"Intre petale"

Aceasta este o povestioara scrisa de un prieten de-al meu. Sper sa va placa .
Va rog sa-mi spuneti parerea voastra sincera...dar sincera-sincera . Intentionez sa-i fac o surpriza si sa-i arat mesajele voastre.

Între petale

Stătea încă agătat de materialul în care se învelise cu multe zile în urmă. Căldura soarelui îl scorojise, făcându-l din ce în ce mai casabil dar pentru el asta nu avea mare importantă.

Iesise cu greu din gogoasă. Poate si pentru că nici el nu stia cu adevărat ce trebuie să facă. Tinea minte lumina. O văzuse prin striatiile peretilor si se chinuise să ajungă la ea. Atât. Acum, stând în lumină, încerca să se obisnuiască cu noul său trup. În primul rând îi era teamă că are picioarele prea fine. Oare cum avea să se târască el pe scoarta copacilor cu asemenea picioare firave? Aplecă încet capul si le privi încă o dată cu milioanele lui de ochi. Asteptă putin dar nu se întâmplă nimic. Nici o altă schimbare. Poate trebuie să se rupă... cumva. Să cadă.

Încercă să-si încordeze corpul. Uitase până si cum se face acea undă; o undă ce ar fi trebuit să înceapă - ca de fiecare dată - în ultimul segment al trupului său moale si ar fi trebuit să se termine în primul segment; unda prin care el îsi deplasa corpul - un fel de dat de-a dura. Mai încercă o dată. Cine stie? Poate că de data asta va înainta. Corpul începu să-i tremure violent; picioarele păreau că nu pot sustine acea greutate dar nici de această dată insecta nu se clinti din loc.

Cu sigurantă gresise: pornise prea devreme spre lumină. Probabil că metamorfoza nu era încă terminată. Doar nu avea să traiască tot restul vietii lui cu asemenea picioare subtiri... si mai erau si chestiile alea ciudate de pe spate. E drept că nu erau grele - dacă nu s-ar gândi la ele probabil ar uita că există - dar erau incomode: atrăgeau atentia prin mărimea lor. Oare dacă ar mai construi o gogoasă iar de data asta nu s-ar mai lăsa amăgit de lumină ce ar fi?

O pală puternică de aer îl smulse din loc aruncându-l pur si simplu în gol. Instinctiv, insecta si-a desfăcut aripile si zbătându-le puternic a reusit să nu cadă. Era prima oară când nu izbea pământul după ce trupul nu mai folosea picioarele pentru sustinere. Deci pentru asta erau bune cele patru noi organe. Un soi ciudat de palete pentru bătut aerul care, dacă erau miscate destul de repede, se puteau agăta de aer la fel de usor cum picioarele se agătau de scoarta copacilor. Îsi încreti corpul în asa fel încât să aterizeze pe frunza de care încă mai stătea prinsă fosta sa gogoasă.

Obosise. Aripile îi tremurau în continuare. Nu le putea face să se oprească. Iar acea miscare continuă punea aerul din imediata lui apropiere în miscare si dintr-o dată parcă nici soarele nu mai dogorea la fel de puternic ca mai înainte. Treptat, insecta ajunsese să-si cunoască trupul, să-l cunoască si să-l controleze.

Păsi până la marginea frunzei si repetă miscările violente din aripi. Simti că se desprinde si bătu si mai repede din aripi. Cu miscări din ce în ce mai simple învătă să înainteze, mai întâi într-o directie apoi în alta. Dădu câteva ocoluri locului său de aterizare - prefera să nu se îndepărteze prea mult, deocamdată experimenta diverse tehnici de zbor. Ajunsese să-si stăpânească la perfectie chiar si cele mai mici gesturi - învătase repede... pentru că îi plăcea, îi plăcea noul său corp iar asta se vedea la fiecare nouă bătaie de aripi.

Dintr-o dată se hotărâ: la ce bun să zbori mereu si mereu în aceleasi locuri? Lumea era destul de mare si el vroia să o descopere... încetul cu încetul. Se avântă în văzduh. Niciodată nu întelesese cât de frumoase pot fi toate privite de sus. Acum întelegea. Furnicile, gândacii cu spatele negru, câinii, caii, pestii... chiar si oamenii... trăiau pe pământ, lipsiti de aripi, lipsiti de posibilitatea de a zbura. El era singurul care putea trece oricând pe deasupra a toti si toate, fără teama de a fi călcat în picioare, fără teama de a fi strivit din greseală. Deasupra sa erau doar norii. Si soarele. Dar de ei nu se temea.

