Sperante implinite!!!

Iata ca, a trecut aproape un an. Doamne, parca a fost ieri. De atunci, din 19 august 2002, viata mea s-a schimbat irevocabil. In foarte bine. Viata noastra! A inceput cu multe probleme si sperante zdruncinate si s-a sfarsit atat de bine! Sa va mai spun cat de mult mi-am dorit acest copil? Cat l-am asteptat? Prin ce emotii si clipe grele am trecut ca sa-l am? Dar mai ales cat de fericita si implinita sunt acum? Daca aveti rabdare, vi le voi spune pe rand. M-am casatorit in iunie 2000, dar dorinta de a avea un copil, dateaza de mult mai mult timp, n-as putea spune de cand, dar stiu ca-mi doream foarte mult o fetita. O vreme am considerat ( mai mult sotul )ca, inca nu este momentul potrivit, ca nu avem aia, ca nu avem cealalta; acum imi dau seama cat de firave sunt aceste motive. Momentul venirii unui copil pe lume este intotdeauna potrivit. Cand ne-am hotarat sa purcedem pe acest drum, tot nu ni s-a parut ca ar fi momentul potrivit, dar ne-am dat seama ca poate mai avem mult de asteptat pana sa-l gasim. Asa, zis si facut. Intre timp descoper site-ul “desprecopii” si incerc sa aflu tot ce cred eu ca ar trebui sa stiu. E minunat, intalnesc femei care cu sfaturile si bunavointa lor, ma ajuta extraordinar. Imi fac toate analizele prescrise de un medic, sa ma asigur ca totul este bine. Trece o luna, trec doua, trei, patru, incep sa intru in panica. Trec 6, si chiar inainte de Craciunul 2001, speranta incepe sa renasca in mine. Recunosc cateva dintre simptomele sarcinii, inainte cu trei ani avusesem parte de un avort spontan in luna a 2-a. Pe atunci nu eram decisi ca vrem sa avem un copil si ne-am gandit ca asa s-a intamplat, fara vreo cauza speciala. In fine, trec 10 zile de intarziere a menstruatiei, gata eram fericita, stiam ca sunt insarcinata, aveam toate simptomele, asteptam doar ziua Craciunului sa le spun tuturor, sa le fac o surpriza. Nici sotului nu i-am spus. Era cadoul meu de Craciun. In ajunul Craciunului insa, mi s-au spulberat toate sperantele, in niste dureri cumplite. Am plans toata noaptea, eram atat de nenorocita! A doua zi am fost la medic, mi-a spus ca totul era ok, era posibil sa fi fost o sarcina, dar mica, asa ca nu era nevoie de alta interventie. Am plecat la munte, sa incercam sa uitam. Dar deja aveam niste temeri, de doua ori sa mi se intample… doar o coincidenta? In noaptea de Anul Nou, ghiciti care a fost dorinta pe care mi-am pus-o. Ne-am rugat la bunul Dumnezeu din tot sufletul se ne-o implineasca. In ianuarie, a inceput din nou asteptarea. A intarziat o zi, o Doamne, ne-au renascut sperantele. Au mai trecut 2, apoi 4, asta era, stiam ca ruga noastra a primit raspuns. Mi-am facut trei teste de sarcina, in trei zile, pe primul a doua liniuta abia se vedea, dar eu stiam ca este acolo, pe al doilea si al treilea din ce in ce mai bine. Desi eram singura, in hotel, intr-o deplasare pe probleme de serviciu, si vorbeam cu sotul doar la telefon, eram nespus de fericita. Pluteam. In a 6-a zi, prima sangerare. Intru in panica, vreau sa ma intorc de urgenta in Bucuresti, nu ma mai intereseaza nimic altceva asa ca, imi aranjez treburile si plec. Dupa un drum chinuitor cu un microbuz, ajung in Bucuresti si imediat la Medsana. Dupa ce ma consulta, doctorita pe care-o aveam atunci, ma intreaba: Cat de mult va doriti acest copil? Am palit amandoi, nu era prea incurajator, nu? Ii spunem ca foarte mult. Ma sfatuieste sa mai asteptam cateva zile, inainte sa facem ceva. Ok, a doua zi ma duc la un alt medic, care culmea, ma intreaba