Cum trecem peste o despartire dureroasa?

piticutz spune:

Exact!

De trecut, oricum trecem peste o despartire dureroasa...asa e natura omului...depinde numai de noi insine cum, si cit de mult dureaza "trecerea":citiva ani...citeva luni...?

Iti doresc curaj si fericire multa in noua viata!

MissParker spune:

Mara draga, am spus ca revin cu povestea mea, dar mai intai vreau sa comentez raspunsul tau.

Paragraful asta

"Abia acum imi dau seama ce m-a tinut atata timp pe loc: mi-a fost frica sa traiesc, din nou, ca femeie. Abandonata de el, am crezut ca daca incep sa traiesc din nou ca femeie nu voi mai putea fi o mama buna. Ca si cum a fi mama si femeie in acelasi timp ar fi fost ceva imposibil. Nu stiu de unde a venit sentimentul asta, da l-am purtat in subconstient pana acum, cand contradictia a iesit la suprafata. Asa cum am o datorie fata de copilul meu, sa-i asigur pe cat posibil totul pentru a fi fericit, asa am o datorie si fata de mine. Depinde numai de mine sa fiu fericita!"

m-a facut sa plang. Draga Mara, mi-as fi dorit o mama care sa fie capabila sa gandeasca si sa actioneze ca tine. Mama mea s-a complacut intr-o relatie nefericita cu tatal meu, strangand din dinti si strangand din pumni (pe care ulterior ii descarca asupra mea), s-a mintit o viata intreaga ca de dragul meu a ramas cu tata si ca s-a sacrificat pentru mine (dar unde era "sacrificiul" cand eu eram sacul ei de box pentru toti nervii si toata frustrarea de care trebuia sa se descarce?), iar asta numai pentru ca i-a fost frica sa ia o decizie PENTRU EA, pentru a incerca sa-si gaseasca fericirea in alta parte. A preferat sa nu faca nimic (caci, nu-i asa, ce ar fi zis lumea??), i-a convenit si faptul ca dpdv material nu-i lipsea absolut nimic, juca in societate rolul sotiei si al mamei perfecte, iar intre peretii apartamentului nostru eu traiam zilnic cu teroarea si frica in carne, fiindca era permanent irascibila si imprevizibila (chiar ea mi-a povestit ca odata, cand ea voia sa-mi dea la o parte o scama din par, eu as fi tresarit atat de puternic de frica incat chiar ea s-a speriat (??!) si s-a intrebat "Dumnezeule, chiar atata frica are copilul asta de mine?"; dar sa nu crezi ca ulterior s-a schimbat ceva: in ochii ei eu eram de fapt o "povara" [pe de o parte ma toca la cap ca ce mult isi dorise ea un copil, ca dupa ce am aparut eu pe lume de tata nici nu a mai interesat-o, ca eu am fost "oxigenul ei" (interesanta definitie a incestului emotional), iar pe de alta parte imi punea mereu placa "martiriului" ei, cum s-a sacrificat ea pentru mine, prin asta dandu-mi de inteles ca eu acum trebuie sa platesc cu sange "sacrificiul" ei - si l-am platit!]; in ochii ei eu la un moment dat pactizasem cu tata (cu "inamicul") si atunci meritam ura ei; nu se mai lua in considerare faptul ca EA ma respinsese prima, EA ma batuse si ma terorizase, astfel incat eu ma apropiasem sufleteste instinctiv mai mult de tata, care era indiferent si rece dar cel putin nu ma teroriza. Mara, sunt convinsa pana in maduva fiintei mele ca ESTE O CONDITIE ABSOLUT NECESARA SA FII FERICITA CA FEMEIE SI CA OM PENTRU A PUTEA SA FII O MAMA BUNA. Asa ca esti deja pe drumul cel bun. Ocupa-te de tine insati, de echilibrul tau sufletesc, de sufletul tau, asta e cel mai bun lucru pe care-l poti face acum pentru copilul tau. Copilul va simti (toti copiii simt sentimentele parintilor lor), copilul isi va "lua" de la tine energia sufleteasca, optimismul, fericirea si multumirea de care are nevoie daca TU esti in stare sa le ai PENTRU TINE!!! Daca o mama este nefericita, nemultumita, frustrata, nervoasa sau mai stiu eu cum, copilul simte totul, in ciuda minciunii pe care mama incearca s-o sustina la suprafata si in societate. Copiii au antenele lor speciale, sunt prea mici pentru a fi corupti de motivele ratiunii si ale traditiei, copiii au o capacitate de empatie enorma si simt tot ceea ce se petrece in sufletul parintilor. De aceea se si spune ca un copil nu invata niciodata din ceea ce-i spune un parinte, ci din ceea ce acel parinte traieste el insusi in fata copilului. Din pacate, 90% din parinti (daca nu si mai multi) nu constientizeaza acest fapt si astfel isi distrug sufleteste copiii.