Îsi dădu seama că zboară pe deasupra unui lac. Privi în apă si pentru prima dată îsi văzu imaginea oglindită. Pentru prima dată văzu aripile deschise. Erau rosii. Ici-colo erau câteva puncte negre si pe margine nitel portocaliu. Doamne cât putea fi de frumos!

O libelulă mare, cu corpul verde-albăstrui, trecu în viteză pe lângă el. Hotărâ că nu e bine să stea asa de aproape de apă. Bătând lent din aripi se ridică în aer continuându-si zborul. Soarele îi încălzea spatele iar el trecea peste câmpii, peste case, peste oameni. Ce-si putea dori mai mult?

Si totusi, de acolo, de jos ajunse până la el mirosul florilor. Coborâ în cercuri largi spre o grădină cu trandafiri rosii. Se aseză cu grijă pe cel mai mare si mai frumos dintre ei. Simtea moliciunea petalelor sub picioare, simtea valurile de parfum. Pentru câteva clipe îsi opri bătaia aripilor - asemeni timpului, se oprise si el.

Apoi se hotărâ să guste acel parfum. Întinse o trompă fină si trase în el acel miros plăcut. O dulceată fără seamăn se răspândi în întreg corpul. Începu să tremure fără voie. Era atât de fericit încât bătea necontenit din aripi. Era prima oară când gusta ceva atât de minunat. Era prima oară când gusta o floare. Vroia mai mult. Mult mai mult. Vroia tot. Vroia să guste fiecare floare, vroia să simtă în el parfumul fiecărei petale.

Se ridică în zbor pentru a se opri pe următoarea floare. Se roti de câteva ori si se aseză pe o floare mare rosie. Îsi opri aripile asteptând să simtă parfumul... dar de data aceasta parfumul lipsea.

"Uite mami ce s-a asezat pe rochita mea! Un fluturas..."

Fetita ridică bratul stâng în dreptul ochilor. Nu putea crede că are aproape ceva atât de frumos. Fluturele însă nu întelese vocea fetitei si nici nu văzu cei doi ochi mici, albastri, ce îl priveau cu mirare.

"Mami, mami! Uite!"

Vocea mamei îi răspunse imediat: "Încet mămicule să nu-l sperii. Dacă îl sperii o să zboare."

"Ba n-o să zboare!" zise din nou fetita asezând repede peste fluture palma dreaptă făcută căus.

"Nu mămicule... dă-i drumul! Dacă îl tii închis o să moară. Fluturasii sunt foarte sensibili. Dă-i drumul mămicule. Dă-i drumul să zboare."

Fluturele fusese luat pe nepregătite. Nici nu pricepea bine ce floare era asta pe care se asezase. Privi cu atentie în jur. Era ca în gogoasa lui cea veche - întuneric si putea să vadă prin crapături firicele de lumină. Era la fel doar că de data aceasta se temea. Se temea că ceva rău se va întâmpla. Începu să bată puternic din aripi încercând să se elibereze dar aripile sale moi izbeau peretii micii sale închisori fără a-i provoca stricăciuni.

"Uite mami, se miscă!" spuse fetita aplecând urechea spre palmă. Ascultă putin zgomotul aripilor si chicoti fericită. Degetele sale s-au strâns încet peste fluture. Începu să topăie agitând în aer pumnul drept. "E aici! E aici!" Mama fetitei s-a apropiat repede: "Uite vezi?" zise ea arătându-i micutei pata de culoare de pe rochită. "Aripile lor sunt foarte delicate. Dacă îsi pierd culoarea nu mai pot zbura si mor. Dă-i drumul mămicule, îl chinui..."

"Ba nu-l chinui..." strigă furioasă fetita. "Uite, acuma îl chinui." spuse ea rupând înciudată una din aripile mari ale insectei. "Dar nu-l doare. Veeeeeeeezi?" Mama fetitei încremenise. Era cât pe ce să-i tragă o palmă copilului dar se opri. "Si uite că mai poate zbura" continuă fetita aruncând fluturele cu putere în aer.

Liber din nou. Era liber din nou. Începu să bată repede din aripi... dar ceva nu era cum ar fi trebuit să fie... nu se putea tine în aer. Oricât de tare ar fi miscat aripile simtea cum cade pe pământ.

"Hai să ne grăbim că vine ploaia." spuse mama fetitei prinzând-o de mână. Văzuse fluturele prăbusindu-se în praful străzii. Dintr-o dată simti un nou în gât. "Hai mămicule, hai mai repede." mai zise ea tristă privind pentru o ultimă dată fluturele care se chinuia să zboare.

