fara pretentii de originalitate, doar sinceritate

DAVID sau DE LA GOL SUFLETESC LA DRAGOSTE IMENSA
(long version)

David a fost mai intai o banuiala.
Eram cu colegul in parcarea unui hipermarket si pentru ca ma simteam tare ciudat si rau de mai bine de o saptamana ii spun sec “CRED CA O SA FII TATIC!”
Se uita neincrezator la mine, zambeste usor si spune doar atat “SA FIE INTR-UN CEAS BUN!”

David a fost apoi doua liniute pe un test de sarcina, pe 1 Decembrie 2002.
Atunci, ne-am intrebat amandoi CE FACEM?!? si ne-am luat “chipurile” un termen de gandire de doua saptamani. Soarta noastra era deja pecetluita dar parca refuzam sa credem ce ni se intampla.

David a fost apoi o inimioara pe ecranul unui ecograf.
Era 18 decembrie 2002 si micutzul avea deja 10 saptamani.

David a fost apoi secretul nostru pana in ianuarie 2003.
Mie personal mi-era cam frica de reactiile celor din jur (in fond eu si colegul ne cunoscusem in urma cu mai putin de sase luni) si precauta (ma stiam fire mai slaba) am zis sa ma protejez de binevoitori.

David a fost apoi bucuria bunicilor, surpriza cea mare a colegilor si prietenilor si zilele mele interminabile in care mi-era rau 24 de ore din 24.

David a fost apoi fetitza.
Asa s-a vazut la un superecograf intr-o zi de mai.
Colegu n-a ajuns in timp util si cand coboram pe scarile clinicii l-am gasit rosu de efort si transpirat si tot ce-a mai putut sa spuna a fost “SPER CA N-AI INTRAT FARA MINE!” Dar programarea e programare. Inimioara o vazusem dar acum o si auzisem. Bineinteles ca eu “taff woman” n-am lasat nici o lacrima sa curga. Dar ma durea asa de tare gatul! Efortul sa ma stapanesc fusese asa de mare ca a trebuit sa inghit de prea multe ori in sec.

David a fost apoi MARA, scris cu un marker negru pe caseta video pe care inregistrasem ecografia.

David a fost apoi baiat.
La numai doua saptamani dupa marea ecografie dr. meu ginecolog mi-a spus : ”VEZI? ASTEA DOUA SUNT COITZELE!”
Fac ochii mari si-l pun sa jure ca asa e.
Spune: “ESTI NEBUNA, DA UITE, NA, JUR! E BAIAT!”
Tot nu cred si-l pun sa jure cu mainile la vedere.
Rade, ia mainile de pe ecograf, mi le aseaza in fata si cu degetele rasfirate spune: “E BAIAT, NEBUNO! JUR! ESTI MULTZUMITA?”
Zic : “NU. EU VOIAM FETITZA!”
Minteam cu nerusinare, dar mi-era frica sa si spun “baiat”, de parca as fi putut sa cobesc.

David a fost apoi marele meu secret.
A ramas fetita pentru absolut toata lumea, chiar daca o luna mai tarziu si dr. Pop dicta asistentei : “testicule coborate in scrot”. E al naibii de greu sa pastrezi asa secret, dar tare vroiam sa-i fac o super surpriza colegului, care la o adica, barbat fiind si in ciuda declaratiilor sale, dorea de fapt un baietzel.

David a fost in tot acest timp marea nostra responsabilitate astfel ca, si eu si colegul am muncit in draci, cate 10-12 ore pe zi, am facut economii la sange, orice numai sa nu-i lipseasca nimic copilului.

