Abuzul asupra copiilor - facem sau nu ceva?
Raspunsuri - Pagina 25
monixy spune:
in cazurile in care un copil se adreseaza unui parinte cu injurii , cu siguranta unul dintre parinti foloseste acest limbaj , ori cu copilul , ori cu celalalt parinte .
sigur ca ideal ar fi sa fie "educat" parintele in cauza , insa de cele mai multe ori acesta e refractar la "imbunatatiri" aduse propriei persoane . ar mai fi si separarea parintilor o solutie , dar pe langa constientizarea abuzului , mai sunt necesare si alte conditii care sa-l determine pe partener sa-si conduca singur viata.
ce ramane de facut , o constientizare a suferintei produse , sa i se trezeasca copilului empatia . concret sa i se spuna "cum te simti daca vorbesc eu asa cu tine? cum te simti daca educatoarea si copiii vorbesc asa cu tine? " , "cum ar fi daca vorbesti asa si cu mama prietenei tale?" , adica sa isi dea seama de excluderea lui si de durere , si ar mai fi tratamentul tacerii ("eu nu sunt vaca sau proasta , deci nu raspund pt ca nu vorbesti cu mine")si pedepsele -prin interzicerea unei activitati favorite sau refuzul de a-i face pe plac conform principiului "binele naste bine , iar raul naste rau " . bataia chiar e inutila , chiar si numai pt faptul ca il invata sa fie si violent fizic si sa desconsidere acea persoana, si acest comportament se va intoarce impotriva celui ce l-a initiat , mai devreme sau mai tarziu .
MissParker spune:
quote:
Originally posted by Ingrid S
Bine, bine, si solutia? Copilul care isi jigneste mama, baiatul ce-i cauta in poseta...si o mai si ameninta, cum credeti ca se rezolva astea? Doar stand si cedand la ei? Eu cred ca trebuie pus piciorul in prag, niciodata n-am fost de acord cu aberatia: eu te-am facut, eu te omor!, dar nici sa ajung presh in fata copiilor nu vreau. Pana la urma, cred ca ajungem sa vb de parinti abuzati de copii..si nu acesta e titlul topicului.
Si mai cred ca principalul pt un copil este sa-si respecte si sa-si iubeasca parintii, daca nu exista respect, foarte usor se trec granitele si ajungem la situatii (vazute cu okii mei) in care fata de 15 ani i se adresa mamei cu proasto...si mama imi spunea ca ea vrea sa-i fie prietena, nu mama...ma rog, asa ceva e aberant. Unde trasam limitele pana la urma?
Ingrid S si Diana
http://www.dropshots.com/Ingrid28_photo
Partea proasta este ca in asemenea situatii deja e foarte tarziu pentru a trasa limite cu usurinta sau pentru a salva totul.
Si nu, nu parintii sunt abuzati, tot copiii sunt abuzati si anume de celalalt parinte care se foloseste de copil pentru a-si rani partenerul. Copiii sunt intotdeauna nevinovati, ei incearca din rasputeri sa se adapteze unei situatii neplacute si o fac imitandu-si parintele mai puternic, pentru ca ei asa incearca sa capete putin control intr-o situatie haotica si care ii ucide sufleteste. "Pactul" asta cu parintele dominator este modalitatea lor de a scapa pe moment de durerea neajutorarii intr-un cerc vicios distrugator al familiei destramate, iar pretul il vor plati mult mai tarziu... prin nevroze si depresii... Dar nu asta e tema aici. Am vrut doar sa explic ca toate aceste metode de "adaptare" ale copiilor sunt mecanisme de supravietuire si sunt aplicate instinctiv, din autoprotectie. Vinovatul este intotdeauna parintele abuzator.
