Nu pot sa accept
Raspunsuri - Pagina 3
florinad spune:
Hm! Se pare ca nu sunt singura din lume careia ii este frica de moarte. Sau mai bine zis mi-a fost, acuma nu-mi mai este. O sa va spun ce m-a vindecat. Pana atunci sa va povestesc cat imi era de frica mie de moarte. Imi era frica inca de cand eram mica. Ai mei ma lasau la bunici in vacanta de vara, sau maibine zis la bunica pentru ca pe bunicul il pierdusem inca de cand aveam vreo patru ani. E vorba de bunicii din partea mamei. O iubeam atat de mult pe bunica mea si stiind-o batrana imi era atat de frica sa nu o pierd. Si intr-o dupa-amiaza cand bunica m-a pus in pat sa dorm si s-a dus la treburi prin curte, eu stateam in pat sa ma gandeam ca bunica mea o sa moara. Si am deschis geamul si am sarit afara din casa si m-am dus sa o pandesc cum umbla dincoace-ncolo prin curte dupa treburi. Am vazut-o, am sorbit-o din ochi si m-am bucurat ca este acolo si apoi m-am dus linistita inapoi in casa si m-am culcat. Un copil de 10 ani facea asta.
Tot timpul ma gandeam cand eram fata, ca eu poate nu voi ajunge sa am o familie si copii. Dar Dumnezeu mi-a daruit o familie si un copil... nu pot sa exprim in cuvinte dragostea pentru copilul meu, cred ca fiecare mama ma intelege. Si apoi imi era frica ca o sa mor si ca nu o sa apuc sa-l cresc si sa-l educ, sa-i sterg lacrimile atunci cand e suparat, sa-l incurajez atunci cand e speriat. Cand era mai micutel si nu intelegea,iar eu ma intalneam cu o situatie care putea sa fie o lectie de viata pentru el, ma gandeam ca ar trebui sa scriu un jurnal cu toate sfaturile pe care i levoi da de-a lungul vietii lui avand in vedere ca eu s-ar putea sa nu mai fiu. Nu se sie niciodata, deci mai bine ar fi sa-i scriu un jurnal adresat lui, ca atunci cand va fi mare sa-l citeasca si sa simta ca mama lui este langa el. Si intr-o zi, fiind pe ingrijirea copilului,m-am apucat sa citesc "Razboi si pace". Poate unii dintre voi ati citit. La inceput e usor, dar pe masura ce te apropii de sfarsitul romanului devine din ce in ce mai filosofic si cu partea aia nu prea am avut rabdare. Insa unul din personajele principale ale romanului, tanar si indragostit (deci avand motive sa se agate de viata) moare. Si asa de frumos si de realist a fost descrisa acea moarte (ca o usurare si un drum spre liniste si lumina) incat am avut o revelatie. Nu stim niciodata ce simte un om pe patul de moarte dar Tolstoi parca ar fi trait-o. Vreau sa va marturisesc ca din clipa aceea am simtit o asa usurare pentru ca m-am linistit. Mi-a disparut teama din suflet si am reusit sa accept moartea ca facand parte din viata. De atunci nu ma mai tem nici nu ma mai gandesc la ea, stiu ca va urma dar cand nici nu ma mai intereseaza, oricum noi nu putem face nimic in privinta asta, cand rebuie sa vina tot vine, asa ca va moi gandi la ea atunci cand va veni, nu trebuie sa-mi amarasc zilele cu asta.
La o singura moarte nici macar nu pot sa ma gandesc si nici sa o concep, cred ca voi, mamicile, stiti, nici macar nu pot sa o pronunt. Desi se pare ca se poate trai si cu durerea asta, dar eu nu stiu daca as putea. Dar de ce sa-mi amarasc zilele gandindu-ma la asta. hai sa nu fim ca si femeile din povestea lui Creanga cu drbul de sare. Asta e viata si cat traim sa nu ne consideram pe jumatate morti ci sa traim si sa ne bucuram ca Dumnezeu ne-a dat darul asta, viata cu toate bucuriile din ea. Si daca puteti, cititi "Razboi si pace", cine stie? Va doresc sa fiti fericiti alaturi de cei dragi. Vedeti? Vine primavara!
