OANA mea ...

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

OANA mea ... | Autor: dana_ene

O poveste cu HAPPY END

Imi doream sa scriu aceste randuri de mult timp, dar am tot amanat, asa cum probabil s-a intamplat multora.
Hotararea a venit atunci cand mi-am dat seama ca ceea ce va voi scrie nu va fi doar povestea unei nasteri, dar va fi si un emeplu care va oferi speranta si incredere in inimile unora dintre voi.

Voi incepe cu ceea ce s-a petrecut acum 2 ani (in 2001).
Eram un cuplu cu varste de peste 30 de ani si nu aveam copii pana atunci nu din anumite cauze medicale, ci doar pentru ca nu hotarasem ca era momentul ! A venit insa si acel moment ! Soarta ne era favorabila, credeam noi, ajunsesem intr-o tara straina (in Canada) si ne doream sa avem un copil care sa se nasca acolo. Am ramas insarcinata si toata familia s-a bucurat enorm. Dar, dupa cateva saptamani s-a petrecut... tragedia !
Nu va voi povesti in amanunt ce a fost atunci, doar va voi spune ca am trecut printr-o criza cumplita, apoi printr-o internare care s-a finalizat cu o interventie chirurgicala, pentru ca... era o SARCINA EXTRAUTERINA !
Pentru noi, singuri intr-o tara straina, totul a venit ca o lovitura puternica !

Apoi timpul a trecut, ranile s-au mai vindecat, intre timp revenisem in tara si ne reluasem viata de dinainte. Adevarul era ca nu ne gandeam decat cu foarte multa teama la o noua sarcina, pentru ca erau sanse mari sa am din nou o extrauterina.
Insa...
In ianuarie 2003 am aflat ca sunt insarcinata. Nu va spun prin ce emotii si griji am trecut pana am aflat ca de la varsta de 4 saptamani de sarcina, embrionul poate fi vazut la ecograf. Am dat fuga la ecograf sa vedem daca este din nou o extrauterina sau nu, ca sa stim ce vom face. Si, atunci, am trait una din cele mai fericite clipe din viata. Am aflat ca sarcina era pozitionata corect, in uter. Aveam o sarcina normala !!!
Am fost foarte fericiti, dar ne era teama si sa ne bucuram...
A sosit un alt moment de cumpana cand, la 7 saptamani de sarcina, am avut o usoara hemoragie. Am fugit la policlinica si doctorita, dupa ce m-a consultat, mi-a spus "acra" ca am pierdut sarcina si sa merg dupa cateva zile sa fac chiuretaj. Doamne, oare va puteti imagina prin ce-am trecut atunci ?! Am plans zile intregi si am suferit ingrozitor amandoi ! Dar, asta era viata, ne gandeam ! Numai ca nu am ascultat ce mi-a spus doctorita si nu am mers la chiuretaj, cu toate ca intreaga familie ma indemna sa fac asta. Doctorita mea de familie (careia ii voi multumi toata viata !) mi-a spus ca, daca nu vreau, sa nu merg la chiuretaj decat daca ma voi simti rau. Dar mie nu-mi era rau !
Apoi au trecut zilele si am inceput sa-mi reiau activitatile obisnuite. Ne hotarasem sa nu mai incercam ! Asa a fost sa fie !
Dupa aproximativ o luna, am inceput sa ma ingrijorez din cauza ca aveam o stare de rau si incepusem sa ma ingras. Oare sunt insarcinata ? ma gandeam. Ce sa fac ? Am mers iarasi la ecograf si am aflat: NU pierdusem sarcina, bebele meu era OK, dadea din manute si din piciorute si am plans de fericire ! Ce-as fi facut daca mergeam la chiuretaj atunci cand mi s-a spus ? Imi omoram copilasul ! Sau as fi putut sa pierd sarcina din cauza supararii prin care am trecut atunci cand am aflat ca am pierdut sarcina !
Nu mai conta... Totul trebuia sa fie bine !