Nu am un sfat prefabricat, eu de exemplu colegei mele i-am dat ideea de a lua putina distanta de baietii ei, macar o perioada, fiindca tatal baietilor este atat de furios, agresiv, negativ etc., incat mai devreme sau mai tarziu vor realiza si copiii (pt. ca o vor simti pe propria lor piele!!) cu cine au de-a face, moment in care vor incepe sa simta lipsa si valoarea mamei. E greu, poate nici nu va functiona, insa eu sunt intotdeauna pentru fapte, nu pentru vorbe. Teoria suna bine, insa cu un copil de 10 ani nu poti negocia, mai ales intr-o situatie emotional exploziva. Trebuie actionat. Cu sange rece. Si privind lucrurile pe termen lung.
In rest, eu sustin ca atunci cand copilul se simte cu adevarat inteles, iubit si acceptat, ori nu se ajunge la comportament agresiv, ori acest comportament poate fi dezamorsat destul de repede.
Pentru cazurile deja patologice trebuie mers la psiholog.
Va recomand un film mai vechi, regizat de Robert Redford, se cheama "Ordinary people". Impresionant.
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
daniela_b spune:
Prima oara cind am fost in Finlanda am fost uimita (printre altele) de pasivitatea parintilor in fata crizelor de furie ale copiilor. Si am inceput sa vad cu alti ochi niste lucruri, sper sa am vreme sa vorbesc despre ele.
Intii am vazut o scena chiar in aeroport. O mamica isi urmarea senina si totusi vigilenta, copiii (trei la numar) in exercitiul lor.
Cel mai mare racnea ( urla infiorator) si se zvircolea pe pardoseala, mijlociul rupea bucati un ziar luat de pe o banca si pe unele le arunca pe jos, pe altele le baga in gura, cel mai mic plingea in bratele ei. Ea il mingiia si-i zimbea.
Tot zimbind le vorbea si celor doi, probabil incercind sa-i potoleasca cu vorba. Nici tu criza de nervi a unei mame disperate, nici tu priviri acuzatoare ale trecatorilor, nimic. Parca ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Dupa o perioada am inteles ca, chiar era cel mai normal lucru din lume, in tara "aceea" copiii sint atit de pretuiti si protejati incit li se "da voie" sa faca orice!
Cu conditia sa nu fie lasati sa se raneasca (singuri sau intre ei).
Fiindca m-a uimit si interesat fenomenul, am adunat informatii.
Chiar as fi curioasa sa aud de la membrii din Finlanda daca informatiile strinse de mine sint sau nu de"baza" in toata tara aceea.
Eu le-am adunat de la prietena mea, mamica de fetita de aproape 8 ani (pe atunci avea doar 5 fetita dulce) si sincer mi-as dori ca ele sa fie nu numai adevarate ci si raspindite cumva, prin viu grai sau prin vorba scrisa, spre a fi cunoscute si intelese.
Societatea finlandeza pretuieste copiii in primul rind (pe primul loc). Fiindca isi pretuieste viitorul. Oamenii inteleg ca ce e azi o gigilice care gingureste, miine poate fi un pilon al acestei societati asadar de capatii este sa-i protejezi personalitatea, inteligenta, emotiile, dorintele... fiindca miine un adult, sau mai multi va/vor "profita" de toate astea.
Intervenind printr-un "mic" abuz in dezvoltarea copilului, o palmuta mica-mica pe ideea ca ar trebui sa invete astfel disciplina, intervii ( si aici ma puteti contrazice pina in pinzele albe! eu tot cred ce cred) in procesul natural de dezvoltare a personalitatii copilului.
Sa zicem ca aveti un copil cu aptitudini artistice iesite din comun. Aveti de unde sa stiti asta inca de cind este el foarte mic ( inca face kk in pampers)? Eu zic ca in multe cazuri, nu. Nu vorbim de situatii iesite din comun, de copiii geniali.
Ei bine, pentru ce le-ar servi acestor copii disciplinarea cu ajutorul palmutei peste pampers, presupunind ca disciplinarea ar reusi, odata ce unui "artist" nu-i serveste in general disciplina?