Asa au trecut in linii mari aproape cele 9 luni.
Spun aproape pentru ca eu imi pierdusem toata rabdarea si incepand din 22 iunie tot asteptam sa nasc. Era cu mult inainte de termen, dar eu nu mai aveam rabdare. Asa ca m-am pus ca picatura chinezeasca pe saracul doctor care-mi spunea “Colul e perfect inchis. Mai ai rabdare.”
Rabdare, rabdare, dar pana cand?
Ca sa ma mai pacaleasca m-a chemart si la Polizu, de doua ori, dar de fiecare data m-a trimis inapoi acasa.
La primul drum, colegu emotionat da sa se imbrace in costum. Ma apuca nervii si izbucnesc: “Tu chiar nu gandesti? Sunt 35 de grade afara. Cum crezi ca o sa rezisti atatea ore imbracat asa? Pune mana si ia ceva sport pe tine!” Mama imi da coate se incrunta si-mi spune : “Lasa-l, e emotionat!”
Il las. Se gateste degeaba.
La al doilea drum se imbraca sport, luam iar ditamai geanta si pe mama si plecam. Pe drum facem glume la telefon cu prietenii. Am un feeling si le spun: ”Mergem degeaba. Nu nasc nici azi.” Si iar ne intoarcem acasa. Mama exasperata, ma bodogane si pe mine si pe doctor si pleaca la Breza.
Pe 8 iulie la ora 10 ma duc din nou la Polizu. Colegu la costum (in ziua aia avea al naibii de multa treaba la birou), cu geanta si fara mama. In drum spre spital, ma mai opresc pe la birou si intru pe forum. Trebuia sa stiu care dintre prietenele virtuale imi va fi colega de suferintza in acea zi.
Ma plimb putin in curtea spitalului, cumpar Catavencu si apoi urcam la cabinetul doctorului. Ma aseaza pe masa si ma anunta ca o sa nasc natural. Timpul se opreste in loc. CUM ADICA NATURAL? Pai la cele doua vizite nu vorbise decat de cezariana. Spune : “Problema s-a rezolvat. Nasti natural.” UPS! Am incurcat-o! Nu eram pregatita deloc. Nici macar plicurile aferente nu erau pentru nastere naturala. Pe ale mele scria : anestezist, ginecolog, mana a doua, etc.
Accept cu greu realitatea, dar ma cunosc prea bine, cu rezistenta mea la durere trebuie sa negociez la sange si incep. “Eu nu nasc 100% natural. Vreau epidurala. Altfel plec acasa!!!”. Dr. zice : “Da, dar nu acum. Stai sa ajungi la 4 cm” . Imi rupe apa, ma duce la sala de nasteri, da viteza colegului care pleaca la treaba si-mi promite ca ne vedem pe la 15.00.
Ma instalez in sala de nasteri si-mi amintesc brusc de apa. Nu aveam apa. Sun colegul, se intoarce din drum si-mi aduce 4(patru)litrii de apa plata.
Ce-o fi fost in mintea mea? Aveam 4 litrii de apa plata (citisem ca e bine sa te hidratezi in timpul travaliului), un ziar nou nout si un CD-player cu 6 CD-uri. Unde ma credeam? In concediu?
Citesc totusi ceva din Catavencu, dureri slabe mai mici decat la ciclu, la interval de 10 minute. Zic: E soft! si ma pun pe telefon. Asa trec cam doua ore. Intre timp durerile se intensifica si incep sa intreb de epidurala. Moasa ma tine de mana, ma mangaie, si-mi vorbeste calm. E toata numai un zambet, mai putin atunci cand o intreb de epidurala. Spune doar “inca nu e timpul” si fuge. Deja nu mai e joaca.
De la 13.30 durerile devin INSUPORTABILE si atunci sun colegul si ii spun ca mort copt sa-l gaseasca pe doctor si “sa vina naibii cineva cu epidurala aia odata!”. Nici un rezultat. O sun pe mama si ii dau aceleasi indicatii.
Intre timp ajunge si mama la spital, intra val vartej in sala de nasterii, se cearta cu asistentele si-l revendica cu voce tare pe doctor si epidurala mea.
Una peste alta, incep sa constientizez ca epidurala nu mai capat (nici nu intrase in socoteala de la bun inceput, numai ca mie nu-mi spusese nimeni nimic) si intru in panica.
Mi se administreaza un Mialgin. Cica trece. Pe naiba! Simt cel mult o stare de greta si atat.
Doare de simt ca ma descompun in mii de bucati si nu ma mai pot abtine. Incep sa plang in hohote. Sunt singura, durerea ma omoara, doctorul nu e aici, anestezist ioc, colegu cu treba. Moasa cedeaza si o lasa pe mama sa intre. Doar putin, dar tare bine imi face. Incep sa plang si mai tare si mai incerc odata: “Vreau epidurala!!!”. Vine si colegu. E galben la fata si atunci incerc sa ma stapanesc putin, nu de alta dar daca tip odata sigur lesina!
La 16.00 dr. intra pe usa. Exasperat. Cu nervii prastie. Sunase telefonul la el in draci, asistentele erau toate ofuscate din cauza mamei, eu tipam ca o descreierata de se auzea pana in Piata Victoriei si nu vroiam sa ma urc pe masa.
Incep ostilitatile : ”Hai urcate ca scapi mai repede!”. Eu : “NU POT! “. El : “Si atunci ce-o sa faci?!? Bine, nu poti? Asezati-o inapoi in pat si mai lasati-o asa!” Eu: “Nu! Ma urc!” El: ”Pai, hai odata!”. Eu :”Inca putin, ca acum nu pot!”. In fine, dupa 3 minute ma urc.
Mi-e o frica de mor. Durerile sunt continue si ff intense. Ce spun eu, intense? Ma omoara. Nu pot sa respir, nu pot sa mai gandesc, nu mai aud bine, cuvintele incep sa se amestece. Am o stare groaznica, aproape ca agonizez. Mi se da oxigen si infirmiera Dorina ma uda pe fata. Degeaba! Nu pot sa respir! Cer sa se deschida geamul. Ma sufoc! Se deschide putin. Afara erau 35 de grade, dar parca se deschisese usa frigiderului. Geamul se inchide. Ripostez. Degeaba! Mi se explica ca se face curent cu usa. Zic: “Ce-i asa greu?!? Inchideti usa si deschideti geamul!”. Aud in drepta un medic razand si spunandu-i lui doctorului: “Spala-i si masina!” Ma uit la el, un bou!
Incep indicatiile din toate partile. Erau acolo cel putin 6 oameni. O asistenta ascutita si anemica face crize de isterie incercand sa ma calmeze. Imi cere sa nu mai tip ca nu ajuta cu nimic. Cum sa nu ajute?!? Vorbea din carti. Daca nu tipam pleznea ceva in mine. Mi se explica cum sa imping. Pai ma doare asa de tare oricum, ce-s nebuna sa imping, sa-mi fac singura rau? Reusesc sa imping la o singura contractie din cele 4 necesare pentru expulzie. La celelate trei Dorina se urca si apasa cu toata greutatea ei pe abdomenul meu si-mi repeta la nesfarsit :”Sa nu ma musti!”. Sarmana Dorina! Avea o spaima. Sa nu o musc. Putin mi-a lipsit.
E ora 16.10 si la a patra contractie David ajunge pe masa. Ma uit la el si…NU SIMT NIMIC. ABSOLUT NIMIC! Poate doar o usurare ca durerile au trecut. Ma sperie reactia, sau mai bine zis non reactia, pe care o am si ma arat preocupata de micutz. E putin grena si intreb de cateva ori de ce e asa. Dr. rade si-mi spune ca ciclul cu bebelusi violeti s-a incheiat. Acum se nasc numai grena.
Are capul perfect rotund, urechile mici, rotunde si cam atat pot sa vad din el. Nu plange, e cuminte, dar nu-l lasa pe dr. sa-i taie cordonul. Tot da cu manuta peste o pensa. Plange usor, de doua ori, atat de delicat incat ma intreb daca nu cumva o fi fetita.
E curatat putin, infasat intr-o carpa si asistenta care tot urla la mine mi-l aduce in dreptul capului si ma intreba daca vreau sa-l pup. Sa-l pup??? Pai din cauza lui am simtit ca mor. Nici vorba. Ma uit la el. La fel, nu simt nimic si–i spun asistentei : “Mai tarziu, dupa ce-l spalati!” Cred ca m-am scos, dar de unde. Se uita acru la mine si-mi spune: “Pacat! E baiatul dumneavoastra!”. Nu mai aveam putere nici sa ma uit urat, dar sa-i mai zic ceva. Dispare cu el din peisaj si-l duce la colegu. Acolo alta primire “calduroasa”. Asistenta intreaba : “Cine e dl. Goran?”. Colegu nu percuteaza imediat (el e Manolache, nu Goran). Se dezmeticeste si raspunde. Asistenta: “Felicitari! Aveti un baiat!”. “Cred ca am gresit. Nu sunt eu Goran. Eu astept o fetitza!”. Se uita putin la David, asistenta da ochii peste cap si pleca cu el. Colegu ramane ca prostu si nu intelege nimic. Apare mama care fusese la o tigara si ii spune. “Gata! A nascut. E baiat!” Mama : “Mai Cornel, esti sigur? L-ai vazut?” Incepuse deja sa planga.
Asistenta intepata se intoarce si se intreba retoric : “Nu inteleg de ce fac unii copii daca nu-i vor, ca si sotul doamnei n-a zis nimic, nu s-a bucurat !” De data asta nu o iert si spun “Il vand!”
Pe masa eu incep iar sa tip. Nu stiu ce tot face dr. dar ma doare. Afara panica. “Sunt doi?!? Tot Bianca tipa.”

