Mamici de sept-oct 2006 (89)

pufymic spune:

Buna fetelor!

Adinazot nastere usoara!

Adriana mica

Nu am apucat sa citesc nimic din urma, ieri am avut botezul, pe care l-am facut in familie...si acasa(intr-un final...).Am fost cam 20 de persoane...deci aglomeratie mare!Dar a fost bine!
Nicolas a fost un cumintel si jumatate in biserica, nu a plans deloc(e drept ca i-am dat sa pape inainte si avea si suzeta in gura...), iar Alesio la fel(cuminte foc....dar si-a scos parleala acasa)!

Avem si poze de la eveniment(cateva) www.puf.hostcenter.ro/main.php?g2_itemId=3423" target="_blank">AICI

Pupici!

Ioana de Alesio(08.10.2004)&Nicolas (17.09.2006)

eloise spune:

Neata! Noi suntem odihniti si destul de voiosi (in ciuda a 2 mici probleme: inca apar puncte de piodermita -ieri a aparut o bubitza imensa de 5 mm diametru plina de puroi- si ochisorul curge in ciuda picaturilor, maine mergem la doctoritza)

Am terminat si eu povestea nasterii lui Vladutz si o postez aici, in lipsa de site personal al lui bebe, sper sa nu va plictiseasca si sa am si eu macar 1 cititor!

CUM A VENIT PE LUME VLADUTZ

Nu il asteptam, nu era momentul potrivit... viata mea se scurgea egala, egoista, dupa bunul meu plac, cu bucurii si tristeti mereu aceleasi. Dar acum eram nelinistita, ingrijorata chiar. 6 zile intarziere, nu mi se mai intamplase asa ceva. Inainte am tot discutat, ne-am intrebat daca poate fi sarcina, nu, nu era posibil, si totusi, ceva era altfel, ceva se schimbase. Apoi si simptomele, greturile... Pe 17 februarie, seara, am facut testul. Tremurand. L-am lasat 5 minute fara sa ma uit iar cand am tras de capacul casetei, prima data s-a intepenit la mijloc si n-am vazut decat o liniutza, nu e sarcina, i-am spus, usurata... apoi am tras pana la capat si am vazut! 2 liniutze roz perfect conturate. Amandoi stupefiati. Cum? Cum? Tremuram. M-am asezat si am fumat atunci ultima tigara. Am vorbit. Voi avea copilul acesta, am decis imediat. Nu stiu ce va fi in rest, ce va fi cu noi doi, care poate atat de putin ne cunoastem, dar copilul il voi pastra. Am petrecut toata noaptea vorbind. Teoretizand. Ce inseamna un copil, blablabla. Avem noi dreptul sa-l aducem pe lumea asta rea si anapoda, lumea asta plina de suferinta? Vom fi parinti buni? E atat de greu, aproape imposibil! Ne va iubi oare? Mii de intrebari. Eu totusi, mai limpede, mai clara, cu o singura idee luminandu-mi mintea: voi pastra copilul! Am primit vestea sarcinii ca pe un dar neasteptat, zapacitor dar minunat: in 2 saptamani urma sa implinesc 30 de ani!

Au venit apoi micile neplaceri sa confirme vestea micii minuni ce crestea in mine: greatza tot mai puternica dimineata si o somnolenta cotropitoare intreaga zi. Imi era aproape imposibil sa stau treaza la scoala, sa imi mentin atentia activa. De altfel, nimic nu ma mai interesa. Mica minune acaparase deja toata lumea mea!

Pe 23 februarie, prima vizita la medic, pentru confirmare, prima echografie. Lacrimi. Pe monitor, micutul cerculetz cu inimioara minuscula batand ritmic. Inainte, imi fusese atat de teama sa nu aflu ca ceva anume ma impiedica sa duc sarcina. Am iesit din cabinet tremurand din nou de fericire, Odin ma astepta afara, i-am spus ca totul e bine si ca am vazut inimioara mica batand, batand.