Ginditi-va, o fi deplasat sa credem ca daca lasam copilul sa "zburde", sa exploreze, sa faca mofturi, sa refuze mincarea de culoare galbena, sa refuze sa doarma cind trebuie sa doarma fiindca noi stim cel mai bine cind trebuie, sa plinga zgomotos, sa tipe, sa tropaie, sa desfaca pernele si sa strice jucariile (sa vada din ce-s facute), de fapt il lasam sa fie el insusi si, reactiile noastre de acceptare ca situatiile astea sint normale (fara sa intervenim cu palmuta "salvatoare", sa fie de fapt un ajutor pentru el, cel care va fi mai tirziu?
Nu stiu daca m-am facut inteleasa, am chitcait (regionalism pentru migalit) o fraza intrebatoare cam lunga...
Revenind la finlandezi.
M-am gindit: "ah, pai daca pe copiii finlandezi nu-i "palmutzeaza" nimeni ( multi parinti nu-i "palmutzeaza" din convingere dar sint si care nu o fac de teama reclamatiilor, sint situatii in care iti sint luati copiii una-doua daca reiese din declaratii sau marturii ale vecinilor sau chiar ale copiilor -daca sint mai marisori- ca obisnuiesti sa-i palmutzezi, sa-i pedepsesti, de asemenea, educatorii si supraveghetorii prescolarilor sint cu ochii in patru spre a detecta orice urma de modificare de comportament a unui copilas si nici stresul in urma tipatului parintilor nu e de colea) n-ar trebui ca societatea finlandeza sa fie "bolnava", umpluta de elemente negative, prost crescute, "buruieni"?
La aceasta intrebare, va rog sa raspundeti voi.
Este infractionalitatea finlandeza "etalon" pentru restul lumii?
Cresc copiii finlandezi ca niste buruieni, neinstruiti, prosti, violenti?
Nu cumva palmuta inchizatoare de guri plingacioase, mofturoase de copii este si inchizatoare de drumuri, mai tirziu?
Am avut bucuria ca in Finlanda sa ramin o luna intreaga, am gasit acest comportament in aparenta pasiv al parintilor fata de copiii furiosi in mai multe locuri ( de exemplu in restaurant, sint sigura ca multi ar gasi revoltator ce faceau acei copii, doar ca nu puteau rasturna mesele grele...in rest).
Ca roman, cu educatia de aici puteam lesne sa numesc isterie ce faceau multi copii.
Ca om, am inteles ca nu e chiar asa, aproape ca as numi-o veselie copilareasca, curiozitate si energie impinsa la maximum. Nicidecum isterie. Ca nu au oamenii "nervii" tari sa inghita, asta-i alta poveste.
Pentru ca puiul de om invata inca din copilarie sa fie adult (la un moment dat) intii prin jocuri, prin impingerea limitelor, prin explozia emotiilor (chiar daca multe dintre ele nu ne convin sau nu mai avem vlaga sa le facem fata, ca parinti).
Palmutza spune NU acestor jocuri, asa ca nu m-ar mira ca, daca vom reusi sa intelegem psihicul uman pe deplin, sa aflam ca palmutza este cea care nu ne lasa sa devenim ce ne este "menit" sa devenim.
Palmutza nedureroasa nu lasa semne dar spune NU unor lucruri pe care mama (cu bune intentii) le considera nedemne de a face parte din pregatirea copilului pentru viitor ( Nu mai strica jucariile -am dat bani pe ele, Nu mai rascoli dulapurile -m-am saturat sa string dupa tine, Nu mai tipa -ne aud vecinii, Nu te mai tavali pe jos -esti obraznic, Nu te mai murdari- aduni microbii etc etc etc).
www.helpsonia.com
Ingrid S spune:
Daniela, foarte frumos spus!