anaisanais spune:
Este tare greu sa te impaci cu ideea ca cel drag(parinte, partener, uneori, chiar copilul tau)pleaca din lumea aceasta, in care il vezi, ii simti mirosul , il atingi, ca sa mearga undeva unde mai ajungi numai cu gandul. Pe la 20 de ani imi era foarte frica de moarte ( copill fiind, imi aduc aminte ca am avut o perioada cand nu dormean noaptea, spre exasperarea parintilor mei, de teama sa nu mor).De dormit, nu dorm nici acum prea mult; somnul ma duce catre moarte, in capu'meu!
In 22 decembrie 1989, langa mine au murit de glont oameni cunoscuti, intre care chiar o colega insarcinata in luna 5, si avand si 2 copii acasa; pe oamenii acestia, morti sau muribunzi i-am incarcat(nu singura, evident) in portbagajele unor Dacii-taxi, iar gloantele treceau pe langa mine-imi aduc aminte ca aveam mainile pline de sange si parul plin de cioburi si nu ma gandeam decat ca trebuie sa fiu concentrata asupra mea ca, in cazul in care m-ar nimeri un glont, sa fiu constienta de ce mi se intampla.
Si atunci mi-a trecut frica de moarte. Insa nu pot spune ca am ajuns la intelepciunea de a spune ca moartea poate sa vina maine, pentru ca sunt pregatita.
In 2004, la doua saptamani dupa ce copilul a plecat in vacanta, a plecat de tot, fara sa pot macar sa ii spun sa nu se sperie,sa ma astepte, ca voi veni si eu. De-abia de atunci pot sa spun ca sunt in asteptarea mortii, pe care tot as ruga-o sa ma mai lase un pic, pentru ca mai am ceva de facut pe lumea aceasta. Cred ca atunci cand o sa-mi termin misia aici, voi simti ca sunt pregatita sa plec dincolo, desi, repet, moartea pentru mine este locul cel mai drag de la o vreme....
In mod normal, daca viata merge in ritmul ei firesc, nu cred ca ne pregateste pentru ''Marea Trecere'', asa ca eu cred ca este de asteptat faptul ca nu putem accepta existenta un prag pe care il trecem toti la un moment dat, unii mai devreme, altii mai tarziu, unii inaintea altora....
MissParker spune:
florinad, 
Am sa citesc "Razboi si pace". Poate ma ajuta si pe mine sa-mi inving frica de moarte.
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
************************************************
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.
Elise spune:
quote:
In 2004, la doua saptamani dupa ce copilul a plecat in vacanta, a plecat de tot, fara sa pot macar sa ii spun sa nu se sperie,sa ma astepte, ca voi veni si eu.
n-am cuvinte...
Sa ma ierti, tu esti mai tare, eu n-as putea sa trec peste asa ceva.
Am tot respectul pentru cei ce reusesc sa depaseasca asemenea tragedii raminind intregi.
Aveam o matusa... a carei fata de 13 ani s-a sinucis.
Nimeni nu stie de ce.
Matusa mea si-a petrecut tot restul vietii mergind de trei ori pe zi la cimitir sa puna flori proaspete.
Asta era singurul lucru care o mai tinea in viata - considera ca fata ei are nevoie de cineva care sa ii aduca flori, sa nu fie parasita acolo, dincolo.
Statea in fiecare zi cite doua ore pe banca, linga mormint, vorbind cu ea si incercind sa inteleaga DE CE.
...deci, cum poti depasi asa ceva?!
Elise & BBLisa
anaisanais spune:
quote:
Originally posted by Elisequote:
In 2004, la doua saptamani dupa ce copilul a plecat in vacanta, a plecat de tot, fara sa pot macar sa ii spun sa nu se sperie,sa ma astepte, ca voi veni si eu.
n-am cuvinte...
Sa ma ierti, tu esti mai tare, eu n-as putea sa trec peste asa ceva.
Am tot respectul pentru cei ce reusesc sa depaseasca asemenea tragedii raminind intregi.
Aveam o matusa... a carei fata de 13 ani s-a sinucis.
Nimeni nu stie de ce.
