Ma inclin in fata voastra!

ioanaalice spune:

quote:

---

suntem mai sensibiloase la niste chestii dar nu suntem fete rele

---

...altfel spus, nu ne place sa fim laudate, pentru ca e un altfel de a fi aratate cu degetul (noi si copiii nostri). Vrem sa intram in normalitate, adica sa fim tratate ca oricare alta femeie care creste un copil.
Pe de alta parte, cred ca ne laudam si noi pruncii ceva mai mult, probabil ca sa recuperam timpul pe care nu l-am petrecut cu ei.

Suntem la fel de speciale si de admirat precum sunt si urmatoarele mamici: cele care nasc la o varsta care depaseste 40 de ani, cele care nasc inainte de 20 de ani, (in general, toate femeile care nasc - personal eu pe ele le admir cel mai mult), cele care renunta la servici pentru a creste un copil, cele care isi cresc copiii in timp ce au grija si de cariera lor, asistentele maternale care cresc copii (pentru bani putini) cu riscul de a se atasa de ei si de a si-i rupe din suflet cand pleaca, mamicile care au copii cu deficiente mentale, comportamentale sau de alta natura, mamicile care au curaj sa faca si/sau sa creasca trei sau mai multi copii (pentru minesunt pe locul doi il lista admiratiei)...Si cred ca nu am nominalizat toate categoriile!

Prin urmare, Viviana, iti multumesc ca ma admiri si doresc tuturor 8 Martie fericit!





ioana, viitoare mamica

Alexa Ioana spune:

flaviuta, referitor la mostenirea genetica... unii din familie cu asta ma stresau, ca de ce vreau sa adopt, ca e importanta mostenirea genetica... halal mostenire genetica... avem plin de canceruri, infarcturi, alcoolism si alte minunatii din astea... in plus, cu boala mea, cu varsta mea, cu tona de hormoni pe care i'am luat in ultimul timp, doamne fereste !!!!! (in legatura cu alaptarea, noi suntem printre putinii norocosi care am beneficiat cateva luni de lapte matern !!!)

testele genetice despre care vorbeai se fac momentan in ungaria (asta stiu sigur, de romania nu stiu). daca e cineva interesat, incerc sa aflu pagina clinicii respective.

alexa si mami

Elise spune:

eu am facut teste genetice in Ro - este un laborator undeva pe linga Ghencea. Ma cam asteptam la rezultate, dupa ce toate femeile din neam au avut max. un copil - maica-mea a fost exceptzia, dar cu pretzul a 10 sarcini cu pruncii mortzi pe masa linga ea. Nu cred ca vreau neaparat sa trec prin asta. Sau ca pot.
Si nu cred nici ca as fi vrut un kupil ca mine, neaparat - cu sperantza de viata de 12 ani. Ok, daca l-as fi avut sau daca o sa il am vreodata, probabil as lupta pt. el la fel cum as face si pt. bebelisa. Dar sa ma straduiesc sa-l fac musai ca sa-mi mosteneasca problemele genetice... nonsens.

In plus, mai am o problema: nu ma consider nici pe departe a mai frumoasa si a mai desteapta. Si realitatea mi-a demonstrat-o: fie-mea e mult mai frumoasa - si speram ca va fi si mult mai desteapta.

Elise & BBLisa

viviana spune:

Pentru toate mamicile

Va inteleg sensibilitatea.

Sa va spun 3 povesti.

Dupa ce am nascut m-am dus sa-mi vad copila. Categoric ca nu am recunoscut-o din multitudinea aceea de bebei. Stateam in usa ma uitam la manutele lor, la sunetele minunate pe care le scoteau in somn si atunci nu m-am mai intrebat care e a mea ci ca este imposibil sa nu iubesti atat gingasie si frumuste.

Am 2 prietene care se chinuie sa aiba copii de ani de zile. Fara folos. Timpul a trecut si au trecut si ele de 40 ani. Singurul sfat pe care l-am dat a fost sa adopte si iarasi sa adopte. Indiferent de argumentele mele (caci pe ale lor cred ca vi le inchipuiti) am auzit numai replica: tu vorbesti? tu ai copil...

Saptamana trecuta, intamplator am aflat ca una din ele are un baietel de 10 zile. Am sunat sa o felicit. Nu pot sa descriu fericirea ei dar si emotia mea. Una peste alta mi-a spus ca a adoptat si ca a tinut secret pentru ca nu stia daca reuseste.

Cand cealalta prietena a aflat m-a intrebat doar atat: Daca nu a fost gravida ce or sa spuna vecinii sau colegii de serviciu?

Asa ca va inteleg perfect sensibilitatile si circumspectia.

Eu nu m-as fi asteptat niciodata la asa o replica si la asa o micime in gandire si nu numai din partea, din partea nimanui.