Dar ce te faci cand exista agresiune impotriva parintilor? Ca un copil urla si se tavaleste pe jos, inteleg, sunt crize specifice varstei, e frustrat, se calmeaza la un moment dat. Dar agresiunile verbale si chiar fizice (copii care dau in parinti, arunca in ei cu obiecte), care injura...copii ce au sarit de varsta cand poti sa-i scuzi, sunt la 8 ani sau chiar 15, am dat un exemplu mai sus. Nu sunt de acord cu blandetea in astfel de cazuri. Si da, daca fata mea mi-ar adresa injurii la o astfel de varsta, ar ridica mana la mine sau ar arunca cu ceva in mine, eu i-as trage o palma...dar pe aia ar tine-o minte. Nu bataie. O palma. Si nu cred ca din asta ar creste cu frustrari. Ci, poate, ar invata ca exista undeva o limita. Si ca bunul-simt se invata, nu te nasti cu el. Eu sper din toata inima sa nu fie cazul. Si ca educatia ce incerc sa i-o dau, sa-i fie de ajuns.
Ingrid S si Diana
http://www.dropshots.com/Ingrid28_photo
denizel spune:
Ingrid, fetita ta este micuta si ai probabil impresia ca la 8 anisori un copil e maaaare 
si poate distinge perfect intre bine si rau.
Zic asta, pentru ca asa credeam si eu cand baietelul meu era foarte micut. Aveam ceva pretentii de la copilasii de 8 ani...:-)
In cazul fetitei despre care ai povestit tu, daca asa a fost crescuta de mica, daca a vazut ca mamica ei este umilita de tata si ca ei i se permite sa-si umileasaca mama si sa se poarte urat cu ea, crede ca asta e normalitatea.
Asa crede ea ca e normal sa fie. E prea mica pentru a judeca situatia, pentru a-si da seama ca aia este mamica ei, ca trebuie sa te porti frumos cu mama, etc. Asa a fost invatata, asa face! :-(
Chiar daca vede ca alti copii nu fac la fel ca ea, e prea mica pentru a realiza ca ce face ea nu e bine si ca ce fac ceilalti copii e bine.
Sau, chiar daca ceva-ceva isi da ea seama, e prea mica pentru a avea forta de a se rupe de comportamentul asta.
Acuma, daca stau mai bine sa ma gandesc, mama ei este principala 'vinovata'. Stii cum e: mortu' e intotdeauana de vina! :-)
Este vinovata pentru ca nu renunta la barbate-so care o abuzeaza si este vinovata pentru ca tine copila in acel mediu :-(((.
Cine stie cate apucaturi urate are fetita aia si cine stie ce adult va deveni!...
Abia cand o ajunge pe la 20 si ceva de ani o sa-si mai dea seama de una-alta (cazul fericit), dar atunci va fi prea tarziu...
MissParker spune:
quote:
Originally posted by daniela_b
Ca roman, cu educatia de aici puteam lesne sa numesc isterie ce faceau multi copii.
Ca om, am inteles ca nu e chiar asa, aproape ca as numi-o veselie copilareasca, curiozitate si energie impinsa la maximum. Nicidecum isterie. Ca nu au oamenii "nervii" tari sa inghita, asta-i alta poveste.
Pentru ca puiul de om invata inca din copilarie sa fie adult (la un moment dat) intii prin jocuri, prin impingerea limitelor, prin explozia emotiilor (chiar daca multe dintre ele nu ne convin sau nu mai avem vlaga sa le facem fata, ca parinti).
Daniela, iti multumesc pentru postarea asta!
Exact acolo e buba aia mare, la faptul ca adultii au nervii in pioneze si de aceea reactioneaza agresiv la comportamentul copiilor, nu pentru ca ar fi ceva rau din partea copiilor (ca doar nu detoneaza bombe).
Ingrid, agresiunile impotriva parintilor nu vin NICIODATA din senin si intotdeauna sunt din vina parintilor. Punct.
Daca tu cunosti istoria completa a unei familii in care copilul e agresiv/rau/"crizat" samd, iar parintii se comporta exemplar (desi de cele mai multe ori parintii abuzivi fac o impresie excelenta celorlalti adulti!!), sa-mi spui si mie. Ca eu nu cred in basmul asta.