Aripile sale, frumoasele sale aripi, izbeau cu putere pământul. De ce nu mai putea zbura? De ce? De ce? Cu ce gresea acum? Mai încercă o dată. Si încă o dată. Pe alocuri - acolo unde degetele fetitei îl atinseseră - aripile sale îsi pierduseră culoarea. Nu mai erau nici rosii, nici negre... nici chiar portocalii, ci albe. Si albul era o culoare dar lui nu-i plăcea deloc. El îsi vroia înapoi rosul. Îsi vroia înapoi negrul. Si portocaliul. Vroia să poată să zboare din nou.

Un strop de ploaie căzu lângă el. Si apoi altul. Si altul. Dar lui nu-i mai păsa. Nu-i mai păsa de ploaie. Picăturile cădeau cu putere pe trupul său... pe aripile sale. Aproape toate erau ca niste lovituri. Aproape toate dureau dar el nu avea ce să facă - era tintuit pe pământ. Într-un fel era fericit că durerea venea de sus si nu din altă parte.

Lacrimile cerului deveniseră lacrimile propriului său trup... lacrimile propriilor sale aripi.

Ploaia însă nu dură mult si soarele îsi făcu din nou aparitia. Încet, îi simti căldura. Întreaga suprafată a corpului său primea razele solare. Dar la ce bun? La ce bun să se usuce când corpul său zăcea pe jos?

Stătu asa câteva minute.

Apoi întelese.

Întelese cât de scurtă fusese noua sa viată - de-abia învătase să păsească, de-abia învătase să zboare, de-abia învătase gustul florilor si acum... acum trebuia să învete să moară. Lipit de pământ, cu aripile zdrobite si rupte, astepta. O pală puternică de vânt ridică praful de pe sosea... si în acelasi timp îi împinse în aer si trupul său usor.

Zbura.

Era din nou în aer, peste toti si peste toate. Încercă să-si miste aripile dar fără folos. De această dată zborul său era doar o amăgire a vântului.

Si totusi zbura. Pentru ultima dată.

Apoi simti că aerul se linisteste. Simti cum cade.

Cu toate acestea nu mai simti atingerea pământului.

În timp ce corpul se prăbusise în praf... el rămăsese în aer... zburând.


Dragostea e intotdeauna gata sa ierte, sa aiba incredere, sa spere si...sa indure orice urmeaza.

Cristina spune:

GabiG spune:

Foarte frumos, dar foarte trist...asa cum poate fi viata uneori!

si Francesca 1an2 luni
Pe lumea asta exista un singur bebelas (copil) perfect! Si fiecare mama il are!
http://f1.pg.photos.yahoo.com/adigabi

iren spune:

Superba povestea,chiar daca e trista...

Iren&Bogdanelu

clau07 spune:

Frumoasa poveste, cu atat mai frumoasa cu cat este si adevarata. M-a emotionat si am plans moartea fluturelui.

Claudia

Aurelia spune:

Superba si emotionanta povestea ,e poet si..... visator colegul tau!

Aura&Luca,18 luni

ange spune:

pt. colegul tau

ange,mamica de 2 ori

ani35 spune:

,

Anina_n spune:

Foarte frumoasa povestea dar si foarte trista. Are un suflet frumos si sensibil prietenul tau. Bravo lui !

Nina & Nina-Cristina (1 an si 7 luni)

janib spune:

Sensibil sufletul prietenului tau. Povestea este trista dar in acelasi timp adevarata. Noi oameni nu stim sa traim in armonie cu natura cu pasarile cu vietatile. Durerea fluturelui ( ce delicata fiinta a ales) este durerea noastra a tuturor care ne zbatem a invata sa ne inaltam sa admiram frumusetea lumii, pentru ca mai apoi sa cadem in tarana inlacrimati. si doar sufletul noasdtru sa continue a se inalta in infinit... Foarte frumoasa povestire.....

Adriana Radu spune:

Adda o poveste plina de sensibilitate......cand am citit-o am realizat cum inconstient putem rani un suflet drag de langa noi fara sa vrem,fara sa stim....,cat de usor putem fi raniti,poate fara intentie, insa oricum ne doare, si e cu atat mai rau cand ne prinde atunci cand suntem mai vulnerabili,cand invatam sa zburam,sa ne bucuram de tot ce e frumos.Transmitei prietenului tau cele mai frumoase ganduri si un zbor infinit...