Sper ca intre timp ai reusit sa citesti "Arta de a iubi" a lui Erich Fromm. Esti pe drumul cel bun. Si nu e nici o contradictie. Ai grija de sufletul TAU si prin asta vei fi cea mai buna mama pe care copilul tau si-o poate dori. Daca te iubesti si te respecti pe tine ca femeie si ca om si traiesti in armonie cu propria ta persoana, acelasi lucru il va prelua si copilul tau de la tine, instinctiv, intuitiv. Iti doresc multa putere si mergi in continuare pe drumul asta. Deja in cateva luni te-ai schimbat si ai capatat o perspectiva mult mai matura asupra vietii, dovada ca tu ai si suflet si caracter (nu mai spun spre deosebire de cine, stii tu si singura!).

O duminica placuta, Felicia

Ca sa cuceresti America, uneori e suficient sa pleci din Spania.

serendipindity spune:

quote:

---

Copilul va simti (toti copiii simt sentimentele parintilor lor), copilul isi va "lua" de la tine energia sufleteasca, optimismul, fericirea si multumirea de care are nevoie daca TU esti in stare sa le ai PENTRU TINE!!! Daca o mama este nefericita, nemultumita, frustrata, nervoasa sau mai stiu eu cum, copilul simte totul, in ciuda minciunii pe care mama incearca s-o sustina la suprafata si in societate. Copiii au antenele lor speciale, sunt prea mici pentru a fi corupti de motivele ratiunii si ale traditiei, copiii au o capacitate de empatie enorma si simt tot ceea ce se petrece in sufletul parintilor. De aceea se si spune ca un copil nu invata niciodata din ceea ce-i spune un parinte, ci din ceea ce acel parinte traieste el insusi in fata copilului.

---

Ei, da, asa este. O vreme mi-a fost teama sa nu simta bebe tristetea mea. Dar el m-a uimit. Nu a fost o zi trist, ba mai mult, daca ma vedea, incepea sa rada de simteam pe de o parte ca ma prabusesc de durere, ca nu-i si taica'su langa el, iar pe de alta parte, ca nu-i nimik mai minunat pe lume decat fatzuka lui vesela si manutele lui care se intindeau sa-l iau in brate. Uneori ma podibea plansul cu el in brate, dar el continua sa rada la mine, ca si cand ar fi vrut sa-mi spuna: "hai, mami, nu mai fi trista, ce-ar fi sa ne ghidilam un pic?" Si dn lacrimi de tristetea dadeam in lacrimi de fericire.

N-am avut parte de o familie fericita. Ca si tine, Felicia, am condamnat-o pe mama ca a fost slaba si nu s-a rupt de tata inainte ca eu si fratele meu sa incepem sa-l uram. Abia dupa ce am nascut am inceput s-o inteleg. Numai ca exista o diferenta esentiala: eu imi divinizam logodnicul, ea insa nu-l mai iubea pe tata cand a venit fratele meu pe lume, acum 20 de ani. A continuat sa traiasca alaturi de el pentru ca avea doi copii de crescut.

Incep sa ma intreb daca nu cumva m-am cramponat singura in povestea asta, pentru ca logodnicul meu a dat dovada de niste calitati pe care tatal meu nu le avea: calm, rabdare si un limbaj complet lipsit de injuraturi si alte cuvinte jignitoare. Chiar nu mai cunosc pe nimeni atat de calm si atat de atent la cuvinte. Insa cum spuneai si tu, Felicia, astea nu au legatura cu capacitatea unui om de a iubi.

