Depresia postnatala,cine s-a confruntat cu ea?
Raspunsuri - Pagina 4
dicirstea spune:
cred ca voi fi in top. Si la mine depreisa "post partum' a inceput de prin luna a 5-a. Chiar si acum, citeam si plangeam ca proasta ( sunt treaza de la 3 dimineata), dar ma simt mai bine cand va d ca nu sunt singura, si deci, nu sunt nebuna. Pana acum cu cine am vorbit si ii spuneam temerile mele aiurite, imi raspundea.. fii serioasa, o sa te descurci , instinctul e f. puternic... chestii din astea comuniste, care nu prea mi-au folosit la nimic, pentru ca tot mi-e frica de greseli, tot sunt super iritata si plang la orice prostie, dupa care ma apuca o alta criza de frica ca o sa fac la fel0si cand vinebb, ca nu o sa fiu o mama buna si o iau de la cap. ... nu o sa va vina sa credeti, dr singurul lucru care ma ajuta sunt pisoii mei.. acum, in timp ce scriu si plang, unul din ei se alinta asa dragastos dw mine si mi se urca pe tastatura si pe monitor..ca ma face sa zambesc. Iau o pauza ca dejami se face rau
pisi_ella spune:
Daaa....am avut si eu asa ceva...dar a trecut...si a trecut si timpul, nu-mi vine sa cred! Trece, fetelooor, unde s-o grabi asa de tare, nu stiu!
Am copii mari, pot sa zic
- Emma are 4 ani si Matei -1 an si 10 luni, nu stiu cand a trecut timpul...Ma uit la Emma ca e ditamai domnisoara, merge la gradi cu codite si agrafe si nu iese din casa neasortata si imi amintesc...din negura timpului...cat de disperata eram cand era mica , mica....Cum am plans langa ea in prima noapte acasa, de sarea camasa pe mine, aveam impresia ca o sa moara copilul...Copilul urla de colici, eu urlam si mai tare langa ea ca nu stiam ce si cum, sotzu' se uita neputincios cand la mine, cand la ea....si a doua zi dimineata a venit dr. la noi si a zis ca bebe are colici, ca multi bb au, ca trec, nu-i cine stie ce problema, numai ca sa-mi vin in fire, ca ce-o sa fac, o sa plang impreuna cu ea pana la 20 de ani?!
Mi-am revenit, de voie de nevoie...3 luni de colici...brrrr!!! Nopti nedormite, era zombie de oboseala, aveam nervi, nu suportam pe nimeni inafara de barbatu'meu, nu am primit pe nimeni sa ma ajute cu copiii dupa nastere, mi se parea ca toata lumea ne vrea raul, parca toti se adunasera sa comploteze impotriva noastra Nu vroiam s-o dau la nimeni in brate, abia-abia am dat-o la botez la unul si la altul sa faca poze cu ea (si o luam repede inapoi, nu suportam s-o pupe nimeni inafara de mine si de ta-su), mi se parea ca bunicii comploteaza sa mi-o fure, ma enervau sfaturile, mi se parea ca toata lumea ma vede o incapabila, de-mi da sfaturi (Acum am ajuns sa dau si eu sfaturi la altele) Simteam ca turbez cand venea vreun amic la noi, anuntat sau neanuntat, ma uitam la el si parca vedeam cum colcaie microbii pe el si-mi imbolnaveste copilul I-am urat pe socrii muuult timp ca au venit la noi imediat dupa o raceala si a luat fata si ea raceala, cand avea numai 5 luni!
Ce mai, eram disperata si ff posesiva cu Emma si asta muult timp...aveam idei si scenarii in cap cum ca socrii comploteaza sa mi-o ia Cred ca a fost o depresie prelungita....Mi-a trecut cand am ramas gravida cu Matei (avea Emma 1 an si 5 luni)...nu deodata, ci treptat. Si pot spune ca acum sunt vindecata....dar nu pe deplin, ca tot nebuna am ramas! Oricum, cu doi copii, nu mai ai atata panica in tine, ca la primul...DEsi nici la al doilea nu le-am primit pe bunici sa ma ajute dupa nastere, a fost CRUNT, singura cu doi copii mici, am zis ca daca nu mor atunci, nu mai mor niciodata! A trecuuuut! 