Dupa aceea, oficial insarcinata fiind, au inceput spaimele. De-a lungul intregii sarcini am fost teribil de speriata, am gandit atat de negativ si m-am consumat enorm. Primele saptamani: sa nu pierd sarcina. La 14 saptamani, mica sangerare, dezastru! (a trecut in 2 zile). La 16 saptamani, triplu test, stres maxim pana la aflarea rezultatelor, care mi se dau dintr-o eroare alaturi de valorile normale corespunzatoare pentru saptamana a 10-a si pur si simplu o iau razna...pana ma dumiresc sa cer valorile pentru saptamana 16, apoi constat ca tocmai alfafetoproteina e exact la limita de jos a normalului, si cine stie ce insemna asta?! Ce-o fi cu copilul meu? Stres mereu... M-am temut de trizomii, de lipsa simturilor, de malformatii grave... toate grozaviile pamantului erau in mintea mea. Mai tarziu au fost spaima de circulara dubla de cordon si de insuficienta placentara (imi imaginam ca placenta imbartanita putea ceda oricand): aveam impresia ca din secunda in secunda se poate intampla ceva cumplit! Citisem atatea povesti de groaza pe net! Si pur si simplu nu imi puteam imagina ca si eu, ca atatea milioane si milioane de femei din lumea asta, ma voi putea bucura de miracolul de a avea un copil normal si sanatos, copilul meu! Nu ma puteam imagina cu el in brate, mintea mea nu putea concepe ceva atat de coplesitor de frumos!

In rest, in sarcina am fost mofturoasa, nazuroasa, nervoasa, mereu neinteleasa... desi Odin ma ocrotea din toate puterile ca si cand as fi fost de sticla. Nu mai aveam chef de amici, de oameni... aproape toti si toate ma enervau! Asa am tinut-o toata sarcina. Dar au fost si momente senine, desigur, plimbari lungi in gradina botanica, in parc pe inserat, momente cand discutam si ne linisteam unul pe altul ca va fi bine...eu m-am simtit frumoasa si implinita si mandra cu burtica mereu crescand si tot crascand si rotunjindu-se ca o planeta... A fost o vara lunga si calda, cea mai calda pe care mi-o amintesc (eu asa am simtit-o)

Au trecut lunile. Panica de nastere premtura ma facea sa-mi doresc sa ajungem macar la 28 de saptamani, apoi macar la 32, apoi macar la 36... Am ajuns si in luna a 9-a, in octombrie, si am aflat ca doctorita care urmarise sarcina va pleca timp de 2 saptamani exact in perioada cand era cel mai probabil sa nasc. Bebe trebuia sa vina in jur de 18 octombrie, ea se intorcea la spital pe 17! Intre timp, ma lasa in grija unei colege mai tinere, ceea ce nu-mi convenea, ma nelinistea, dar speram ca bebe sa fie rabdator, la urma urmei, sa astepte pana la DPN, atat era suficient! Mai ales ca venisera Sarbatorile Iasiului si in oras era nebunie totala, ma obseda ideea ridicola ca printre pelerinii veniti la Sfanta Paraschiva sigur vor fi femei care vor naste taman atunci, aglomerand maternitatea. Dar nu, copilul meu va astepta pana la DPN, imi spuneam, linistindu-ma.