Un singur lucru as vrea sa-l fac pe el sa inteleaga: ca nu trebuie sa se teama sa bata la usa parintilor mei, daca va dori sa vina sa-si vada copilul de Craciun. Nu am cei mai intelepti parinti din lume, insa nu le-ar trece niciodata prin cap sa-l tina departe de bebe. El este cel care, din prea mult orgoliu, sta la distanta. Ma doare lucrul asta si o stie, sper insa sa inteleaga intr-o zi ca tot ceea ce conteaza in viatza este imaginea pe care o lasi copilului tau si celor apropiati. Cand nu mai esti, nimeni nu-si mai aduce aminte cate masini aveai sau cate scoli ai terminat. In schimb, isi amintesc de vorbele tale. Ramanem in memoria celor dragi cu niste citate. Ori daca el se ingroapa in tacere, ce o sa-i lase copilului sau mostenire?

MissParker spune:

Din pacate nu am copii si trenul asta pentru mine e pierdut. Crescand cu o mama ca a mea, auzind permanent ca "daca ai copii viata e un lant de sacrificii", "daca ai copii nu mai ai viata proprie" etc. etc., normal ca am ajuns sa nu-mi doresc niciodata copii. Imi asum raspunderea pt. decizia luata, de a nu avea copii, dar asta nu inseamna ca uneori nu ma doare sufletul ca am fost nevoita sa iau aceasta decizie. Nu ma pot pune in pielea ta, nu stiu ce simte o mama, DAR STIU CE SIMTE UN COPIL, copilul care am fost eu. Tu spui

"O vreme mi-a fost teama sa nu simta bebe tristetea mea"

si

"Uneori ma podibea plansul cu el in brate, dar el continua sa rada la mine, ca si cand ar fi vrut sa-mi spuna: "hai, mami, nu mai fi trista"

Mara, aceste doua fraze sunt cheia adevarului: bebe SIMTEA cu adevarat tristetea ta si tocmai de aceea RADEA la tine, incercand instinctiv sa-ti faca placere ca sa-ti treaca tristetea. DAR fii foarte atenta, fiindca e o granita foarte fina intre a primi iubirea copilului tau si a-l stimula inconstient sa se fixeze numai pe tristetea ta si sa faca tot posibilul ca tu sa nu mai fii trista (ceea ce nu este rolul unui copil!!). Copilul are nevoie de o mama disponibila sufleteste, iar daca simte ca mama e trista si nefericita, copilul isi aduna toate fortele si isi mobilizeaza toata energia pt. a o face pe mami fericita (cu intentia inconstienta ca si el la randul lui sa se bucure de fericire DUPA CE o va face pe mami fericita). Directia corecta de a da este una singura: de la mama spre copil, niciodata invers. Din pacate insa, pentru multe femei nefericite (fie ca au parteneri care nu le iubesc, fie ca sunt singure) copiii devin - fara ca ele sa-si dea seama - un surogat pentru iubirea pe care ele nu o primesc din alta parte. Iti pot spune ca asa a functionat intreaga mea copilarie: eu eram "papusica" menita sa-i aduca lui mami fericirea pe care ea nu o gasise nici la propriii ei parinti, nici la sotul ei (pana si numele meu spune totul, am fost predestinata sa-i fac pe altii fericiti, cu pretul uitarii de sine, cu pretul neglijarii propriului meu suflet, pe care mi-l recuperez acum, la 39 de ani!). Si cand "papusica" a inceput sa-si dezvolte o personalitate proprie si nu a fost capabila s-o faca pe mami fericita (din cauza ca lui mami ii lipsea capacitatea interioara de a fi singura fericita!), s-a declansat razboiul de ura. Deci, doar din propria mea experienta, te rog din suflet sa nu-l faci pe bebe in mod exagerat punctul central al vietii tale, ci sa traiesti in primul rand TU fericita si multumita, iar bebe va fi mai fericit langa tine in acest fel, fiindca va simti si se va "alimenta" instinctiv din fericirea ta. Mai direct spus, bebe nu are voie sa devina "ratiunea ta de a fi", asta e o lozinca periculoasa care de multe ori duce la orbire. Multe mame cred ca "sacrificandu-se" pe ele insele si devenind fixate numai pe copil vor fi mame bune, dar crede-ma, exact contrariul este adevarat: numai o mama fericita cu ea insasi, echilibrata, multumita, in armonie cu propriile sentimente si implinita in propria ei viata va fi automat (fara nici un efort constient!!!) o mama foarte buna. Orice altceva va fi ca drumul spre iad care e pavat de bune intentii (fiindca nu bunele intentii conteaza, ci faptele concrete!!). Pe asta cred eu ca ar trebui sa te concentrezi. Spre exemplu, un job stabil, un loc al tau unde sa te simti bine, sa te inconjori de prieteni dragi care sa te sustina si sa te incurajeze, sa te ingrijesti si interior si exterior, sa-ti faci bine tie insati. Restul cu bebe va veni de la sine, un om fericit si multumit radiaza chestiile astea si ii molipseste intotdeauna si pe ceilalti. Stiu ca e un proces, nu vine totul peste noapte, dar poate schimbandu-te treptat tu fata de tine insati vei atrage in viata ta un alt barbat, care va sti sa aprecieze ce are si care va avea caracter si nu isi va parasi logodnica si copilul pentru ca vrea sa se "regaseasca" (daca nu ar fi de plans, ar fi de ras!).