acelasi lucru. Ii raspund la fel, si-mi prescrie niste medicamente, dar imi spune ca este foarte probabil sa nu o pot tine. Ziua urmatoare ma duc si-mi fac o ecografie. Doctorita care mi-a facut-o, imi spune ca nu prea se vede nimic ( eram in 5 saptamani ), eu ii spun ca trebuie sa fie acolo, stiu, simt. Nu e prea increzatoare. Ma duc la a treia doctorita, care-mi confirma sarcina, dar imi spune sa nu iau nici un medicament, ca inceputul este mai degraba unul prost si ca nu e bine sa intervenim, sa lasam natura sa-si urmeze cursul. Sunt disperata, plang pe strada, se uita lumea la mine dar nu-mi pasa, ma simt foarte rau. Imi doresc acest copiiiiilllllllll! imi vine sa le strig. Sangerarile se inmultesc si odata cu ele, mor sperantele mele. Vorbesc cu fetele de pe forum, si ele ma alina, imi dau sfaturi, si asa aflu si numarul de telefon al unui doctor foarte bun. Trebuie sa plec din nou in deplasare. Vorbesc cu prima doctorita, ma cheama la sfarsitul saptamanii, sa vedem cum mai stam. Din nou in hotel, noaptea incepe din nou sangerarea. Simt ca pierd sarcina, trebuie sa ma ajute cineva! Desi este tarziu, indraznesc sa-l sun pe acel doctor. Printre sughituri de plans ii explic despre ce este vorba. Imi spune ca in jurul saptamanilor 6-8 se intampla cele mai multe avorturi spontane , dar sa ma duc de urgenta la o farmacie sa-mi cumpar Utrogestan si sa iau, apoi a doua zi de urgenta la spital, sa vada daca nu cumva este o extrauterina. Noaptea aceea n-am s-o uit niciodata, eram singura in hotel, nu am dormit toata noaptea, ma simteam foarte, foarte rau, plangeam si-mi era foarte frica. Aproape nu mai aveam sperante. Din nou un drum chinuitor spre Bucuresti, acasa si apoi la Spitalul Municipal, unde doctorul desi nu ma mai vazuse niciodata s-a purtat cu mine extrem de dragut. Emotii mari la ecografie, si… minune, este o sarcina normala, nu extrauterina, si ce era cel mai important, inca la locul ei.
Imi prescrie un tratament, Utrogestan si inca ceva, nu mai tin minte, si un listoi de analize. Mi le fac imediat si la rezultate ni se lamureste si problema sangerarilor. Ureaplasma si Listeria ies positive. Ureaplasma tocmai lucra- actioneaza prin ruperea membranelor. Tratament cu antibiotice. Trebuie sa spun ca, sunt convinsa ca datorita acestui doctor eu am astazi acest copil. El se numeste Badiu Alexandru, si este un om si un profesionist de exceptie. Cam toata sarcina am avut probleme, dar m-a inteles si m-a sprijinit extraordinar. Primele 4 luni, am stat numai cu utrogestan si am avut niste stari de rau ingrozitoare. In urma tratamentului am scapat de Ureaplasma dar de Listeria, ba. Din nou tratament, din nou analize, deja ma cunosteau cei de la Institutul Cantacuzino, la cate analize facusem. In luna a 5-a reusesc sa am la Listeria titrul de 1/160, considerat nepericulos pentru bebelus. Trebuie sa fac analiza in fiecare luna. Inca de la inceputul sarcinii simteam ca am un baietel. Am simtit un foarte usor regret dupa fetita mult dorita, dar…doar putin. Eram in culmea fericirii! Am fost la prima ecografie la Dr. Iosup, de care mi-a placut extraordinar, in saptamana a 15-a si… surpriza, bebe e fetita. Nu prea-mi vine sa cred, eu ma obisnuisem cu ideea de baiat. Totul este in regula. Cei de la serviciu ma inteleg si nu ma mai trimit in deplasari. Prin luna a 5-a am reusit sa scap de starea de rau permanenta care ma insotise pana atunci. Cu aceasta ocazie, indraznim sa ne aventuram 3 zile la munte cu masina. Desi nu am facut nici un fel de efort acolo, pe