doar pe ea?

Cristina_C spune:

quote:

---

Originally posted by denizel

quote:

---

Originally posted by flaviutza

- mai fa unul...sa fie doi...nu se stie niciodata...


AUzi...nu se stie niciodata...ce nu se stie niciodata???

Vi s-a intamplat asa ceva?

ALEXIA,02.mai.2004
http://s127.photobucket.com/albums/p127/alexis1980_photo/

---

da, mie mi s-a intamplat . De groaza sunt unii oameni...

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :-)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.

---

De parca ar trebui sa mai ai unul "de rezerva".

Chiar aici, pe DC, au mai fost discutii despre numarul de copii la subiecte de genul : "un copil sau mai multi" si, la un moment dat, aparea si argumentul asta. Se dadeau exemple de parinti care si-au pierdut un copil si-au ramas in toate mintile pentru ca mai aveau unul si, din contra, de parinti care n-au mai fost oameni dupa ce si-au pierdut unicul copil. Mi se pare aiurea sa judeci lucrurile prin prisma asta, la urma urmei numai acei bieti parinti stiu ce-i in sufletul lor, indiferent daca mai au copii sau nu.

marcellinna, slava Domnului ca pana la urma o sa fie totul bine. Sfatuieste-te cu fetita ta, cu cei mai buni medici si luati impreuna cea mai buna hotarare: tratament pe termen nelimitat sau operatie.
Multa sanatate fetitei si tie multa putere!

flaviutza spune:

Da ,Cristina...am citit si eu,chiar si aici pe forum.

Vecina mea de deasupra avea un baiat. coleg si prieten. a murit la 19 ani, in accident de masina. si mama(si nu numai) a sfatuit-o (desi avea 40 ani) sa mai faca un bebe. si l-a facut imediat ,o fetita. acum o da la scoala...dar asta e cu totul altceva

ALEXIA,02.mai.2004
http://s127.photobucket.com/albums/p127/alexis1980_photo/

alexis2002 spune:

eu cunosc cazul unei doamne care si-a pierdut in accident de masina sotul,fiica si fiul.si chiar daca ar mai fi avut un alt copil de "rezerva" nu cred ca ar fi umplut golul produs de disparitia celor trei.si eu am avut parte de acest "sfat":mai fa unul ca nu se stie niciodata.multa sanatate!

hcclara spune:

draga marcellina, unii vorbesc fara sa gandeasca...m-ar interesa numai daca si ei sunt parinti.
cred ca e la fel de dureros pentru un parinte fie ca ar avea 1 copil sau 5 copii, si unuia i s-ar intampla ceva. cum adica? ar insemna sa se consoleze cu gandul, las` ca mai am inca destui. da ce,vorbesc despre un copil ca despre un obiect?
asemenea oameni merita pusi la punct.
ii doresc fetitei tale multa sanatate, si d-zeu sa va dea amandurora putere sa treceti cu bine mai departe.
cu drag, claudia

anamea spune:

In primul rand multa sanatate fetitei tale si tie.

Am fost patru frati, doua fete si doi baieti, eu sunt cea mai mare, sora mea a murit la 2 luni dupa ce a implinit 20 de ani. A fost diagnosticata cu cancer la colon imediat dupa ce a implinit 20 de ani. Nu va pot descrie prin ce durere am trecut cu totii, dar mai ales mama mea.
Mult timp (cam 2-3 ani) de la moartea surorii mele lumea ma striga pe numele ei, chiar si parintii in casa, mi-a fost foarte greu, credeam ca nimeni nu ma iubeste, nici macar mama, chiar i-am spus o data mamei ca ea a avut un singur copil, pe sora mea. Atunci o judecam, nu stiam ce inseamna dragostea de mama.
Cu timpul am inteles-o.
De atunci au trecut 12 ani si eu am nascut o fetita careia am vrut sa-i pun numele Mariana (asa o chema pe sora mea, Dumnezeu sa o odihneasca in pace ocolo unde e), dar am renuntat pentru a nu o face pe mama sa sufere de cate ori o vede pe fata mea, si asa i-am pus numele de Ana Maria.
Vreau sa spun ca durerea este mare cand un copil ti se imbolnaveste sau chiar moare. Si nimeni nu il poate inlocui chiar daca ai inca doi, patru sau zece, intotdeauna ai sa-l plingi pe cel plecat pe lumea cealalta.
Sper ca nu am fost pe langa subiect.

Va sarut dulce si putere sa treceti peste necazurile vietii.

Arta este lunga, viata este scurta
Mamica de printesa

marcellinna spune:

Va multumesc fetelor.
Pot doar sa-mi imaginez ce inseamna sa pierzi un copil si acelor mame ce au pierdut un copil le doresc sa reuseasca sa gaseasca un pic de alinare la durerea lor.
Nu stiu cum si daca e posibil sa-si gaseasca linistea ,chiar si in ipoteza ca mai au alti copii.