In ce priveste faptul ca orgoliul l-ar tine la distanta, eu as lua in calcul si varianta ca pur si simplu indiferenta il tine la distanta, Mara draga. E o varianta mai neplacuta, dar - cred eu - mai aproape de adevar. Cand un tata isi iubeste copilul cu adevarat, nici un orgoliu de Hitler nu l-ar tine departe de acel copil. Prin comportamentul lui el iti spune tot ce e de stiut. Nu mai crede in cuvintele lui (te minte si se minte probabil si pe el), nu mai incerca sa interpretezi infrumusetand niste gesturi care sunt in substanta urate si lipsite de iubire, priveste mai bine adevarul in fata, caci asa te vindeci mai repede! Eu asa am procedat cu viata mea si iti pot spune ca s-a meritat. Voi pune un alt mesaj cu povestea mea, acum vreau sa-l postez pe asta. Asteapta te rog cu raspunsul pana citesti si partea a doua.

Felicia

Ca sa cuceresti America, uneori e suficient sa pleci din Spania.

MissParker spune:

Am trait 10 ani (din care 9 de casnicie) o relatie absolut toxica si disfunctionala. Acum, privind retrospectiv, mi-as da pumni in cap ca m-am mintit cu atata maiestrie si nu am realizat la timp ca toate calitatile lui (alea cu serios, nebautor, nefumator, corect, generos, amabil etc., care suna al dracului de bine pe hartie, dar pe o hartie igienica, iar cu aia stii ce putem face) nu au valorat nimic puse in balanta cu faptul ca era "ultrasensibil" si ranchiunos, era psihic si emotional labil (eu eram "mamica" si el era "copilul" nefericit pe care eu il salvam - eram codependenta cum scrie la carte), era nesigur si complexat, era slab de caracter dar cu un ego de nepotolit (la inceput s-a sprijinit de mine ca de o carja, pt. ca ulterior sa vrea sa mi se cocoate in cap si sa joace tontoroiul dominandu-ma si umilindu-ma sufleteste - ca intelectual nu putea), era plin de slabiciuni si de constrangeri psihice pe care nici dupa 6 ani de terapie nu a reusit sa le infranga si sa-si asume raspunderea pentru propriile fapte (am aflat ca a intrerupt brusc terapia si o minte pe maica-sa ca "am absolvit terapia, nu mai am nevoie acum"!!), era rece (si eu il consideram "timid"), era indiferent fata de mine (si eu il consideram "rezervat"); nu-mi facea niciodata complimente, permanent ma critica (sub pretextul bunelor intentii) si imi submina increderea in mine ca femeie (intuise punctul meu slab, complexele fizice, caci la capitolul intelect nu sufla in fata mea), din punct de vedere emotional ma lasa sa "flamanzesc" si eu permanent ii cerseam sentimentele si nu mai stiam ce sa fac ca sa-i fiu pe plac. Asa se face ca spre sfarsitul casniciei noastre in decurs de cateva luni "minunatul" meu sot (nota bene, asistent medical si obsedat de sanatate si curatenie!) mi s-a spovedit ca fusese de cateva ori la bordel si ca lua cocaina (iar eu m-am dus ca o "mamica" responsabila sa-l amenint pe tipul care-i facea rost de cocaina ca-i dau pe mana politiei daca-i mai prind impreuna - abia mai tarziu am realizat ca ma comportasem ca mamica unui baietel de 7 ani, asumandu-mi o responsabilitate care nu era a mea). Mi se spovedise in speranta ca o sa cer imediat despartirea, iar cand a vazut ca inca mai rezist la pumni si nu ma prabusesc, a inceput sa lipseasca de acasa noptile (cica dormea la spital), sa