Sala de lauze.
Vorbesc la telefon.
Anunt lumea ca s-a nascut. ca are 3,550 kg., 52 de centimetrii, ca e baiat, ca prima lui nota a fost 9 si ca nu are nume.
Seara, in rezerva, astept sa-l aduca pe micutz.
Colegul apare cu florile aferente si ma intreba “Ce mi-ai facut?!? Fetitza, ai!”
Incepem sa dam tarcoale pe la salonul nou nascutzilor si ne uitam cu atentie la fiecare, doar doar l-om recunoste.
Vizitatorii mei pleaca intr-un tarziu acasa. Era deja 23 si baietelul nu era cu mine. Vine o asistenta si aduce copilul colegei. Intreb: “Dar al meu?”. “E la ATI. Nu-mi place cu arata!” Inima incepe sa-mi bata repede si creierul meu parca refuza sa mai lucreze. Cum adica nu arata bine. Pai a luat 9.
Asistenta ma vede pierduta si mi-l aduce putin. E FRUMOS. Doarme linistit si face numai fetze, fetze. VISEAZA. Sun acasa si vorbesc cu colegu. Incerc sa-l descriu prin telefon. Simt ca e putin retinut, dar abia a doua zi aflu de ce. Aflase ca e la ATI, nu i se spusese de ce si plecase acasa cu mama, ingrijorati si abatuti.
De aici, e cale deja batuta: rani la sani, febra laptelui, icter, colici, nopti nedormite, depresii post natale (in care eu plangeam in bucatarie si el in camera), epiziotomia care s-a vindecat abia intr-o luna, emotii si exasperare in fata neputintei si nestiintei noastre…. si dragostea pentru David, care a crescut incet, incet, dar sigur.
La 5 saptamani simteam nevoia sa ma confesez unchiului care abia intors din State nu mai prididea cu pozele. “Inca nu-l iubesc!” Unchiul intelept, mi-a spus ce e firesc, mi-a dat date statistice care spuneau ca 40% dintre mame invata sa-si iubeasca copii si m-a convins ca nu sunt o mama denaturata ci doar foarte responsabila, poate putin mai independenta, dar ca totul e OK.
Si asa a fost.
David acum e imensa mea dragoste, e cel care-mi umple gandurile, inima de bucurie si ochii de lacrimi chiar si numai cand ii pronunt numele.
E pur si simplu “bucurica”.
Si, daca acum am retrait, fara sa vreau, tot calvarul nasterii si toata agonia primelor 60 de zile in trei, va mai spun ca, in ciuda tuturor neajunsurilor, MERITA!

