si bucurie in continuare .......imi doresc si eu un astfel de final pentru noi, noi ce asteptam ........

Cum as putea contacta si eu spitalul la care ati fost voi??? Exista o adresa de mail sau postala??? Crezi ca am avea vreo sansa sa fim primiti acolo??


Pupici dulci,
Ioana

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns lior spune:

Multumesc Elena. Crede-ma ca acum, dupa ce am citit ce se intampla cu copiii din Romania chiar ma simt ca un INVINGATOR. Imi pare rau ca nu pot face nimic pentru acesti micuti.
Pot doar spune ca cei care vor sa incerce intr-un loc sigur, pot trimite pentru clinica din Italia de unde vin medicii de la Spitalul militar din Bucuresti la adresa de e-mail donnini@ifc.cnr.it.
In egatura cu Israelul am luat contactul cu ei pentru a-i ruga sa redeschida ruta medicala pentru copiii nostri, incercand sa le explic ca acesti copii nu sunt vinovati ca Ministerul sanatatii este plin de birocrai nepasatori.
Ma intreb: Daca copilul ministrului sanatatii s-ar fi nascut cu o malformatie congenitala grava, tot asa ar fi procedat in privinta plimbarii copilului sau pentru dansul ar fi existat bani la buget?
Dunezeu sa ma ierte, dar nu ii doresc nici un fel de rau acelui copil nevinovat.

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Laura T spune:

Emotionanta, foarte emotionanta povestea voastra! Sa va dea Dumnezeu o viata lunga alaturi de puii vostri! Asteptam poze cu voi...

Laura si bebitele: Bianca (5 ani si 1 luna) si Ramona (2 ani)
http://community.webshots.com/user/lauratenea

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns liliana csaki spune:

Dumnezeule, citisem povestea voastra in mami, mult mai scurta.Cu adevarat esti cea mai bogata si fericita mamica, Sa va dea Dumnezeu multa, multa sanatate si numai bucurii alaturi de comorile voastre.Ce bine-ar fi daca toti micutii, despre care tot auzim aici, ar putea avea aceasta sansa.

http://community.webshots.com/user/lilianacsaki

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Dana_ spune:

Intradevar este foarte emotionant! Ma bucur ca totul e bine acum. Iti doresc multa sanatate, tie , puiutilor tai si intregii familii!

Dana&bb Andy(1 an si 3 luni)
http://community.webshots.com/user/danaiakob

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns lorelei_19 spune:

Lior, scumpo, povestea ta este extraordinara! Bravo, mamica eroina si bravo Stefan, micutzule luptator!
Si mie mi-au dat lacrimile si tare m-au impresionat randurile tale! Ati fost fantastici amandoi, tot respectul!
Ma intreb ce se intampla de fapt in romania? Si vreau sa te intreb ceva: ai de gand sa faci ceva impotriva acestei doctorite, ca sa nu mai omoare si alti copii? Ma mai intreb cand va fi in romania OMUL pe primul loc pentru multzi doctori, iar spaga pe un loc secundar? unde este omenia? uuuf- m-am lasat dusa de val. Nu vreau nici sa generalizez, exista si atatia medici buni si cu mult suflet in romania, vreau doar sa spun ca trebuie sa luam masuri de fiecare data cand cand intalnim asemenea... nici nu stiu cum sa le spun, asemenea neoameni!
Lior, Dumnezeu sa te ocroteasca pe tine si pe minunata ta familie! Sunteti niste eroi!

Salvati un inger:
www.casa-romanilor.ch/teodora.htm

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns Karina spune:

Draga Lior,
Am plins cind am citit povestea ta, mai ales ca si pe baietelul meu il cheama Bogdan si e nascut cu putin inaintea baietelului tau.
Iti doresc multa sanatate si tie si ambilor copilasi si sa dea Domnul sa numai treaca nimeni prin ce ai trecut tu !!!

Poate ar trebui totusi sa specifici numele doctoritei si spitalul la care ai nascut, ca sa stie si alte viitoare mamici de cine sa se fereasca.

Karina+Bogdanel

"Totul e bine cind se termina cu bine."

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns cl spune:

Lior, am plans cand ti-am citit povestea! Chiar esti cea mai bogata fiinta de pe planeta! Sa va dea Domnul numai sanatate si fericire!

Claudia

Mergi la inceput

Link direct catre acest raspuns ruxi spune:

Doamne, Lior, cata suferinta! Ce v-a fost dat sa traiti! Sunteti niste invingatori, bravo, este extraordinar! Viata lunga si cu multe bucurii tuturor!


Ruxi si Clara pisicuta, 1 an si 8 luni
Implinirea cea mai mare pentru o femeie este acea de a fi MAMA

Mergi la inceput