Matusa mea si-a petrecut tot restul vietii mergind de trei ori pe zi la cimitir sa puna flori proaspete.
Asta era singurul lucru care o mai tinea in viata - considera ca fata ei are nevoie de cineva care sa ii aduca flori, sa nu fie parasita acolo, dincolo.
Statea in fiecare zi cite doua ore pe banca, linga mormint, vorbind cu ea si incercind sa inteleaga DE CE.
...deci, cum poti depasi asa ceva?!
Elise & BBLisa
Nu poti depasi, eu spuneam ca exista ceva, numit Dumnezeu sau Forta(deja nu mai conteaza numele) care-ti transmite un fel de mesaj subliminal(este un mod de a ma exprima, sa stii, chiar nu sunt ''plecata pe tarlale'' de tot!) si stii, acolo, in inima ta, acolo unde a stat capul copilului cand era in pantecele tale(asa ii spuneam fetei mele, cand era ea mica, anume ca inimile noastre bat la fel pentru ca la mine in burta a stat cu caputul pe inima mea!)cum ca mai ai ceva de facut pe lumea aceasta. Pentru el, copilul tau plecat, sau pentru altcineva, cert este ca simti ca inca nu poti pleca, pentru binele celui de dincolo tu trebuie sa mai ramai.
In rest, am invatat pe propria-mi piele ce inseamna: Sa nu dea Domnul cat poate duce omul!
Si cel mai bine este sa nu te intrebi DE CE, pentru ca oricum nu vei afla raspunsul!
simali spune:
Anaisanais,
Ai numele parfumului meu prferat. Am plans cand am citit ce-ai scris. As vrea sa te mangai pe frunte si sa-ti spun ceva, dar nu exista cuvinte pentru tristetea ta. Poate doar taceri. Iti trimit o tacere. Din toata inima...
alice
buggy spune:
Adevarul e ca in unele situatii chiar nu exista cuvinte potrivite.
Moartea e cumplita si atunci cand e fireasca.....Mi-as dori sa se gaseasca un antidot impotriva ei
"Mi s-a spus si am uitat, am vazut si am inteles, am facut si am invatat" - Confucius
www.funscience.ro
Porumbita spune:
anaisanais, am simtit nevoia de a iti scrie, desi nu prea stiu exact ce.. m-a impresionat enorm ce ai scris...
anaisanais spune:
quote:
Originally posted by Porumbita
anaisanais, am simtit nevoia de a iti scrie, desi nu prea stiu exact ce.. m-a impresionat enorm ce ai scris...
Eu am scris aici, pentru ca inca supravietuiesc mortii copilului meu si am crezut ca este mai usor pentru cei ce nu au avut pana acum vreo ''legatura'' cu moartea sa inteleaga ca ,din pacate, nu ne putem obisnui cu ea, cu moartea, nici daca este vorba de noi, nici daca este vorba de cei apropiati noua. Daca, insa, ne vom hotari ca moartea nu este o disparitie, ci o trecere, ea, moartea, nu va mai fi atat de urata si nu ne va mai speria atat de tare; oricum nu ne vom accepta statutul de firisoare de nisip, de muritori! Eu am ajuns sa nu mai fiu speriata, deoarece stiu ca undeva, dincolo de prag, ma asteapta copilul meu, si bunica mea, si bunicul meu, si un barbat pe care l-am iubit, candva, cu un veac in urma, si care a trecut pragul mai repede decat m-as fi asteptat eu. Si mai stiu ca, dupa ce voi pleca si eu, ma vor urma,atunci cand va veni momentul, si ceilalti apropiati ai mei, iar eu, de dincolo, o sa le zambesc si o sa le spun: nu va fie frica, este numai un prag!
Dar ,pana atunci, mai stau un pic, mai am ceva de facut! Poate ca o sa schimb ceva in curgerea timpului sau poate ca numai o sa ma uit la cum cresc copiii, in jurul meu!
giulia71 spune:
Madalina, of, ce tare m-au impresionat mesajele tale!
Ai zis o vorba MARE : "sa nu dea Dumnezeu omului cat poate duce", mult adevar!
mami de Calin rasfatzat:)