Daca privesti in sus si nu simti invidie, daca privesti in jos si nu simti dispret, atunci esti un om deosebit
vivi

Elise spune:

viviana,
apropo de burtika: mie multi cunoscutzi imi spun foarte uimitzi, cind ma vad cu fie-mea in bratze:

"vaaaaaaaaaaaaai, da' ce burtika mica ai avut!! Sa stii ca nici n-am observat-o!"

Si n-am decit 50 de kg cu tot cu ambalaj... sa zicem ca daca as fi avut 120 n-ar fi observat-o!
Daca m-ar intreba, eu le-as spune ca n-am nascut-o eu...n-am nici o problema. Dar nici nu le trece prin cap varianta asta!

Elise & BBLisa

Manuelita spune:

Referitor la sensibilitati. Asa este, nu sunt inca mama (nici adoptiva nici biologica), desi as avea toate conditiile pentru a creste un copil. Si asta pentru ca sunt paralizata de frica, vara vreun motiv aparent. Mi-e frica sa adopt din cauza unui mare gol pe care il simt in radacinile unui copil adoptat, mi-e frica sa nasc unul pentru ca aud in fiecare zi de copii care nu se dezvolta normal in timpul sarcinii (desi ambii parinti sunt sanatosi) sau chiar de o fetita care ar fi putut fi un copil normal daca medicul ar fi observat inainte de nastere cordonul ombilical in jurul gatului. Deci copil sanatos, nastere la termen, dar in timpul nasterii copilul se spanzura cu cordonul, creierul nu este oxigenat ceva timp, iar fetita nu va mai fi niciodata normala. Am o frica teribila ca puiul meu drag sa nu pateasca ceva. Oricare ar fi el, nascut sau "importat" cum glumeste sotul meu. Rezultatul: analizez intr-una care dintre caile de a fi mama aduce mai putine riscuri pentru pui. Si stiu ca e un punct de vedere total gresit, stiu ca si copii abandonati si cu pobleme de sanatate au dreptul a o familie, la fel ca si cei sanatosi, si stiu ca nici copii adoptivi n-au dreptul de a-si alege parintii, mai slabi mai grasi mai frumosi sau mai bogati. Si stiu ca daca stai sa te gandesti la statistici cu privire la sarcini normale versus anormale nu ajungi la nici un rezultat pentru ca un copil nu se livreaza cu certificat de garantie, nici cel nascut nici cel adoptat.
Tot gandindu-ma la ce drum sa apucam pentru a avea un bebe, am analizat foarte atent "riscurile" adoptiei, si cred ca inteleg ce a zis Viviana si ca u merita certata.
Cand tata imi povestea de o colega care nu poate avea un copii l-am intrebat de ce nu adopta respectiva, iar el mi-a raspuns ca nu adopta de frica, i-am spus ca si atunci cand aduci un copil pe lume sunt riscuri genetice si ca mai multe sanse are sa fie sanatos un copil nascut de o taranca sanatoasa si saraca decat noi orasencele care ne indopam cu E-uri fara sa vrem. Tata, care n-ar nimic impotriva adoptiei, fiu de taran get beget, finisat pe la oras, mi-a raspuns ca vede o singura eroare in propozitia mea: o taranca sanatoasa la minte si la trup nu-si abandoneaza copilul. Si cam asa este. Hai sa fim seriosi, nu cred ca vreo mama intreaga la minte isi poate lasa copilul in spitalele din Romania crezand sincer ca-i e mai bine copilului decat cu ea si in saracie. Cred ca asta e motivul "mirarii" pozitive, si l-am gasit si in mine: faptul ca cineva a fost in stare sa abandoneze un copil, ne duce cu gandul ca cu acea persoana/familie ceva nu este in ordine, ceva grav, ca este/sunt altfel decat noi, diferiti, si deci despre un copil abandonat ne temem ca ar putea mosteni acel ceva rau, indefinit, anormal.
Si atata timp cat ai optiunea de a avea un copil biologic, a adopta este intr-adevar o decizie, si nu un curs natural. Ca e o decizie susutinuta de iubire neconditionata, e adevarat, dar este o decizie, o optiune, o alegere constienta, cel mai des foarte gandita, si este normal sa ii admiri pe cei care au trecut peste riscurile specifice adoptiei si au avut curajul de a lua aceasta decizie, alegand sa isi asume aceste riscuri in locul celor legate de sarcina naturala. Si fara sa fim poate constienti, si uneori fara sa avem dreptate, adesea tindem sa credem ca riscurile atunci cand nasti sunt mai mici decat cand adopti.
Am observat foarte des in mesajele de pe forum aceasta sensibilitate fata de subiectul adoptie, nu o pot evalua pentru ca nu sunt in aceasta situatie. dar il pot compara, fiind inscrisa pe un forum german pentru familii care au adoptat din Africa ( si care nu au datorita culorii copilului lor luxul sau poate capcana de a pretinde ca copilul lor nu e adoptat), asa ca trebuie sa recunoasca faptul ca familia lor s-a creat intr-un mod deosebit de modul in care s-au format majoritatea familiilor, singuri se considera speciali, pentru ca fac fata si unor provocari pe care familiile constituite biologic nu le au. In cazul lor e desigur extrem, inchipuiti-va un cuplu german, cat se poate de blond cu un copil cat se poate de negru, sa te tii atunci prejudecati, si discutii.
Cred deci ca familiile formate prin adoptie sunt deosebite si cred ca parintii adoptivi merita felicitati, chiar daca acest lucru deranjeaza poate pe unele dintre voi. Asta nu inseamna ca sunteti mai putin parinti, sau ca familia se bazeaza pe sentimente mai putin puternice, normale sau stabile decat una formata prin biologie.
Acum ma ascund si astept cuminte...rosiile si alte legume in extra-sezon....

