Familii recompuse

M-am gindit sa propun un subiect unde sa scriem despre viata intr-o familie recompusa.Au mai fost diverse subiecte pe aici, care atingeau tema asta; insa eu as vrea sa fac un topic dupa chipul si asemanarea celor de pe forumurile franceze, in care toata lumea care doreste sa-si verse oful, sa schimbam experiente de viata si "sfaturi practice" (si sa n-o luam neaparat de la inceput cu datul cu rosii, chiar daca fac bine la ten). Stiu ca nu e deloc simplu...
Cum faceti voi, fetelor(sau, de ce nu, baietilor), sa incepeti o viata noua alaturi de un partener care are deja experienta (poate in unele privinte nu foarte placuta) vietii de familie? Ce rol jucati in fata copiilor,fara sa vreti sa va asumati rolul de parinte (ei avind deja o mama si-un tata)? Faceti cu ei lectii sau nu? Cum faceti fata eventualelor divergente privind educatia copiilor? Le lasati copiilor momente privilegiate doar cu tatal sau mama lor? Si lista intrebarilor mele ar putea continua...

Cu bine,
Elena

PaulaM spune:

Mi-ai luat-o inainte cu acest subiect. Felicitari! Si eu incep sa ma confrunt cu asemenea "dileme" si chiar mi-ar prinde bine niste sfaturi sau experiente proprii.
Astept cu nerabdare.

Aniela spune:

Sotul meu are doua fiice din prima casatorie. Varstele lor 24 si 15 ani. Nici una din ele nu locuieste cu noi. Ce sunt eu pentru ele? Prietena lor. Cea mica, atunci cand ne intanim imi povesteste ce a facut la scoala, ce materii nu-i plac ce anume nu intelege la lectii. Chiar zilele trecute imi spunea ca are banchetul si vrea niste haine care eu nu cred ca s-ar potrivi ocazieie. I-am spus parerea mea.Nu stiu daca va tine cont de ea sau nu. Mi-ar place sa o ajut din cand in cand la lectii, iar in privinta educatiei ei nu as avea nici o divergenta cu tatal ei, pentru ca din acest punct de vedere amandoi avem aceleasi idei si conceptii.
Evident ca au momente pe care si le petrec doar cu tatal lor, si mi se pare firesc sa fie asa.Dar nu intotdeauna a fost asa.La inceput nu ma simteam prea bine cand una din ele dorea sa discute in primul rand cu tatal ei, dar am avut rabdare si, in timp, lucrurile s-au schimbat si de cele mai multe ori eu sunt prima care afla problemele lor.
Nu am incercat si nu voi incerca sa fiu o mama pentru ele. Au deja o mama.
Eu sunt mai apropiata de varsta lor, am alte conceptii de viata, incerc sa fiu cat mai apropiata de ele, sa le inteleg, sa le ascult punctul lor de vedere, sa discutam impreuna, sa vedem care este cel mai bun mod de a rezolva problema.. Vreau sa fiu pentru ele si pentru copilul meu ceea ce mama nu a reusit sa fie pentru mine.
Nu-mi place sa impun ceva, vreau sa las copilului puterea de a lua singur deciziile chiar daca acestea nu sunt cele mai bune. Pentru ca sunt convinsa ca, daca singur obseva ca este decizia nu a fost cea mai buna, a doua oara nu va repeta greseala.De fapt este vorba mai mult de cea mica pentru ca cea mare are deja viata ei.

rachel owen spune:

Situatia mea o stii...
Problema e ca, dorindu-mi sa fiu mama, intr-un fel sau altul, am realizat ca sunt deja...mama vitrega. Dar, e prea tarziu. Si poate ca o sa vina vremea sa regret timpul pe care l-am pierdut. Acum cei doi sunt plecati in Canada de 2 saptamani, si problema mea pare rezolvata. Stiu ca uneori am fost rea si nu am vrut sa ne petrecem timpul nostru liber cu copilul sotului meu, si ca poate intr-o zi o sa regret. Am considerat, cum zicea si Aniela, ca "are deja o mama". Desi am fost considerata o a doua mama - mama-vitrega, poate ca nu am profitat la maxim de acest statut, si poate ca nu am fost lasata de fosta sa ma bucur cat as fi vrut uneori de acest statut.
Asa ca...poate e mai bine asa, poate problema mea e rezolvata, poate ca nici nu era o problema. De prea putine ori problema o constituie copiii vitregi; de cele mai multe ori mamele lor naturale ii pornesc impotriva noii familii a tatalui.
Pentru voi, sper sa va gasiti locul pe care doriti sa il ocupati.