Afara, vreme superba, totusi incercam sa stau in casa, sa nu-l starnesc pe bebe. Pe 13 octombrie n-am mai rezistat insa, era un soare dulce ca mierea; am iesit pana in centru impinsa de pofta de-a manca niste colaci secuiesti si niste castane coapte de la tarabe. Ne-am plimbat, ma stapanea o exaltare, o voiosie ciudata, totul era atat de frumos, de sarbatoresc in jur! Dupa jumatate de ora de plimbari au inceput ceva dureri de burta-spate cam sugestive, eu mergeam cu greutate dar am perseverat si durerile au trecut, ne-am mai plimbat inca jumatate de ora. Tot repetam ca doar n-o sa se nasca in ziua de vineri 13 ! Am ajuns acasa cu colaci, dar fara castane, si peste zi au persitat dureri usoare dar fara ritmicitate. Toate bune si frumoase. Vine seara. Ne uitam la televizor, asteptand sa ni se faca somn. Era aproape 12 cand m-am dus la baie si am vazut petele mari de sange rosu intens. Am inteles imediat ca vine bebe, nu mai asteapta. Am sunat-o pe maica-mea. Imediat la spital, la spital. Am sunat-o si pe doctoritza pe mainile careia ramasesem. Ne vedem la spital. M-am imbracat tremurand. Chiar se intampla? Acum? (intre timp aveam in cap ce altceva decat ganduri foarte negre: o fi dezlipire de placenta?) Am insfacat bagajul si am iesit amandoi in racoarea noptii. Strazile pustii. In centru, un politist pe mijlocul soselei. Odin imi spune: "Acum nu conteaza cum conduc, te duc la maternitate, pot sa trec si pe rosu!" Nu prea ma consoleaza acest drept... Ajungem. Holul larg in semiintuneric, paznicul ne conduce la cabinetul de consultatii, vine asistenta, ma intreaba detalii, o sunam pe doctoritza din nou, ma consulta doctritza de garda, dilatatie 2. Apoi mi se aduce o camasa mai mult decat jalnica, toata numai gauri, pe care trebuie sa o pun pe mine, ca e sterilizata de ei. Iau bagajul in spinare, imi sarut sotul pe care trebuie sa-l las acolo si plec, singura si descumpanita, cu burtoiul imens sub camasa gaurita, alaturi de asistenta care ma conduce pe culoarele pustii ale maternitatii (pelerinele n-au ajuns inca sa nasca si sa aglomereze locul!)

Sus, o sala de nasteri sau cam asa ceva, vine si doctoritza mea, ma consulta, ma intreaba cele necesare. (Printre care intrebarea ce se va repeta de multe ori inainte de operatie : "Ati mancat?""Da""Cand?""La 9""Ce-ati mancat?""Patru felii de paine cu pate de ficat""Nu-i bine!" concluzia fiind ca voi face rahianestezie in locul generalei, spre marea mea bucurie, nici nu concepeam sa nu-mi vad copilul imediat cand vine pe lume). O asistenta ma pregateste de operatie. Dupa care ma conduc la patul meu din salonul de reanimare unde vine anestezista si iar ma intreaba daca si ce si cand am mancat si zice ca nu-i de bine, c-o sa fac rahi... Pleaca si vine asistenta care ma conduce spre blocul operator. Nu imi era frica, nici un pic. Inainte, ma temusem mult de momentul asta. Aveam oroare de interventii chirurgicale, nu suferisem niciodata vreuna, fobie de instrumentarul medical si de practicile sangeroase ale medicilor. O spaima animalica, de necontrolat. Dar acum, deodata, nu-mi era deloc teama. Am intrat in sala de operatie, doctoritele ma asteptau, pregatite, mi s-a pus sonda (foarte usturatoare experienta), m-au ridicat in sezut si mi s-a facut injectia in coloana (ce usurare cand usturimea cumplita a disparut) si in scurt timp n-am mai simtit nimic de la jumatate in jos, au montat linia IV si... gata. S-au apucat de lucru. La un moment dat mi s-a spus ca o sa simt ceva durere, n-am simtit. Tot taiau si taiau, mi se parea ca timpul trece greu, intre timp o usa se deschidea si se inchidea scartaind iar eu aveam impresia caraghioasa ca acel scartait ar putea fi tipatul lui bebe. Apoi la un moment dat asistenta a inceput sa ma impinga cu putere de burta, am fost surprinsa, nu stiam de manevra asta, nu stiu cum imi imaginam eu ca-l scot pe bebe prin incizie...si impingea, si impingea...apoi a iesit bebe, l-am auzit tipand, mi s-a parut ca plangea asa, resemnat, hai ca asa se obisnuieste, trebuie sa plang cand am venit pe lume... Apoi l-au dus sa-l curete si sa-l consulte pe o masa aflata in spatele mesei de operatie si eu am intors imediat capul si L-AM VAZUT PENTRU PRIMA DATA, bebelusul meu, pe care-l purtasem 9 luni in corpul meu, fetisoara lui mica, cu ochisorii larg deschisi, fruntea micutza acoperita inca de sange si vernix, nu voi uita niciodata imaginea lui, am inceput sa plang, anestezista imi tot striga: nu intoarce capul, o sa ti-l aduca indata sa-l vezi, nu boci, nu boci! Am reusit sa-mi infranez lacrimile dar nu m-am putut opri sa intorc capul, sa ma uit la el (am avut cefalee 2 saptamani, dar a meritat)! Mi-au spus, are 3900 grame. Apoi mi l-au adus, infasat sarmalutza, sa-l sarut pe obrajorul rotund, l-am atins usor cu buzele si din nou mi-au dat lacrimile. Si l-au luat, l-au dus apoi sa stea cu ceilalti bebelusi. A urmat partea monotona in care m-au inchis strat cu strat, timp in care am inceput sa am frisoane puternice. Nu pot spune ca m-au cotropit imediat ganduri inaltatoare de fericire ca sunt mama, eram doar multumita, calma si linistita ca am un copil sanatos. Dar ma zgaltaiam de frig. Doctoritzele coseau si coseau. Intr-un tarziu au terminat. Operatia a durat 50 de minute fix, am auzit la sfarsit. Impresia mea "all in all" despre cezariana mea a fost ca e o experienta "de vis", adica am avut tot timpul o oarecare senzatie de irealitate.

