cum ii spui ca nu l-ai nascut tu?
Raspunsuri - Pagina 2
clayhanger spune:
quote:
Originally posted by diciu
cunosc o familie care au infiat o fetita demult...fetitza are acum 17 ani si nu i-au zis nimic..pana intr-o zi cand au hotarat sa-i spuna...si fata le-a raspuns in lacrimi...stiam!..si nu ma intereseaza..mama e cine ma creste!...au ramas interzisi..
M-a impresionat maturitatea ei...
Pe mine nu ma mira absolut deloc comportamentul fetei.
Am sa va spun pe scurt si povestea mea.
Am 21 de ani, parintii nu mi-au spus niciodata. Prima banuiala am avut-o pe la vreo 5, 6 ani, datorita copiilor din vecini
. I-am intrebat pe parinti, dar nu mai stiu ce au explicat, clar n-au spus adevarul. Si mi-a fost foarte bine asa. Am ramas cu banuiala, alimentata de alte cateva "indicii"... dar pe masura ce-am crescut pur si simplu n-am putut sa ii intreb pe parinti. Banuiala asta nu a fost deloc o povara pentru mine, in copilarie. Nu cred ca m-a marcat psihic in vreun fel. Mi-am zis ca s-au luptat atat sa nu aflu, sigur au stiut ei de ce! Doar sunt parintii mei, persoanele care fac totul pentru mine si in care eu am toata increderea!! Pentru ce sa aduc in discutie un subiect care la urma urmei nu schimba nimic din ceea ce sunt ei pentru mine!!
Mai urat a fost cand toate banuielile mi-au fost confirmate. Asta s-a intamplat cand m-a contactat "naturala" (dupa ce am implinit 18 ani, desi ma "gasise" de mai inainte). Aici ar fi o gramada de povestit... Dar pe scurt, nici macar aparitia ei nu a schimbat absolut nimic din relatia cu parintii mei.. dimpotriva, m-a facut sa ii respect si mai mult, si sa-mi doresc sa ii protejez eu pe ei. Astfel ca ceea ce imi doresc acum cel mai mult este sa nu afle niciodata ca eu stiu. Asta simt eu ca le datorez, dupa ce au facut pentru mine.
Desigur ca nu exista o reteta... poate ca cel mai bun este adevarul. Dar in cazul meu singurul adevar care a contat este faptul ca ei m-au crescut si m-au iubit poate cu mai mare drag decat daca as fi fost a lor. Dar stati, ca sunt a lor
.Acum, ca un "sfat". Voi va cunoasteti puiutii si doar voi stiti in ce masura pot suporta atat adevarul venit de la voi, cat si ceea ce ar putea spune ceilalti. Eu am fost foarte apropiata de parinti inca de mica... si orice au spus ceilalti am privit oarecum ca pe un atac asupra parintilor mei, si am reactionat ca atare, "aparand" parintii. Asa ca sub nicio forma nu m-ar fi putut indrepta ceilalti impotriva parintilor, in sensul sa ma supar pe ei si sa consider ca au mintit. Dar sigur ca alti copii pot reactiona altfel.
Asa ca ceea ce puteti face e sa fiti cat mai apropiate de copii... fiindca la urma urmei pe voi va considera cele mai importante persoane din lume, si nu e usor pentru nimeni sa darame imaginea asta, oricate rautati ar putea rosti.
Cat despre rautati gen "ai fost un copil rau si nu te-a vrut..." imi pare rau dar aici chiar nu stiu ce sa zic! Daca mi s-ar fi zis asa ceva, pur si simplu nu cred ca as fi avut incredere si as fi mers la parinti sa ma lamureasca... Dar ce functioneaza pentru mine nu merge pentru altii, asa ca e tare complicat!!
Fashion is a form of ugliness so intolerable that we have to alter it every six months. - Moda este o forma de uratenie atat de greu de tolerat incat trebuie schimbata la fiecare sase luni.
Oscar Wilde
Rufus spune:
quote:
Originally posted by Rozi
In particular, Rufus are o fetita mai mare, dar vad ca nu ne mai viziteaza, din pacate; probabil se bucura intens de frumoasa lui familie
Va vizitez cu placere de multe ori.. Motivele pentru care intervin asa rar sunt: Ioana este mare, majoritatea dintre voi aveti de povestit despre gagalici; dpdv al legislatiei, acum 13 ani se puneau altfel problemele, sunt depasit. Si apoi, eu de multi ani nu simt ca am un copil infiat. Uit, pur si simplu, o sa vedeti si voi cum este. Ioana este a mea. Punct. Altceva nu conteaza.
In masura in care pot fi util, nu am de gand sa stau deoparte. Deci, contati pe mine.
Adica...asa cred. Uite, de pilda la subiectul in discutie...eu nu i-am zis Ioanei. De ce? Motivatia mea este ca nu doresc sa o destabilizez mai mult (divortul meu la 7 ani ai ei, recasatorie la 11 ani, problemele varstei de 13 ani). Poate imi caut singur motive? Nu pot sa risc. Cred ca nu stie, desi asa cum spuneti unele din voi...m-ati cam pus pe ganduri.
Pentru mine este o problema nerezolvata, pe care nu stiu de unde sa o apuc.
Va marturisesc insa ca, desi o am si pe Ana, propriul meu supercopil, Ioana ocupa un loc special in sufletul meu. Tora, sotia mea, imi spune ca sunt obsedat de Ioana. Asa o fi...
Asa ca sper ca ma va intelege, atunci cand va afla, ca nu am putut sau nu am stiut sa fac altfel. Si ma va ierta, ca doar sunt ta-su'
poze multe cu noi
Ana a implinit un an
Vara lui 2006
Rozi spune:
Rufus, ma bucur mult sa te "revad"!