drumul de intoarcere am inceput sa ma simt din ce in ce mai rau, aveam dureri mari si parca contractii. Din nou la doctor, care e ingrijorat si-mi spune ca, gata cu serviciul, stat acasa numai in pat, colul s-a scurtat nepermis de mult, la control a simtit capul copilului care se intorsese deja si aveam si contractii. Asa ca mi-am luat 2 saptamani de concediu si am stat numai in pat, cu No-Spa si Duvadilan, cand era prea rau. Imi era mai bine acum. La urmatorul control si ecografie, colul s-a lungit din nou si totul era mult mai bine. Ma pot intoarce din nou la serviciu, dar acasa stau numai in pat. Prima miscare a Clarei ( care pe atunci era Mara) am simtit-o in saptamana a 21-a. A fost o senzatie de nedescris, eram asa de incantati de zburdalnica noastra. Incepe luna a 6- a, deja simteam lovituri puternice in burtica, ma simteam bine, am inceput sa ma duc din nou la serviciu.Eram atat de incantati de burtica mea, atat de uimiti de puiul nostru care crestea acolo!!! Reusesc sa-mi fac o ecografie si la dr. Pop, totul este bine si… intradevar este fetita. Bucurie mare! Aflu ca semnificatia numelui Mara este amar, amaraciune, si desi imi placea foarte mult acest nume, ne hotaram sa cautam altul. Nici pana cand am nascut nu ne hotarasem la nume. Oscilam intre 2, dar stiam ca atunci cand o vom vedea, vom sti care-i cel potrivit. La urmatoarea ecografie, dr. Iosup imi spune ca a aparut o brida amniotoca. Ce este aia intreb? Ei, nimic de care sa-ti faci probleme, dar in anumite cazuri, poate duce la amputarea membrelor sau degetelor. Dar nu va faceti nici o grija. Nici o grija? Mi-am facut mii de griji, am cautat peste tot despre aceste bride amniotice, pe internet am gasit mai multe articole, care mi-au ridicat parul in cap de frica. Inca un control, doctorul imi spune ca deocamdata nu este nici un pericol. Deocamdata! Bebe inca este mic si are loc destul in burtica, brida e undeva lateral, inca nu ajunge la ea. Dar mai tarziu, cand va fi mai mare? Vom vedea la momentul respectiv. Cate ganduri negre mi-am facut si cu brida asta! Intre timp reusisem sa ne luam cu credit o casa si acum abia asteptam sa o terminam de renovat, sa nu ne prinda bebita in lucrari. Data la care trebuia sa nasc era 26 septembrie 2002. Balanta, citisem despre zodie, si deja mi-a imaginam o mica balantuca. La ultima ecografie, in saptamana 34-a, dr. Iosup imi spune ca bebe e bine, brida n-o deranjeaza inca aproape deloc, dar… lichidul amniotic este destul de putin. Ce inseamna asta? Asta inseamna, imi spune, ca trebuie sa stati linistita, sa nu va mai duceti la serviciu, probabil nu veti duce sarcina la termen. Eram in luna a 8-a, la jumatate. M-a cam speriat, zic ok, doar saptamana asta sa-mi pasez treburile altui coleg si gata. Era marti , 13 august, abia ne mutasem de vreo 3 zile in casa noastra, mai aveam destule de facut, camera bebelusului era depozit de cutii, dar mai aveam timp, pana la sfarsitul lui septembrie, ha,ha, mai era. In weekend-ul urmator m-am simtit tare bine, am facut vreo trei feluri de mancare, am sarbatorit, doar eram in casa noua, nu? Duminica seara cand m-am culcat, totul era ok. Pe la 5 dimineata,m-am dus la toaleta, ma durea putin burtica. Am atipit din nou, peste 10 minute, o alta durere in burtica. Ei, imi zic, doar n-o sa nasc acum. Avusesem pana atunci dureri si contractii mult mai puternice. Dar aveam o senzatie tare ciudata. Vreau sa va spun ca nu seamana deloc cu contractiile Braxton-Higs, ci mai degraba cu durerile de dinaintea menstruatiei, dar mai