Copiii nu se comporta niciodata intr-un anume fel fara a avea motive intemeiate. Comunicarea buna cu copiii are la baza nu comportamentul, ci sentimentele copiilor. Daca stim sa ne adresam copiilor pe limba lor, respectandu-le sentimentele si emotiile, acei copii nu vor ajunge niciodata agresivi sau violenti sau "lipsiti de bun simt". Cu simtul copiilor e totul in regula, ceea ce nu se poate afirma despre majoritatea adultilor. Adultii sunt problema.
Si, indiferent de circumstante, nici un copil nu merita niciodata vreo palma. Niciodata.
Citeste articolele de pe linkul asta si ai sa vezi ca exista intotdeauna alternative preferabile. Totul depinde de parinti.
http://nospank.net/nurture.htm
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
www.helpsonia.com/povestea-soniei" target="_blank">S-o ajutam pe Sonia
diana21 spune:
Denizel, io pun pariu ca mamica aia nu e ca tine sau ca mine! Probabil ca nu stie absolut nimic despre psihologia copilului, probabil ca il injura si ea pe barbatu-sau...nu prea cred ca daca se rupe de el, situatia lor se va schimba cumva...Din pacate, uneori nu se poate face nimic tocmai pentru ca protagonistii sunt incapabili sa-si depaseasca limitele. Ma gandesc la o vecina a mea...e la fel de... idioata si cu barbat si fara...Copilul tot la fel creste, cu urlete, jigniri (de genul "fa, proasto") palme in toata regula, etc.
Ingrid S,
quote:
Si da, daca fata mea mi-ar adresa injurii la o astfel de varsta, ar ridica mana la mine sau ar arunca cu ceva in mine, eu i-as trage o palma...dar pe aia ar tine-o minte.
In cazul in care un copil ajunge sa faca asta, inseamna ca parintele a facut greseli grosolane inca de la inceput si ca a esuat lamentabil la capitolul educatie...
O palma zdravana nu va face decat sa ii fie groaznic de frica. Iar a nu face ceva de frica este egal cu zero. Pentru ca nu da rezultate pe termen lung, pentru ca asa vei rupe toate caile de comunicare cu viitorul adolescent, pentru ca te va uri atat de tare, incat greseala lui i se va parea minora fata de gestul tau...Adica nu vei reusi decat sa-l faci sa se simta cel mai nefericit si neinteles copil din lume. Asta face o palma zdravana...Stiu ce spun, din pacate.
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=78981" target="_blank">Povestea Burticii
Dialoguri strumfesti
Poze strumfesti
Ingrid S spune:
quote:
Originally posted by diana21
Denizel, io pun pariu ca mamica aia nu e ca tine sau ca mine! Probabil ca nu stie absolut nimic despre psihologia copilului, probabil ca il injura si ea pe barbatu-sau...nu prea cred ca daca se rupe de el, situatia lor se va schimba cumva...Din pacate, uneori nu se poate face nimic tocmai pentru ca protagonistii sunt incapabili sa-si depaseasca limitele. Ma gandesc la o vecina a mea...e la fel de... idioata si cu barbat si fara...Copilul tot la fel creste, cu urlete, jigniri (de genul "fa, proasto") palme in toata regula, etc.
Ingrid S,
quote:
Si da, daca fata mea mi-ar adresa injurii la o astfel de varsta, ar ridica mana la mine sau ar arunca cu ceva in mine, eu i-as trage o palma...dar pe aia ar tine-o minte.
In cazul in care un copil ajunge sa faca asta, inseamna ca parintele a facut greseli grosolane inca de la inceput si ca a esuat lamentabil la capitolul educatie...
O palma zdravana nu va face decat sa ii fie groaznic de frica. Iar a nu face ceva de frica este egal cu zero. Pentru ca nu da rezultate pe termen lung, pentru ca asa vei rupe toate caile de comunicare cu viitorul adolescent, pentru ca te va uri atat de tare, incat greseala lui i se va parea minora fata de gestul tau...Adica nu vei reusi decat sa-l faci sa se simta cel mai nefericit si neinteles copil din lume. Asta face o palma zdravana...Stiu ce spun, din pacate.