La al doilea n-am mai avut ganduri ciudate....nici crize...mi-a mai venit doar de vreo trei ori sa sar la gatul socrilor cand se rugau de mine sa le dau si lor un copil, ca eu am doi, de zici ca imparteam pui de matza la neamuri...dar mi-a trecut! Mi-am dat seama ca ziceau mai mult sa ma enerveze...ca vedeau ei ca mi se ridica tensiunea
Acum pot spune ca sunt cat de cat in regula, nu mai am ganduri din astea depresive, am altele....dar cred ca toate mamele au...ba sa nu cada, sa nu se loveasca, ba imi mai fac niste scenarii in cap cu fel si fel de accidente, de abia-abia mi le alung din cap....Ei, nu, nu-s nebuna, n-am mereu ganduri din astea, am si din alea frumoase!
Tot ce va pot spune e ca totul trece, chiar daca la inceput e greu de-ti vine sa te dai cu capul de pereti, ca cine te-a pus sa faci copii, apoi timpul trece, NU STII CAND, si cresc copiii...si cu cat cresc...parca si mai vertiginos trece timpul, ai vrea sa-l opresti parca, sa te bucuri mai mult de copii...dar nu...nu poti!
Cand privesc acum inapoi si vad ce ganduri aveam...normal ca-mi vine sa rad...insa cred ca a fost o etapa normala. Toate trecem prin asta...le mai spun si la alte mame de bb mici care se plang de una, de alta...Trece timpul! NU stii cand trece! Bucurati-va de fiecare clipa, ca ff repede zboara
...
Hai sa ne traiasca copii si sa fie sanatosi...si noi pe langa ei! 
_Ella,
Emma & 
Matei
Emma-Andreea, minunea mea....
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?ARCHIVE=true&TOPIC_ID=11054
Povestea nasterii lui Matei ;)
http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=58237
Deschide bratele spre schimbare, dar nu-ti pierde din valorile tale.
laura72 spune:
in aceasta dimineata in jurul orei 5 se implinesc fix 2 ani de la episodul depresiv.nu radeti ca stiu ora atunci ne trezeau pt plosca termometru etc.si m-a pucat prima data ca de ce am par pe picioare.am nascut inainte de termen si epilatul meu cu ceara era programat a doua zi dupa externare.asa ca in toiul noptii lama a fost cea mai buna solutie.si toata ziua am plans de sarea camasa de pe mine fara vreun motiv serios.in aceeasi zi ne-a si externat si nici macar faptul ca pleam acasa nu m-a inveselit.pur si simplu plangeam,iar daca ma intreba cineva De ce ce plangi? incepeam in hohote.ajunsa acasa ma uitam la bb si plangeam.noroc ca mi-a trecut in 2 zile.pur si simplu nu ma recunosteam pe mine,nu sunt o fire care plange usor.asta s-a intamplat in a 5-a zi dupa nastere cand se produce o descarcare f mare de hormoni.desi citisem nu credeam ca mi se va intapla asa ceva.
in concluzie nu va speriati ca trece.
LAURA SI GEORGE-STEFAN(22 04 2005)
Poze:http://new.photos.yahoo.com/grgsc_laura
mamycutza spune:
buna fetelor.....si eu am trecut prin asa ceva ,adica prin depresia postnatala dar problema a fost ca nu am stiut ca o am ,defapt ma gandeam ca nu mi se poate intampla chiar mie,si am incercat sa ma ascund de oameni chiar si de familia mea ,binenteles cu greu asta dar...,incat am ajuns internete in spital cu u diagnostic de depresie posnatala etc,toata tarashenia asta a durat cred ca vreo 2 ani ,intram ieseam din spitalul,nu mai zic ce spital ca va dati voi seama,ok as avea multe de zis cum se manifesta la mine dar nu vreau sa va plictisesc,in final sun fericita ca nu mai am nimic dar am avut si familia s sotul alaturi de mine incat am facut si al doilea copil si nu am mai trecut prin asa ceva ca am stiut ce sa fac la prima simptoma de dereie ,adica nu m-am mai ascuns de nimeni...
va pup si mult mai departe
mamy si fetitzele ei
amyarabella spune:
Fetelor ma bucur ca ati raspun promt si cu sinceritate la acest subiect ,sper din tot sufletul ca marturisirile noastre sa ajute si alte mamici care trec prin asa ceva.
Mergeti tot inainte si ganditiva ca bebe are nevoie de sprijinul vostru si ca pt el trebuie sa luptam mereu.
Va pupacesc si va doresc numai bine!!!
mami Amy si bebe Stefan