accentuate .Imi scol totusi sotul, si-i zic: daca nasc acum? Nu termin bine de vorbit, ca simt ca iar tre’ sa ma duc la baie ( un alt simptom- simteam ca fac pe mine, de toate ). Ma ridic, si…uf, ce balta s-a facut sub mine. Ma sperii si intru in panica. De ce mi-a fost frica toata sarcina, n-am scapat. Nu mi-e frica de nastere, nu mi-a fost nici o clipa, dar bebe…era totusi prea mic, 34 de saptamani si 3 zile! A sarit ca ars si sotul meu si eu am inceput sa ma invart ca o curca beata prin casa. Stiam ca trebuie sa merg de urgenta la spital, dar nu stiam ce sa fac mai intai. Nu aveam nimic pregatit, nici un bagaj, doar mai avem 5-6 saptamani pana urma sa nasc! M-a oprit sotul din continua preumblare ( facusem balti prin toate camerele ), si m-a mai calmat. Macar aveam listele cu ce-ar fi trebuit sa am , asa ca in 10 minute imi luasem de acasa cam ce-mi trebuia. Am oprit la o farmacie, si mi-am completat bagajul si drum intins la Municipal. Vreau sa va zic ca nu-mi era frica deloc, aveam doar ceva nelinisti legate de bebe ( fiind doar in saptamana a 35-a), ca venea atat de devreme. Si durerile care se inteteau! Ajunsesem sa am contractii regulate cam la 3-4 minute, vai si nu mai ajungeam odata la spital.
Ajungem, in sfarsit, la spital, doctorul meu care-mi urmarise sarcina, plecat in concediu, plecat din Bucuresti. Desi totul a demarat aparent aiurea, pana la urma am avut un noroc imens. Pentru ca am nascut cu dr. Corina Grigoriu ( inlocuitoarea dr. Badiu), pentru ca am avut-o langa mine si pe Vania Limban, dar mai ales ca am putut naste impreuna cu sotul meu care s-a comportat admirabil, si m-a sustinut extraordinar. Am fost o echipa si am luptat impreuna ca sa am eu o nastere usoara si ca totul sa fie bine pentru micuta noastra. Nu stiu ce m-as fi facut singura. Ajunsi la camera de garda, un consult cam din topor si cu ocazia asta, imi cade si dopul gelatinos. Era ora 6 a.m. Ma trimit apoi la etajul 5, unde ma preia dr. Grigoriu. Imi face imediat 2 injectii, imi spune ca una este pentru plamanii bebelusului si una impotriva infectiilor, ca mi se rupsesera membranele. Ma vede si-mi spune ca mai am destul. De unde pana atunci avusesem dureri f. mari si contractii puternice, deodata contractile au devenit neregulate si nu prea dureroase. Ma pun imediat la un aparat care masoara bataile inimii bebelusului. Mie mi se par cam neregulate, oscileaza cam mult. Intamplarea face sa dau peste moasa Vania Limban, pe care o cunosteam de la Active Center unde nu fusesem decat o singura data, cand mi s-a scurtat colul si nu am mai putut participa la gimnastica. Dar ea m-a tinut minte si a stat mai mult cu noi, m-a invatat pe mine cum sa respir si pe sotul meu cum sa ma ajute. Pana pe la 10 a fost destul de bine. Apoi au inceput sa fie din ce in ce mai dureroase. Pe la 11 aveam dilatatie 5. Vania mi-a dat o minge din aceea imensa pe care am incercat sa topai, cu contractii extrem de dureroase la 2-3 minute. Am refuzat epidurala, si am aplicat impreuna cu sotul exercitiile de respiratie. Intre contractii era atat de bine si eu atat de epuizata, ca efectiv atipeam instantaneu pana la urmatoarea contractie. Care venea atat de repede, cam la un minut! Durerile au fost foarte mari, dar credeti-ma, nu insuportabile. La ora 12.30, aveam deja dilatatie 10 si eram gata de nastere. Am fost asezata pe un scaunel cu gaura pe mijloc si am fost invatata de Vania sa ma screm, nu prea am inteles eu ce tre’ sa fac, dar ma straduiam. La ora 12.45 eram pe masa de nastere, si la ora 13 fix, dupa 