Dupa aceea am fost dusa la reanimare. Era cam ora 3 dimineata. Tremuram rau de tot. Mi-au pus perfuziile, sacul de nisip pe burta (ce enervant!) si s-au speriat de cat de puternice era frisoanele. Imi tot aduceau paturi. Mereu mai multe paturi. Eram ingropata sub greutatea lor si tot ma zgaltaiam din toate membrele din ce in ce mai tare. A venit si Odin si a stat acolo cu mine cam 3 ore. Si el foarte speriat de frisoanele alea, se temea ca voi muri. A sunat-o pe maica-mea care l-a linistit, se intampla, va trece, e ok. Eu eram linistita, ba chiar am luat telefonul si am inceput sa dau sms-uri sora-mii si catorva prieteni apropiati chiar atunci, in puterea noptii. La un moment dat o asistenta ni l-a adus pe Vladut si l-am vazut din nou, infasat si imbrobodit, cu mutricica lui mica si dragutza si cu ochisorii deschisi, cuminte, fara sa planga. Dar l-a luat repede si noi am ramas sa ne minunam, bucurosi, cat e de frumusel!

Frisoanele nu ma lasau, ba se si inteteau si Odin s-a dus sa o cheme pe asistenta sa-mi faca ceva, se temea sa nu am totusi o reactie negativa la anestezie, la ceva... asistenta a venit si, nervoasa, l-a dat afara, macar il lasase cateva ore cu mine!
Dupa ce a plecat Odin am reusit sa uit de frisoane intr-un tarziu si sa dorm pana dimineata.

Dimineata durerile s-au instalat deplin. Se insinuasera treptat inca din timpul noptii, odata cu disparitia efectului rahianesteziei, dar acum ma durea rau de tot, era exact asa cum te simti cand te-a calcat trenul (nu ca as sti, de fapt, cum e cand te calca trenul in realitate, dar trebuie sa fie foarte similar :D). Imi mai faceau cate un piafen, cate un algocalmin, si se mai calmau temporar. Pe la amiaza, la 12 ore de la operatie am fost sfatuita insistent sa ma ridic din pat, sa ma misc cat mai mult. Dimineata venise si Odin si, cu ajutorul lui, treptat, treptat am reusit sa ma ridic. Prima data pe picioarele mele a fost dureros rau de tot, m-am simtit taiata in doua, gata sa lesin. Dar apoi era de fiecare data mai usor si reuseam sa ma misc tot mai mult. Pe dupaamiaza am mers la Vladut, era cu 3 etaje mai sus, noroc ca exista liftul si functiona! Am putu sa-l privesc pe saturate, sa-l sorb din priviri tinandu-l in brate, nevenindu-mi sa cred ca e bebelusul meu, atat de dulce si frumos, ca pe el l-am purtat 9 luni in burtica si l-am simtit miscand, ca pe el l-am vazut la echograf, pe cand avea doar 5 milimetri si o inimioara microscopica batand frenetic!