nu mai raspunda la telefoane si sa se dea de negasit, pana cand da, ajunsesem la capatul puterilor si am pus punct: eu am rostit cuvantul despartire, iar a doua zi (nu glumesc) am mers la banca, am deschis cont nou, am scos din contul comun ultimul meu salariu si l-am depus in contul nou, apoi i-am dat ultimatum sa se mute (ceea ce a si facut). Ulterior am aflat ca era deja de ceva vreme "combinat" cu o colega de servici, careia ii povestise ca "traiesc despartit de sotia mea" (numai ca eu, proasta de sotie, nu stiam nimic despre acest statut). Funny, nu? Culmea este ca eu l-am cunoscut ca muncitor in depozit, eu ca legal secretary ajunsesem sa castig dublu fata de el, l-am incurajat si l-am sustinut ca sa faca o specializare de asistent medical, iar in timpul specializarii dumnealui (stresat rau de tot) se indragostise de o colega anorexica (in sfarsit gasise si el pe cineva mai slab ca el si, nu-i asa, era musai s-o "salveze"), am avut atunci o criza in care am luptat ca o leoaica pt. a-l recastiga, DAR s-a intors la mine ca un las, fara a-si asuma raspunderea cu adevarat, s-a intors din cauza ca eu i-am lasat usa larg deschisa iar "cealalta" facuse greseala strategica sa mareasca presiunea ca sa-l aiba pt. ea, iar "baietelul" slab si egocentric evident ca s-a dus repede acolo unde ii era mai "caldut" si mai "comod", adica in zona cunoscuta, in zona unde i se permitea orice si unde stia ca este iubit si acceptat asa cum e el. Atunci ii spusesem "Ne impacam si continuam casnicia pentru ca si eu am gresit, poate nu ti-am fost o sotie prea casnica asa cum erai tu obisnuit de la mama ta, poate ca te neglijam scriind mereu scrisori in Romania in prezenta ta etc." (asta im reprosase el), "voi incerca sa schimb starea de lucruri, dar sa te fereasca Dumnezeu sa se mai intample vreodata asa ceva si eu sa nu mai am ce sa-mi reprosez!". Zis si facut, eu m-am schimbat si cam un an de zile am fost o "casnica" buna (10 ore pe zi la servici - cu salariu dublu fata de el! - si apoi acasa facut curat, gatit, spalat etc., lucru nu tocmai distractiv cu o persoana care se schimba de 2-3 ori pe zi de chiloti si de sosete si de tricouri!!) si am renuntat si la a mai scrie scrisori in prezenta lui (retrospectiv mi-am dat seama ca scrisorile pe care eu le scriam in Romania reprezentau o evadare inconstienta intr-o alta lume, deoarece nu eram fericita cu el!!). Dar, surpriza, comportamentul lui nu s-a schimbat nici o farama, el a ramas acelasi melancolic mofturos si rasfatat, acelasi egoist iresponsabil... Sa mentionez ca in timp ce criza era acuta si eu ii spuneam sa nu arunce relatia noastra la gunoi, el imi raspundea "Asa e viata, iubirea vine si iubirea pleaca. Nu te mai iubesc pe tine, o iubesc pe ea, ca are nevoie de mine!" si adauga (ca sa ma simt tot eu vinovata!) "Ei, altfel ar fi stat lucrurile daca mi-ai fi facut un copil!" (iar eu ma gandeam "Da, daca ti-as fi facut un copil lucrurile ar fi stat altfel: EU as fi ramas singura cu copilul, caci tu nu ai fi suportat stresul si sa nu mai fii tu pe plan de copil rasfatat si ti-ai fi pus coada pe spinare mult mai devreme"). Asa ca la faza cu a doua inselaciune am pus punct. Si nu regret, Dumnezeule, criza aia a fost marea sansa a vietii mele!