Si a fost !
Am avut in continuare o sarcina usoara, care a trecut aducandu-ne cea mai mare bucurie in fiecare zi.

Si, se apropia momentul !
Dar, culmea ! Medicul meu, pe care-l alesesem tocmai pentru ca vroiam foarte mult sa imi urmaresc sarcina si sa nasc cu dumnealui, a plecat in concediu timp de 2 saptamani atunci cand eu eram in saptamanile 38 si 39 de sarcina. Au trecut foarte greu aceste 2 saptamani, dar imi doream asa de mult sa vina doctorul din concediu, ca nu faceam nimic prin casa, numai de teama sa nu nasc !
Stiam ca trebuie sa vina din concediu pe 1 septembrie. Pe 31 august m-am simtit rau. L-am sunat pe mobil, in speranta ca a doua zi ma va putea vedea. Avea telefonul inchis. Am aflat apoi, de la oa asistenta ca, de fapt, doctorul meu se intorcea din concediu abia pe 2 septembrie, zi in care urma sa fie si de garda ! Pe 1 septembrie m-am simti din ce in ce mai rau, iar seara au inceput contractiile. La 10 seara mi-am scos sotul la plimbare si ne-am uitat la vitrinele magazinelor, numai sa nu ma gandesc la dureri. Vroiam sa astept pana a doua zi ! Nu vroiam sa nasc atunci ! Si, iata ca s-a facut dimineata ! Era 2 septembrie ! Ura ! Am plecat spre maternitate de parca mergeam in vacanta, cu toate ca aveam contractii din ce in ce mai puternice si mai dese. Cand l-am vazut pe doctor am fost fericita. Cand m-a vazut dansul pe mine, m-a luat imediat in cabinet. Mi-a facut control si mi-a spus ca ma va interna si ca urmeaza sa nasc. Parca eu nu stiam !
M-am internat si am ajuns intr-un salon cu alte trei fete care urmau sa nasca in ziua respectiva tot prin cezariana. Stiam de la bun inceput ca voi naste prin cezariana pentru ca aveam deja operatia de la extrauterina si era periculos sa nasc normal. Oricum, nu-mi doream sa nasc normal, asa ca, pentru mine, era bine. Eram asa de fericita, ca fetele celelalte se cruceau. Ma chirceam de durere atunci cand apareau contractiile, apoi sporovaiam cu ele si radeam. La un moment dat am simtit ceva in neregula. Am dat fuga la baie si am vazut sange. M-am cam speriat, dar m-am linistit la gandul ca eram deja in spital. Le-am spus asistentelor care erau cu noi, pentru ca medicul deja urcase la sala de operatii, si ele m-au linistit, spunandu-mi ca, oricum urmeaza sa urc pentru operatie, asa ca nu-i nici o problema nici daca mi se rupe apa. Buuun ! Ca urmare, am fost urcata la etaj si, dupa ce mi-am ales un pat la reanimare, au venit sa-mi puna cateterul in mana. Intram in operatie. A venit apoi anestezistul si m-a urcat pe cantar si mi-a spus sa-l urmez. Mergeam zambind in urma lui. Am iesit pe un hol unde i-am vazut pe parintii mei, albi de ingrijorare si le-am facut cu mana. Apoi am realizat ca mergeam spre sala de operatie. Am intrat, mi-au spus sa urc pe masa si au inceput sa ma lege cu o mana pe un suport lateral si cealalta mana mi-a fost fixata de corp. Au intrat apoi in sala cei doi medici: medicul meu si medicul cu care opereaza dumnealui, "mana a doua". I-am vazut cand au intrat si asistentele i-au imbracat pentru operatie. Vorbeau despre retete de salate si m-am distrat in gandul meu. Apoi au venit langa mine, unul de-o parte si de cealalta. S-au uitat la taietura de la extrauterina si au inceput sa ma intrebe cum a fost atunci. Am inceput sa le povestesc, dar in timp ce vorbeam cu ei ma gandeam cu groaza de ce nu adorm, ce se intampla ?! Astia nu-mi fac odata anestezie ? Apoi, am vazut cum trag un cearceaf peste mine si l-am vazut pe anestezist cum se apripoe de fata mea cu masca de oxigen. Atat ! Apoi s-a rupt filmul !
Cand m-am trezit, primul gand a fost ca sunt tot pe masa de operatie. Dar i-am auzit in jurul meu pe sotul meu si pe parintii mei, care-mi vorbeau. Mi-au spus ca am o fetita dulce, ca un ingeras, de 2,700 kg. Nu-mi venea sa cred ca e asa micuta, asteptam un bebe mult mai maricel, fiindca eu aveam o burta uriasa si luasem si 18 kg in plus. Dar, se pare ca am avut mult lichid, iar bebita a fost micuta. Dar eram incantata si ma enerva faptul ca nu puteam sa vorbesc clar. Aveam limba grea si tot adormeam in timp ce vormeam cu ei. Efectul anesteziei a trecut insa, usor-usor, si mi-am revenit. Am aflat ca totul decursese bine, ca bebelusa era perfect sanatoasa (scor Apgar 9) si ca este tare frumoasa, cum spunea sotul meu.
In noaptea aceea mama a ramas cu mine si bine a facut, pentru ca prima noapte este mai grea. A reusit sa "convinga" o asistenta sa-mi aduca puisorul la pat si am avut bucuria sa-mi tin prima data in brate odorul. Am vazut un pachetel cu o fetisoara micuta si scumpa, cu ochisorii inchisi si care se tot foia in bratele mele. Mi-au dat lacrimile de fericire. Eram mamica !
A doua zi am ramas tot la reanimare, dar a fost din ce in ce mai bine. Eu am o vointa puternica, asa ca am trecut usor peste toate. M-am dat jos din pat de multe ori, pentru ca stiam ca doar asa imi voi recapata puterile. La inceput a fost mai greu, apoi din ce in ce era mai bine, mai bine si.. tot asa.
A doua zi dimineata ne-au mutat in saloanele cu bebelusi, asa ca m-am trezit devreme si m-am mai dat de 2 ori singura jos din pat, ca sa fiu "fresh" cand voi fi impreuna cu bebelusha mea.
Au urmat apoi alte 2 zile in care am stat cu fetita mea scumpa si, credeti-ma, nici nu realizam ca sunt operata. Nu avea importanta decat fetita si, astfel eu m-am recuperat foarte bine si foarte repede dupa operatie. In 2 saptamani eram aproape ca inainte.