Seara, pe la 8, au inceput focurile de artificii de Sf Paraschiva in fatza Palatului Culturii, se vedeau de la fereastra din salonul de terapie intensiva: niste artificii imense, colorate, si foarte rasunatoare, si mie din nou mi-au dat lacrimile, gandindu-ma ca tot orasul sarbatorea, cu fast, zgomot si culori exuberante, nasterea fiului meu, si ca asa va fi mereu de acum, Vladut va avea mereu, de ziua lui, artificii care sa-i lumineze ochisorii!



Andra si Vladutz (14.10.2006)
Poze cu Vladutz
Varsta lui Vladutz
EU

putzuruca spune:

Buna dimineata sau buna ziua,

Fetelor chiar se pare ca a fost ceva in aer. Gargarita mea a dormit pe unde scurte iar masa pe unde si mai scurte. S-a trezit des si a mancat doar cate putin dupa care iar o lua somnul si iar si iar...la 6 deja nu ma mai puteam tine pe picioare de oboseala si imi pierdeam echilibrul. Am dat un picior in marginea patului de am crezut ca mi-am rupt degetele...eram chioara rau de somn.

La multi ani piticutilor care ieri si azi au fost si sunt sarbatoriti. Le doresc tuturor sanatate si o viata frumoasa.
La multi ani!!! pt Ramomar(cu intarziere) si pt Adriana mica. Va doresc tot ce-i mai bun si mai frumos in viata alaturi de puii vostri dragi.

Putzuruca mamica de Andreea-Iuliana(19.09.2006)

poze cu dragoste
www.totsites.com/tot/babydeea" target="_blank">pagina Andreea

nicolstoy spune:

Am revenit...hi hi hi...

Pana am ajuns eu la el a adormit la loc..mama denaturata...

Cineva intreba de metode contraceptive ...Dupa ce l-am nascut pe Vladut eu am luat Exluton (merge in cazul in care alaptezi)si a fost ok nu a influentat cu nimic alaptatul.Pe mine cel putin ma preocupa si acest aspect foarte tare.Acum voi proceda la fel si mai peste un an si ceva ma cam bete gandul de o legare de trompe,caci bb 3 nu va fi SIGUR.

Nicol cu Alex (21 August 2006) si Vladut (1 aprilie 2003)

POZE
ALEXUTZU si www.totsites.com/tot/alexandruandrei" target="_blank"> PAGINA LUI
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=74827" target="_blank"> Nascut pe 1 aprilie

Mirabelac spune:

quote:

---

Originally posted by tanima_i2002

Mirabelac, ti-am citit povestea nasterii puiului tau. Am p-lans cu lacrimi de crocodil. Ma regasesc 95% in aceasta poveste. parca ai scris de mine si de sarcinile mele, de nasterea mea si parerea de rau ca nu am auzit primul tipat al puiului mei. ce sa spun mai mult decat ca acum suntem mamici si ii vom multumi lui Dumnezeu zilnic ca avem aceste minuni in viata noastra. Sa iti traiasca puiutul si sa va bucurati de el pana la adanci batraneti.
Puiul meu papa toata ziua, din ora in ora, noaptea la fel, am inceput sa ii dau si completare ca se pare ca lapticul meu nu prea ii tine de foame. Deja are colici desi are numai 2 saptamini si plange mult de mi se rupe sufletul. Ii dau siropel dar se pare ca nu isi face efect decat pe moment. Da parturi intruna, in schimb nu ragaie dupa ce papa sub nici o forma. Asteptam cu optimism vremuri mai bune.

Mamica lui Rares
http://pg.photos.yahoo.com/ph/tanima_i/album?.dir=/518fre2

---

Multumesc mult, cunosc problema ta, am fost colege de suferinta...