„Dumnezeu să te ţină în palma mâinii Sale, iar îngerii să te îndrume mereu.”

emoison spune:

Pai au deja o mama, asta e clar. Eu pentru ei sint "Elena" (in paranteza fie spus, am si eu un fel de mama vitrega, la mine e alta povestea pentru ca eu pe a mea am "capatat-o" cind eram majora). Mie mi se pare ca problema "mamei vitrege" (fie ea ca mama cenusaresei sau ca opusul acesteia) se pune in cazul in care copilul respectiv si-a pierdut mama; dar nu in cazul nostru, unde copiii au o mama, o iubesc, si poate nu simt nevoia sa aiba o a doua mama...Nu vreau s-o inlocuiesc pe prima, ii trimit doar sa se spele pe miini inainte de masa, fac lectii cu ei (de musai ca de voie buna...)si ii cert daca in camera e dezordine, dar nu cred ca o sa intervin vreodata in viata lor in alegerea meseriei sau alte chestii de genul asta.Deocamdata, ei au 8 ani (baiatul), 9 si 15 ani(fetele). Cu alte cuvinte, incerc doar sa impun niste reguli simple, cit sint ei la noi (noi stam impreuna cu socrii, asa ca mi se pare mai sanatos sa existe niste reguli acolo unde traiesc 7 persoane din trei generatii etc). Eu am primit o educatie mai rigida, poate si de aceea simt nevoia sa traiesc dupa anumite principii, fara insa a cadea in pacatul de a da altora educatia care mi s-a dat mie..."Mama" nu pot fi pentru ei si numai pentru faptul ca nu eu i-am purtat in pintec 9 luni, iar femeia care le-a dat sa suga si le-a schimbat scutecele, si-a facut o gramada de chestii pentru ei, exista si e bine mersi.
E drept ca nu-mi convine cind fosta baga strimbe contra sotului meu in fata copiilor, iar ei ne repeta apoi ce-a zis mama...E drept ca, asa cum zicea cineva, casnicia lui cu mama copiilor nu s-a destramat, poate, doar din vina ei...insa eu cu el m-am casatorit si pe el il iubesc, asa ca, nu e absolut normal sa tin cu el??

Cu bine,
Elena

lu.more spune:

Acum aproape 4 ani, de cand am venit aici cu fiica mea (6 ani si jumatate pe atunci), nu am vrut sa-mi imaginez in nici un fel viata mea de « mama de-a doua ». Habar n-aveam cu ce ar putea sa semene… Sotul meu are si el doua fetite dintr-o alta casatorie, prima de aceeasi varsta cu a mea, a doua cu 4 ani mai mica.
Nu m-am gandit niciodata sa ma substitui mamei naturale, nu am vrut, nici nu am incercat.
In schimb fac tot ce pot sa « echilibrez balanta » : ea le ofera ceva, noi le oferim altceva, fiecare in functie de preferinte si mijloace.
Daca ar fi vorba de luat vreo decizie importanta, mama fetelor l-ar pune la curent pe sotul meu, el pe mine si ne-am sfatuim amandoi. Nu a fost vorba pana acum de hotarari cu adevarat importante, dar cred ca asa am proceda.

Care e locul meu in viata fetelor ? Eu sunt sotia tatalui lor ! Regula la noi este urmatoarea : eu am aceleasi drepturi ca si tatal lor, deci acasa la noi daca « Lulu » spune ceva e ca si cum « papa » ar fi spus acest lucru iar fetele trebuie sa se conformeze. Vorbesc aici de toate 3 fetele.
Nu am avut niciodata probleme, le cert la fel cum o cert pe fiica-mea, le alint la fel cum o alint pe ea, le pun in pat si le pup spunandu-le « noapte buna » pe toate trei la fel si nu intr-o ordine anume.

Nu pot sa stau de-o parte, si nu am de gand : atata vreme cat tatal lor se implica in cresterea copiilor, mi se pare foarte normal ca eu, sotia lui, sa-i fiu alaturi, sa-l sprijin sau sa-i spun ce cred….