Ingerul meu pazitor a avut grija de mine. La cateva luni dupa despartire (in 2001) l-am cunoscut pe actualul meu sot, cu care m-am casatorit in 2003 si cu care sunt incredibil de fericita. El este roman (primul era neamt si dupa despartire imi jurasem ca nu mai vreau in viata mea sa am de-a face cu reprezentantii acestei natii, pe care dupa 16 ani petrecuti in tara asta ii consider in proportie de 80% niste labute triste), cu al doilea sot ma simt in sfarsit iubita, adorata, inteleasa, respectata, e iubitor si tandru cu mine, e cald si atent si afectuos, cu el ma simt 100% femeie (nu mamica), suntem parteneri egali din punct de vedere emotional (nu e o "simbioza-fuziune" in care unul sa se hraneasca din substanta sufleteasca a celuilalt, cum avusesem cu fostul), amandoi oferim in egala masura, ne leaga o dragoste matura (termenul psihanalitic este "dragoste matura, genitala", pt. a o deosebi de "dragostea infantila" pe care o avusesem cu fostul). Asa ca vezi, draga Mara, nu s-a inselat cine a spus ca "orice criza e o sansa". Eu am pierdut 10 ani din viata langa un parazit emotional pana sa-mi gasesc jumatatea, omul care sa ma completeze si langa care sa ma simt iubita si fericita. Iti doresc si tie acest noroc!!!

By the way, fostul sot si "marea lui dragoste" s-au despartit de mult , ea chiar m-a cautat si a incercat sa se imprieteneasca oarecum cu mine, tot la mine a cautat consolare, ha! I-am spus la un moment dat ca asta e factura pe care o platesc cele care se incurca cu barbati insurati/legati, sa invete lectia. Sorry, pentru asemenea persoane nu am nici pic de compasiune. Si stii ceva? Mai devreme sau mai tarziu toti oamenii de genul asta primesc factura de la viata si tot ce au facut ii ajunge din urma. Si e bine asa.

Asa ca eu sunt de parere ca nu merita sa regreti prea mult cei patru ani "minunati" si nici sa fortezi cu fostul logodnic vreo idee de "familie" improvizata: daca vrea sa-si vada copilul, crede-ma ca nici 20 de tancuri nu-l vor opri! Iar daca nu da semne ca vrea sa-l vada, este pentru ca nu vrea. E mai bine sa vezi adevarul acum, decat sa te mai minti in continuare si sa-ti faci sperante care oricum iti vor dauna mai mult si indirect ii vor dauna si lui bebe. Stiu ca "traditia" ne spune ca un copil are nevoie de un tata si de o familie intacta, dar - din experienta mea de copil mintit si prost tratat - sustin ca un copil are mai mare nevoie de adevar, de o viata autentica in care sa aiba contact cu realitatea asa cum e ea. Crede-ma, decat cu doi parinti nefericiti care raman impreuna "de dragul copilului", mai bine cu un singur parinte, dar care sa fie capabil sa iubeasca!! Iti doresc si ii doresc lui bebe al tau sa fii TU acel parinte iubitor!

Numai bine, Felicia

Ca sa cuceresti America, uneori e suficient sa pleci din Spania.

J G spune:

Felicia,

J si Carla-saurus Rex (05.02.2006)

Qamar spune:

Felicia, foarte frumos ai spus! ma bucur mult ca ti-ai gasit fericirea

Mara, pup Iustin-ul mic si tie numai bine!

Noe si Anne-Bianca (14.03.2006)


Ce mai citim noi
Pe unde ne mai plimbam

serendipindity spune:

Felicia, multumesc mult pentru sfaturi si pentru incurajari! Sa-ti dea Dumnezeu sanatate!

Noe, pup si eu pe tine si pe Bia! Promit sa vizitez Ghioceii!

andreea81 spune:

In cazul tau, Felicia, as putea spune: Am vazut si romani fericiti!!! Felicitari pentu rabdare si pentru intelepciune, pentru curaj...pentru tot...

~Este mai importanta; pacea decāt dreptatea...(Parintele Arsenie Boca)

~Tragedia vietii nu este ca se termina atāt de repede, ci ca am asteptat asa de mult sa o īncepem.

Porumbita spune:

Felicia, tot respectul pt tine...


Mara, multa bafta !!!