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=78981" target="_blank">Povestea Burticii
Dialoguri strumfesti
Poze strumfesti
Diana. Sunt de acord cu tine. Eu imi cresc fata cu dragoste si cu blandete. Nu vreau s-o ranesc in nici un fel. Eu am primit o singura palma de la parinti, pt ca la 17 ani am plecat de acasa cu prietenul meu cateva zile si m-au cautat de nebuni, pana au aflat de la mama lui unde eram. Si zic ca am meritat-o.
Daca ii va fi frica sa-mi spuna data viitoare "tampito" sau "idioato", eu spun ca e bine. Doar din punctul asta de vedere.
Miss Parker, nu cunosc din fericire nici o familie in care copilul sa fie asa de crizat. Doar cazul cu fata de 15 ani care isi jignea mama. Cealalta poveste am auzit-o, dar n-am vazut-o. Multumesc pt link.
Denizel, a mea nu are inca 2 ani. Dar niciodata n-am dat in ea. Si intentionez sa ramana asa. Pana la un punct. Iar la 8 ani, copilul stie foarte multe. Mult mai multe decat credem noi. Stie ce inseamna o jignire, iar daca o aplica la mama...e urat. Cunoaste foarte bine notiunea de rau si bine. Asa ca eu n-am de ce sa-i caut scuze ca e mica. Nu e mica la altele, dar e mica atunci cand injura?
Ingrid S si Diana
http://www.dropshots.com/Ingrid28_photo
denizel spune:
quote:
Iar la 8 ani, copilul stie foarte multe. Mult mai multe decat credem noi. Stie ce inseamna o jignire, iar daca o aplica la mama...e urat. Cunoaste foarte bine notiunea de rau si bine. Asa ca eu n-am de ce sa-i caut scuze ca e mica. Nu e mica la altele, dar e mica atunci cand injura?
Ingrid, ai dreptate, copilul stie foarte multe la 8 ani. Dar...numai daca e invatat sa stie si aia si aialalta. Daca nu il inveti nimic, nu stie nimic. E prea mic pentru a fi capabil sa se autoeduce, folosindu-se de exemplele din jur!
Daca taica-sau ii zice ca e ok sa o injure pe maica-sa si daca maica-sa, de frica lui, nu poate ajuta copila sa se indrepte, ce poti cere?
Pentru ca, nu poti educa un copil daca nu esti in acord cu partenerul.
Daca taica-so ii zice sa ii spuna lui daca maica-sa indrazneste sa ii zica ceva, normal ca aia mica, care vrea sa faca ce o taie capul, o sa-l asculte pe taica-so, nu pe mama ei. Aia mica e victima acolo, asta e clar!
Diana, asa este! Poate ma raportez prea mult la mine si la ce as face eu :-).
Ingrid S spune:
Denizel, asa este, invata din exemple. Uite, al meu nepot de sora, de la gradinitza a invatat: prostule! In fine, le-am tot spus sa nu-l bage in seama si pana la urma, copilul a uitat. Dar avea 3 ani, nu 8! La noi in casa (la parinti) s-a mai injurat cateodata, dar asta nu m-a facut pe mine sa-mi injur mama. Bine, de violenta n-am avut parte, multumesc lui Dumnezeu! Si mereu parintii erau de acord in ce ne priveste, nu exista ca fug la mama, cand ma cearta tata sau invers.
Iar mama aceea e un prost exemplu pt copil, ca tace si se supune, in loc sa ia atitudine, intai impotriva barbatului, apoi a copilului, deoarece pana la urma te lasi calcata de 2 ori in picioare: o data ca sotie, apoi ca mama.
Ingrid S si Diana
http://www.dropshots.com/Ingrid28_photo