Va astept si pe voi si revin…


« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld

emoison spune:

Lulu, ai dreptate, si mi-a mers la suflet ce-ai scris!
Unde mi-a fost mie greu, cind am venit aici, e ca nefiind parinte (nu am copii...cel putin deocamdata, sper) nu stiam cum trebuie sa ma port cu un copil. Tinerelor mame li se spune sa se bazeze pe instinctul matern atunci cind nu stiu ce sa faca cu bebelusul lor (de exemplu), iar eu instinct matern nu stiam de unde sa iau...

Cu bine,
Elena

lu.more spune:

Elena, revin cu intarziere...
Vorbesti de instinct matern, de tinere mame, de bebelusii lor.
La noi nu a fost cazul, fiindca ne-am trezit, pe undeva, "mame de-a gata"; Eu, mai putin, fiindca o avusesem / crescusem deja pe a mea, dar nu aveam nici o idee cum sa faci cand ai 3 dintr-o data!
Cand sunt ai tai, e altceva, ii cresti de mici, ii "inveti" pe de rost, ceea ce nu e cazul aici...
La tine, cu atat mai mult!

Dar cum totul se invata, eu cred ca si aici - sau mai ales aici - trebuie sa ne amintim de asta. Noi invatam de la ei, ei de la noi, important e sa ne "marcam" terenul de la inceput, sa se stie clar pana unde se poate intinde coarda.

Cu bine.

P.S. Pacat ca subiectul a ajuns in pagina 4 ... Poate se va discuta mai mult de aceasta data ?!?


« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld

chatonel spune:

da, pacat pentru ca este tare interesant ... eu nu imi doresc copii (ai mei, sa-i fac) de exemplu, dar nu m-ar deranja sa ii cresc pe ai sotului sau sa infiez sau sa dau o mina de ajutor familiilor mai nevoiase... doar un hic este: sint caracteriala si "trebuie" sa imi placa copiii, nu m-as putea intelege cu copii care nu asculta sau carora le intra pe-o ureche si le iese pe ailalta etc etc.



Toulouse, la ville rose

cataghe spune:

quote:

---

Originally posted by chatonel

da, pacat pentru ca este tare interesant ... eu nu imi doresc copii (ai mei, sa-i fac) de exemplu, dar nu m-ar deranja sa ii cresc pe ai sotului sau sa infiez sau sa dau o mina de ajutor familiilor mai nevoiase... doar un hic este: sint caracteriala si "trebuie" sa imi placa copiii, nu m-as putea intelege cu copii care nu asculta sau carora le intra pe-o ureche si le iese pe ailalta etc etc.

Toulouse, la ville rose

---

Chatonel, tu ai vazut copil cuminte si baba frumoasa?! Hai ca babe frumoase mai sunt in vremurile astea, dar numai cu hormoni de substitutie, liftinguri si alte chestii mai mult sau mai putin naturale... :))
Sa cresti un copil, sa ai o relatie zi de zi cu el, este o sarcina foarte dificila uneori, este drept ca iti poate da mari satisfactii si ca tendinta naturala este sa iubesti copilul indiferent daca e al tau sau nu, dar trebuie sa fii foarte constienta la ce te inhami, uneori si cu copiii tai iti vine sa dai de pamint!
Eu nu cred ca este vreun copil care sa nu aiba momente in care sa fie neascultator, in care sa-i intre pe o ureche si sa-i iasa pe alta ceea ce ii spui... sa cresti un copil este o munca imensa de cizelare si modelare a unui mic animalut care la inceput nu stie si nu pricepe nimic despre lumea asta, pentru ca dupa aceea sa inceapa sa-si dezvolte niste conceptii proprii, initial destul de fantasmagorice!
Copiii sunt scumpi, sunt ai nostri, e normal sa ii iubesti, nu discut chestiile de la sine intelese, dar... fii pregatita daca vei avea de a face cu copii, pt orice!

Pupici si succese,

Catalina.

P.S. Evident ca fiecare virsta are particularitatile, dar si dificultatile ei...

This is the first day of the rest of my life!

chatonel spune:

zic si io ca tine, cata, copii care sa aiba momente de zapaceala, de neascultat si de miriiala e normal. Ce nu e ok e cind ei sint asa obisnuiti.



Toulouse, la ville rose