3 impingeri, nasteam minunea vietii mele, cu sotul meu langa mine. Nu i-a taiat el buricutul, dar a fost acolo cand a venit pe lume si plangea de emotie si bucurie. Camaruta aceea era plina de oameni, doctorita mea, moasa, vreo 2-3 asistente, 2 doctorite de la neonatologie, si toate au spus ca desi era micuta, era grasuta si frumoasa. Clara-Maria de 2,250 kg si 44 de cm, scor Apgar 8 la 1 min., si Apgar 9 la 5 min. M-am uitat la ea si nu mi-a venit in minte decat :Of, are nasul lui taica-su! Exact ce nu voiam! De frumoasa nu prea mi s-a parut ca e, era cam rosie, ridata si acoperita de mult, mult vernix. Si uite asa in loc de o balanta, sarisem cu 2 zodii inainte, acum aveam un leu. Ma simteam usurata ca am scapat de durerile acelea si inca nu-mi venea sa cred ca se terminase. Dar, din pacate, inca nu se terminase. Am suferit epiziotomie, nu pentru mine ci pentru Clara, deoarece doctorita mi-a spus ca fiind prematur, cu oasele mai fragile decat ale unui copil la termen, capul nu trebuie sa intampine nici un obstacol. Vreau sa va spun ca in timpul travaliului si al nasterii nu am scos nici un sunet. Insa cand m-a cusut mi-am scos parleala. Jumatate de ora am tipat si mi-am cerut scuze, mi-am cerut scuze si iar am tipat. Oribil, cu trei Xiline si parca m-a cusut pe viu. Dar asta este, a trecut, nasterii in sine i-am pastrat o amintire frumoasa. La doua ore, mi-a fost adusa mititica la san si abia atunci am inceput sa simt ca si cum ar fi a mea. Nu stiu daca numai datorita banilor pe care sotul meu i-a dat in dreapta si stanga, dar toate persoanele cu care am intrat in contact s-au purtat extrem de frumos. V-o recomand cu caldura pe doctorita Grigoriu, este un doctor excelent si un OM admirabil. In seara aceea nu mi-au lasat-o cu mine, au zis ca o tin la salonul de prematuri. Mi-era asa dor de ea, voiam sa o vad si am plecat prin spital sa o caut. Am fost in cele 2 saloane de prematuri si n-am gasit-o. Unde era copilul meu? M-am dus sa intreb pe acolo si intr-un sfarsit am gasit-o intr-un patut fara nici o eticheta, abia fusese adusa si inca nu-i pusesera. Uf, mi-a venit inima la loc, ce chestie, trecusem pe langa ea si n-o recunoscusem. Am stat atunci vreo 3 ore langa ea si imi era atat de draga. Semana asa bine cu sotul meu, era atat de gingasa, si da, frumoasa, acum imi parea frumoasa. A doua zi la 5 dimineata, au adus-o si au lasat-o cu mine. Cu suptul nu au fost probleme, a supt viguros inca de la inceput. Am stat in spital de luni pana vineri, si m-am simtit excelent. In salon o curatenie exemplara si conditii excelente. Am stat in rezerve de 3 persoane, cu bebeii langa noi. Nu mi s-a parut obositor, din contra am savurat din plin fiecare moment cu scumpa mea. Plangea ea, plangeam si eu, suradea ea, radeam eu. O, Doamne, ce fericita ma simteam. Starea aceea de emotie, ma insoteste si acum. Si acum sunt cel putin la fel de fericita. Am scris un roman, nu stiu daca veti avea rabdare sa cititi. Povestea noastra nu e cine stie ce palpitanta, dar este plina de sperante, implinire si fericire. Ma doare sufletul de bucurie cand o privesc, cand o ating, cand o tin la pieptul meu, simt ca sunt atat de plina! Este absolut minunat, nu exista nimic pe lumea asta cu care sa se compare.
Clara-Maria este un copil bun, foarte vesela si sociabila, rade tot timpul, nu am avut probleme majore cu ea. Si este atat de frumoasa! Este comoara noastra! Va doresc tuturor sa simtiti ce simtim noi cand ne uitam la ea. Oare noi am fost in stare sa facem ceva atat de minunat???