Not flesh of my flesh
Nor bone of my bone,
But still miraculously
My own.
Never forget
For a single minute:
You didn't grow under my heart
But in it.

claudia_a spune:

Manuelita

Mami si www.babiesonline.com/babies/n/nasturica" target="_blank">Ioana nasturica

Elise spune:

Manuelita,

oricit de prozaic ar parea procesul asta de adoptie, crede-ma ca momentul in care iti identifici puiul este magic.

Mie imi era groaznic de frica de toate lucrurile enumerate de tine - mai ales ca eu am fost un copil cu probleme majore, stiu ce suferintza presupune asta si consideram ca n-as putea trece a doua oara prin toate dramele mele din copilarie. Si ca n-as putea sa le justific unui pui mic. Numai la ideea ca as putea nimeri un copil cu probleme ma zbirleam toata... ca nu-s capabila, ca n-am puterea, ca NU POT.
Admiratia mea pentru cei ce pot, dar eu nu pot.

Pe de alta parte, si daca nasteam, sau mai ales daca nasteam - era riscul sa ma mosteneasca.

Asa ca, in final, aveam asa un scenariu in minte, ca o sa adopt, dar ca inainte sa ma hotarasc o sa vad cum fac sa fac eu toate analizele copilului (inclusiv SIDA... ) ... si o sa-l iau mai maricel, sa vad daca evolueaza normal, pentru ca la aia mici nu-ti dai seama... sa nu cumva sa "ma pacaleasca" cineva Doamne fereste!!!

Si stii ce?
Cu toate scenarita mea, cind am vazut-o pe bblisa am stiut ca e a mea si brusc nu m-a mai interesat nimic: nici macar de informare, sa stiu ce boli as avea de rezolvat... Putea sa fie oricum si sa aiba orice, tot a mea ar fi fost cu sigurantza. Nu mi-am mai pus din acel moment problema "radacinilor" - nu ca mi-am impus... ci pur si simplu nu o mai vad ca fiind diferita de mine cu ceva. Si cred ca nici ea nu se vede, pentru ca s-a lipit de mine ca timbrul de scrisoare din primul moment, seamana cu mine, miroase a mine, ma cauta din priviri nelinistita de cite ori o ia altcineva in brate - e bucatica din mine.
Nu spun asta la modul retoric: oi fi eu mai anormala, da' e atit de a mea, asta-i o certitudine asha de puternica, incit nici nu ma deranjeaza detaliul ca n-am facut-o eu.

Asta ca paralela inainte...shi dupa.

Elise & BBLisa

simona dragusin spune:

"o taranca sanatoasa la minte si la trup nu-si abandoneaza copilul. Si cam asa este. Hai sa fim seriosi, nu cred ca vreo mama intreaga la minte isi poate lasa copilul in spitalele din Romania crezand sincer ca-i e mai bine copilului decat cu ea si in saracie."

Da-mi voie sa te contrazic !
In primul rind nu toate biologicele isi abandoneaza pur si simplu copii prin spitale.
Unele,foarte intregi la minte dupa parerea mea,iau hotarirea in cunostinta de cauza si fac ceea ce e mai bine pt copilul pe care l-au nascut.
Odata hotarirea luata colaboreaza cu dpc-ul,merg in tribunal si ajuta astfel copilul sa ajunga cit mai repede intr-o familie.
nesanatoase la trup dar mai ales la minte sunt acele femei care lasa copii in centre de plasament...cu gindul ca or sa-i ia vreodata.
Dar nu o fac si astfel copiii respectivi pierd orice sansa de a avea vreodata o familie adevarata.

Victoria spune:

Si eu va admir, pentru ca eu nu ma simt in stare...
Va citesc tot timpul.


V

“In curand, de cate ori am sa deschid gura in public, nici pe mine n-o sa pot sa ma mai cred.” – Gabriel Liiceanu