P.S. Aici suntem noi, doua fapturi modeste ale lui Dumnezeu cu "bucurica", minunatul si perfectul! http://community.webshots.com/user/bgoran

papadie spune:

"În afara de constiinta totul e bestialitate" (Camil Petrescu)

cristalina spune:

Frumos tare!
Sa fiti sanatosi (si tu, si colegu' si "Mara"...:)))

Monica saptamana a 20-a

maddy spune:

ai scris namaipomenit de frumos..felicitari si multa sanatate flacaului!

alba spune:

Ai dreptate MERITA!!!
Foarte frumos..sa va traiasca flacaul si la mai mare

&
Corina & Darian,tot mai nazdravan...(4 ani si 6 luni)

gianina spune:

Esti foarte curajoasa.. Felicitari si mii de .
Sa fiti sanatosi si fericiti!

gianina si bebe Simona Andreea

lorelei_19 spune:

David- ce nume frumos i-ati ales si ce poveste adevarata- sincera si adevarata! Sa fitzi sanatosi si sa aveti multe bucurii! Sa va traiasca, mamica eroina!

Lorelei & Family

craluca spune:

La inceput am ras rau de tot iar la sfarsit am plans de emotie. Foarte putine mamici au curajul sa recunoasca faptul ca nu isi iubesc copiii din prima clipa. De fapt este vorba de faptul ca nu constientizeaa ceea ce simt pentru copil si din cauza stressului din timpul nasterii au impresia ca mogaldeata aceea mica este de vina pentru suferinta lor. Dar ai mare dreptate, ceea ce ajungi sa simti in timp pentru acea bucatica de suflet nu se poate descrie in cuvinte.

Mama Raluca, baiat Alex si bebita mica Ioana
http://community.webshots.com/user/craluca100

cosmi spune:

Frumos si emotionant!
Chiar daca uneori e greu, e minunat sa fii parinte!
Sa fiti sanatosi si fericiti!



Cosmina, Diana-Maria & Amalia-Ioana

gio spune:

Mi-a placut f mult cum ai scris...Sinceritate cat cuprinde!!!
Si eu stau si ma intreb cateodata de ce a ajuns copilul meu la ATI ca in spital n-au binevoit sa-mi spuna - aceleasi balarii pe care ti le-au spus si tie.
Una peste alta, sa va traiasca flacaul si sa va bucurati de el!

ruxi spune:

Foarte frumos! Sa va traiasca David si sa aiba mult noroc!


Ruxi si Clara pisicuta, 1 an si 5 luni
Implinirea cea mai mare pentru o femeie este acea de a fi MAMA