Acum suntem maricele, avem 6 saptamani si suntem o scumpica. Este o mancacioasa si o cuminte, nu plangem decat daca ne este foame sau ne supara colicii. Dar scapam noi si de ei !

Aceasta a fost povestea care s-a incheiat cu nasterea MINUNII mele de fetita, Oana Maria.
Speram ca nu v-am plictisit pe voi, cei care ati citit si ca, pe langa bucuria pe care speram ca v-am adus-o, am transmis si multa speranta fetelor care au trecut prin probleme !

Daniela si Oana Maria

Daniela

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Pag. 2

Cristina spune:

Oana Maria, sa fii sanatoasa si sa ai parte de multi ani fericiti alaturi de parintii tai

cl spune:

Felicitari, Daniela! Oana Maria, bine ai venit! Sa va dea Domnul numai fericire si sanatate!

si ,
Claudia si Alex

roisin spune:

Dana, m-a emotionat tare povestea ta, ai avut mult curaj sa treci peste toate si sa nu te lasi pe mana unui medic incompetent.
Va doresc tot binele din lume, tie si micutei Oana, sa fiti sanatoase si sa aveti o viata fericita impreuna!
Ea este o fetita norocoasa cu asa o mamica iubitoare si curajoasa.

http://community.webshots.com/user/r0isin