Eu sunt adepta alaptatului 100%, chiar daca asta ma face zombi de oboseala, eu zic ca se regleaza cu timpul, nu apela asa usor la lapte praf. Ce sirop de colici ii dai?

Mirabela - mamica fericita de David (21.09.2006)
POZE EU SI DAVID
www.totsites.com/tot/davidstefan" target="_blank">PAGINA DAVID
POVESTEA NASTERII BUBURUZEI

eloise spune:

Inni am citit povestea, e minunata si induiosatoare, ai scris foarte frumos! Multi pupici tie si Amaliei!

Andra si Vladutz (14.10.2006)
Poze cu Vladutz
Varsta lui Vladutz
EU

putzuruca spune:

Mirabela, Inni si Eloise, foarte frumoase si emotionante povestile voastre. De cate ori citesc ceva asemanator imi dau lacrimile de bucurie ca exista acest miracol pe pamant, nasterea. Sunt fericita ca sunt femeie si pot simti acest sentiment sublim, dragostea de mama.

Pufy, sa fie sanatos micutul vostru crestin si sa aiba o viata frumoasa.

Nicol, va doresc sa aveti o petrecere frumoasa sambata. Si noi avem botezul tot sambata si speram sa fie vreme frumoasa.

Adinazot, nastere usoara si bebe sanatos. Te asteptam cu povestea.

Putzuruca mamica de Andreea-Iuliana(19.09.2006)

poze cu dragoste
www.totsites.com/tot/babydeea" target="_blank">pagina Andreea

Mirabelac spune:

Eloise frumoasa si emotionanta poveste, Vladutz al tau s-a nascut intr-o zi mare, o sa fie ocrotit toata viata de Sf. Parascheva.

Mirabela - mamica fericita de David (21.09.2006)
POZE EU SI DAVID
www.totsites.com/tot/davidstefan" target="_blank">PAGINA DAVID
POVESTEA NASTERII BUBURUZEI

Mirabelac spune:

Adriana mica

Adinazot




Mirabela - mamica fericita de David (21.09.2006)
POZE EU SI DAVID
www.totsites.com/tot/davidstefan" target="_blank">PAGINA DAVID
POVESTEA NASTERII BUBURUZEI

gripo spune:

Salut!

Am citit si eu povestile voastre, si, desi si eu am trecut printr-o experienta mai mult sau mai putin asemanatoare(pana la urma fiecare nastere si sarcina e unica), am plans. Chiar azi de dimineata, cand imi hraneam puiul, ma gandeam ca oamenii cauta miracole toata viata, dar sub forma unor intamplari extraordinare, cand de fapt Dumnezeu ne trimite cate un miracol in fiecare farama de viata. Oricum, Mirabelac, ai un caracter super tare, si aici nu ma refer numai la sarcina pierduta(experienta traita si de mine) ci si la experienta horror cu nasterea, mai rar o persoana asa puternica, altele ar fi facut pe putin o depresie, iar Eloise, imaginea cu artificiile...superba.

Eu tot va citesc, dar nu prea mai postez pentru ca nu prea am ce, in sensul ca baiatul meu doarme si mananca exemplar, cu pauze, permitandu-mi sa ma odihnesc pe indelete, sa fac mancare, sa ma joc pe calculator, parca nici nu-mi vine a crede cand stiu cum a fost la inceput. Cu burtica e din ce in ce mai bine, am reusit sa scot de tot ceaiul baby drink, cel putin deocamdata, creste frumos, isi tine capul din ce in ce mai mult, rade la Donald, care e lipit pe peretele lui, in fiecare dimineata cand il redescopera, rade si la noi, semn ca ne recunoaste, iar ieri am facut prima iesire in marsupiu la selgros, carat de tati. Sa-l fi vazut pe Vio ce mandru mergea si se misca asa, pe indelete, ca sa vada toata lumea ce are el, m-a distrat copios, adevarul e ca lumea chiar mi-a admirat flacaul.

Va pup, si sper din tot sufletul ca toti bebelusii sa fie sanatosi.

DORI, mami lui RADU ANDREI(11 sept 2006)
http://community.webshots.com/album/554276987vjVEbc