Probabil ca cei ce m-au intrebat "o ai doar pe ea?" nu si-au pus niciodata intrebarea "am facut mai mult de unul, acum ca-i am ,daca as pierde unul cum ar fi?".
Nu pot sa cred ca ar ajunge la ideea de dinainte de a-i avea "fac mai multi de unul ca nu se stie niciodata", sau cel putin imi place sa nu pot sa cred.

marcellinna spune:

Fata mea e bine!A fost operata si e bine!
Multumesc lui Dumnezeu,celor care s-au rugat pt noi,medicilor de aici si tuturor celor care ne-au stat alaturi.
Stau acum si ma gandesc cat sunt de norocoasa.Dupa atatea si atatea in fond ma socot cea mai bogata din lume.


Acum pot sa vorbesc despre lunile ce-au trecut.
Pana acum mi-a fost foarte greu,la inceput chiar imposibil.
Dupa ce pericolul a trecut,mi-a fost practic imposibil sa vorbesc despre ce ni s-a intamplat.Mi se punea un nod in gat si plangeam instantaneu.


Am sa o iau un pic cronologic ca sa fiu coerenta.

La prima serie de analize ,RMN si investigatii iese la iveala tumoarea.I se da fetei unicul tratament medicamentos posibil in lume pt tumoarea ei.
Ar fi trebuit sa produca regresia tumorii si rezolvarea tulburarilor anexe,chiar daca prin acest tratament tumoarea nu ar fi disparut,medicamentul i-ar fi scazut doar volumul .
Multi ce au acest tip de tumoare aleg acest tratament pe viata.
Fata mea l-a facut inainte sa se opereze,dar spunea mereu ca ea vrea operatia,vrea sa scape de tot de "intrusul" asta.

Am fost deacord cu motivatiile ei dar cred ca va dati seama ca perspectiva unei operatii ma termina in ciuda asigurarilor medicilor si in ciuda deciziei ei.Stiam ca e lucrul cel mai bun de facut dar ideea operatiei ma inspaimanta totusi.

La sfarsitul lui martie,vine ora celei de-a doua serii de investigatii (in care practic repetam tot ceea ce am mai facut:RMN,tomografie,analize de sange,ecografii).
O alta veste proasta,tumoarea in loc sa regreseze crescuse putin ce-i drept,lucru care ne zice ca nu raspunde la tratament si ca operatia e singura optiune.
In felul asta , sa zic asa incerc macar sa vad partea plina a paharului, mi se confirma ca hotararea fetei luata dinainte e hotararea justa si eu incep sa o accept...sau ma rog macar stiam ca nu avem incotro ,e singura solutie cu toate ca ma ingrozea.

Mai avea de facut niste ecografii printre care si la tiroida.
Fata mea ma paraste la endocrinolog si-i spune ca si eu am un nodul usor vizibil si medicul pe langa a cere o eco pt fata imi cere sa-mi fac si eu una.
Din fericire tiroida fetei e ok!
Surpriza se iveste la mine.Nodulul ala usor vizibil care-mi dadea un soi de sufocare uneori si alte neplaceri pe care nu stiam pe seama carui fapt sa le pun,era o tumoare de 3,5 cm.Biopsia ne da un rezultat incert,chirurgul endocrinolog imi spune ca in astfel de cazuri el nu se joaca,scoate toata tiroida.
Mai merg si la alt endocrinolog care-mi spune acelasi lucru.
Intru in contact cu alte persoane ce au avut problema mea si toate-mi spun "opereaza-te cat mai repede".
Imi venea sa urlu de neputinta si nu-mi venea sa cred ca ni se intampla noua ce ni se intampla.
Fac in continuare programarile si vizitele pt fata si ma tot gandesc cum sa le impac pe toate .Se apropia ziua operatiei mele si toti,speriati de rezultatul biopsiei, faceau presiuni asupra mea sa ma operez cat mai repede eu!
Ma gandeam cu ura la tumoarea mea,macar de n-as fi ascultat fata si sa nu-mi fi facut acea eco fix atunci.As fi aflat mai tarziu si nu mi-as mai fi auzit "si daca totusi ai cancer?"
Asa ca am alungat gandul asta,am luat-o ca pe o belea de care o sa ma scap cat mai curand nu conteaza cum,important era sa fiu in picioare la operatia ei.

Ma duc la neurochirurg si-i explic situatia ,el stabileste doua date si stabilim sa ne hotaram definitiv dupa operatia mea, in asa fel incat sa fiu si eu pe picioare la data aceea.