Ruxi si Clara pisicuta, 11 luni
Implinirea cea mai mare pentru o femeie este acea de a fi MAMA

Eleni spune:

Sa fiti sanatosi si fericiti toti trei si sa va ofere Clara numai momente de bucurie!
Cu drag,

katty spune:

Draga Ruxi,
Povestea ta este extrem de emotionanta, mai ales cind povestesti prin ce ai trecut ca sa ramii insarcinata, cite eforturi ai facut ca sa ai minunea de linga tine, cati oameni-medici (sau neoameni) ai intalnit la inceput si care nu te-au incurajat deloc. Apoi dai dovada de mult umor, cind povestesti inceputul nasterii, si transmiti multa emotie la sfarsitul povestirii. Cel putin asa am simtit eu!!!
Nici un moment de plictiseala!!!
Dar, slava Domnului ca totul a fost bine pina la urma. Pitica ta este superdragalasa, si este doar cu 3 saptamini mai mica decat piticul meu - tot Leusor.
Si inca o ceva care mi-a placut mult!! Numele Clara pe care eu il ador (si pe care il aveam in capul listei cu nume de fetite, in caz ca as fi avut o fetita)
Sanatate printesei tale, si tie si sotului tau!!!

Catalina+Andrei(1 an)

ochinegri spune:

Numai bine ! Sa fiti fericiti !
Povestile noastre seamana tare mult. Ma bucur pentru voi !

ruxi spune:

Multumesc mult fetelor! Ma bucur mult ca nu m-ati considerat plictisitoare, nu prea am talent de narator. Multumesc si pentru urari! Numai bine voua si puilor vostri!


Ruxi si Clara pisicuta, 11 luni
Implinirea cea mai mare pentru o femeie este acea de a fi MAMA

roisin spune:

Ruxi, multumim mult pentru poveste, este extraordinara, am citit-o dintr-o suflare.
Va doresc sa fiti sanatosi si fericiti toti trei si sa aveti o viata linistita si plina de bucurii!

Marina spune:

hey ce poveste frumoasa! O stiam deja dar mi-a facut tare mare placere sa o vad si scrisa. Pupicei leoaicei si La multi aani in curand!

Marina

cl spune:

Ruxi, sa va traiasca minunea si sa fiti fericiti!
si ,
Claudia

descintec spune:

Ruxi, e molipsitor optimismul tau! O sa imi intind hainele cu spor acuma :)

pentru Clara si mamica ei cea curajoasa

D.

Anina_n spune:

Emotionanta povestea ta, Ruxi !
Aveti o frumusete de fetita ! Sa va traiasca !


Nina & Nina-Cristina (1 an si 6 luni)

tumpi spune:

Chiar ca emotionanta poveste.Sa-ti traiasca minunea si va bucurati de ea.Cand citesc povestile scrise de voi ma emotionez pana la lacrimi.

Ioana