Aman odata operatia mea sa terminam cu seria de analize ale fetei,vroiam sa fiu sigura ca toate vor fi in regula pt operatia ei si ca nimic nu o sa scape controalelor,sa nu cumva sa se uite vreun amanunt necesar...in fine daduse paranoia-n mine.

La a doua invitatie a chirurgului(el insista sa ma operez cat mai repede)accept sa fiu operata si in 30 mai mi se scoate toata tiroida.

Fata mea a fost extraordinara.M-a ingrijit si m-a cocolosit extraordinar de mult.Nu s-a miscat de langa mine pana cand nu m-a vazut in picioare.Apoi venea la mine la spital ,statea aproape toata ziua acolo cu mine si ma tot menaja.
Imi venea sa o mananc si cu ochii de draga ce e si in acelasi timp ma simteam vinovata ca i-am dat emotii,ganduri si batai de cap.
Vroiam sa scap din spital cat mai repede ca sa se odihneasca si ea.
Ma tot mintea ca e bine dar...stiu ca de multe ori nu i-a fost bine.
In fine ies din spital dupa 5 zile .


Mergem la neurochirurg pt confirmarea datei operatiei fetei el ne asigura sa stam linistite ca va fi totul bine.
Intre timp iese si histologicul meu.N-a fost cancer dar tot de scos era, asa ca macar n-am facut totul degeaba.



Vine si ziua internarii si in 12 iulie a fost operata pretioasa mea fetita.Cea mai lunga zi din viata mea.Nu vreau sa va povestesc cum a fost acea zi si cele imediat urmatoare.Nu pot!!!

A trecut mai bine de o luna de la operatia ei,am primit si histologicul ei.A fost intr-adevar o tumoare benigna si pana ce nu am citit eu cu ochii mei histologicul nu m-am simtit linistita.Urmeaza sa mai facem un RMN de control .Dar e bine,acum e bine.

Au trecut zilele de framantari,acum drumul e in coborare si arata bine.
Abia acum incep sa realizez asta,pt ca desi stiam ca pericolul a trecut,in lunile astea am trait ca intr-un fel de transa.
Nu faceam altceva decat sa vizualizez ziua in care fata mea e acasa,sanatoasa,pe picioarele ei,vesela,facand tot ceea ce facea si inainte de tumoare.
Nu mai conta nimic altceva si ziua aceea a venit.

Desi a trecut totul,simt inca o durere pe care nu mi-o explic.
Rational stiu ca tumorile nu mai sunt,nu le mai avem,a trecut totul.
Din cand in cand,din fericire tot mai rar,simt aceeasi strangere de inima sfasietoare ca in ziua in care mi s-a spus diagnosticul fetei .Imi revin mereu in minte imagini ce s-au intamplat imediat dupa operatia ei si senzatii de cand am aflat diagnosticul ei si apoi al meu.

In fond sunt cea mai bogata din lume,am o fata extraordinara,am trecut impreuna aproape simultan prin doua experiente dureroase,am iesit cu bine din aceasta situatie.Am fost sprijinite si inconjurate de medici deosebiti si totul s-a sfarsit cu bine.

Sunt fericita ca totul s-a sfarsit, multumesc in toate partile pt sansa ce ne-a fost data.

Cred ca o sa se termine si cu acea stragere de inima ce ma apuca din cand in cand.Cu timpul cred ca o sa treaca.

Ma scuzati daca tocmai eu am fost off topic la discutia deschisa de mine.
Incerc sa o dreg spunand:AM O FATA SI TOTUL E PERFECT!!!!

Va doresc un munte de bine si multa sanatate,iar celor ce momentan sufera sa aiba parte de o insanatosire grabnica si sigura cat mai curand.

DarkBendis spune:

Ce bine ca a trecut asa cum trebuie. Ati avut grija una de cealalta, v-ati insuflat una putere celeilalte, ati facut front comun impotriva bolii, si uite ca s-a terminat cu bine.

Multa sanatate va doresc la amandoua in continuare, si sa ramaneti la fel de apropiate toata viata.

Cu mult drag,

Dark Bendis

"Ye harm none, do what thou wilt shall be the whole of the Law"

aidaciolac spune:

Sunteti 2 luptatoare care fac cea mai buna echipa si pot sa spun ca sunteti si norocoase. Ati reusit!

Va doresc multa sanatate si tot binele din lume!

Aida - mama de pisica mica.

marcellinna spune:

In realitate in aceste luni,am avut de mai multe ori senzatia ca fata mea e mult mai puternica decat mine.Eu la un moment dat am cedat nervos si tot ea a fost cea care m-a scos din starea aia.

Suntem norocoase intr-adevar.Norocoase ca totul s-a sfarsit cu bine.
As vrea sa aud de la toate acele mame care sufera pt copiii lor ca au avut norocul nostru, sa vina pe rand toate sa scrie:S-a terminat cu bine!