Ideea e ca, tocmai pentru ca avem gagalaci, ne sunt de folos orice sfaturi si pareri ale parintilor cu state mai vechi in functie , pentru ca ei au trecut deja prin fazele care la noi abia urmeaza -asa cum esti si tu.
In cazul tau, daca tot nu i-ai spus pana acum (apropos, esti sigur ca nu citeste DC? 
), acum chiar ca e un moment delicat si poate ar fi bine sa mai amani. Nu o lasa insa pana in ziua nuntii ei Prespun insa ca intentionezi sa-i spui vreodata.
Trebuie sa inchid, revin.
Multi pupici tuturor fetelor tale! Torei - tot respectul meu!
clayhanger spune:
Aseara, dupa ce am postat pe forum, am discutat indelung cu partenerul. El este complet pentru adevarul spus de la bun inceput. Si mi-a zis asa: "copiii nu se nasc cu prejudecati... asa ca daca ii spui de la bun inceput ca parintii sunt cei care stau cu tine, se joaca cu tine etc.. si ca se poate ca altcineva sa te fi nascut... atunci nu ii va percepe niciodata drept parinti pe cei care din care s-a nascut, ci pe tine! Va accepta ca atare tot. Va fi o situatie absolut normala pentru el."
Partea cu prejudecatile mi-a placut cel mai mult...
A mai adaugat ca un copil gandeste in termeni atat de simpli, incat daca aude de la altcineva de situatie... oricat ai incerca tu sa ii arati ca el este un copil normal si ca nu e nimic rau in situatia lui... el nu se va gandi decat "daca e atat de normal, de ce nu mi-ai spus?? de ce m-ai mintit??". Cumva, bine sau rau, la mine n-a fost cazul sa gandesc asa.
Sigur ca are dreptate in tot ce spune.. Eu prin situatia mea am vrut sa fiu un exemplu cum ca se poate sa ii "ascunzi" copilului, si sa nu se ajunga la niciun fel de tragedie. N-o fi recomandabil sa procedezi asa, dar depinde de la caz la caz.
asi: La ce te-ai referit exact cand ai spus ca "Orice copil merita sa-si cunoasca originile." ?
aissa spune:
Cred ca Asi a avut in vedere dreptul lor, al copiilor, sa stie adevarul, poate vor simti nevoia sa ia legatura cu parintii naturali...sa ii intrebe ce si cum...
Rufus eu una te inteleg tare bine. Ma tot gandesc si razgandesc. Cand am luat-o acasa spuneam sus si tare ca ii voi spune...de fapt nu ca ii voi spune direct ci ca voi vorbi despre adoptie in mod deschis, de fata cu ea si ca astfel va creste cu acest cuvant in minte, fara sa ii acorde o semnificatie speciala. Apoi am inceput sa ma razgandesc si asa cum am mai zis, daca as stii ca nu afla din alta parte nu i-as spune. Nu e vorba de egoism, sub nici o forma, e vorba ca asa simt ca as proteja-o de o dezamagire, de a se intreba "de ce" si stiti si voi prea bine ce vreau sa spun.
Si ca sa vedeti ca mai avem mult pana departe: cumpar azi o revista, nu ma condamnati, din aia de scandal si barfe, Star parca. Pe coperta stire ca Andreea Marin vrea sa adopte. Vanzatoarea simte nevoia sa comenteze: ete, cica acum adopta. Zic lasati doamna ca e bine. Raspunsul ei: "eh, sa cresti copilul altuia...." plina de dezgust....
Cum sa expun eu copilul la asemenea comentarii????????
Cristina si ghighiloi
asi spune:
Clayhanger am spus exact ceea ce trebuia sa se inteleaga.Adica, oricine copil sau adult are dreptul sa isi cunoasca originile biologice.Daca as nu as fi fost copilul biologic al parintilor mei mi-ar fi placut sa stiu chiar daca nu ar fi contat.Decizia nu o luam noi ca parinti ci copii nostrii dar trebuie sa avem incredere in ei.
Aissa mie mi-a spus o verisoara primara ca ea nu ar creste copilul altuia dupa ce l-am adus acasa pe Razvan.
Si eu m-am gandit si razgandit cu asta si am ajuns la concluzia ca daca ii spun adevarul e mai bine si pentru el si pentru noi.Vreau sa inteleaga ca chiar daca nu l-am nascut eu el este copilul meu.
Razvan(07 martie 2004)
si mami
Cand Dumnezeu inchide o usa , intotdeauna deschide o fereastra.
clayhanger spune:
quote:
Originally posted by asi
Clayhanger am spus exact ceea ce trebuia sa se inteleaga.Adica, oricine copil sau adult are dreptul sa isi cunoasca originile biologice.Daca as nu as fi fost copilul biologic al parintilor mei mi-ar fi placut sa stiu chiar daca nu ar fi contat.Decizia nu o luam noi ca parinti ci copii nostrii dar trebuie sa avem incredere in ei.
"Originile biologice"... asta ma deruteaza. Adica sa stie daca e sau nu copil biologic al parintilor? Sau mai mult decat atat, adica sa cunoasca si contextul conceptiei lui?
carmens spune:
Otilia are 2 ani si 7 luni si am inceput incetul cu incetul sa- i vorbesc despre adoptie. De fapt m-am folosit de sfaturile Flaviutzei. Deci am inceput sa-i spun cum cresc copii in burta mamei, am folosit ca motiv faptul ca mama prietenului ei cel mai bun ( e precoce -deja are iubit ) este insarcinata, deci burtica.
Deci, i-am spus ca mama lui Horia are in burtica un bebe pe care l-a pus acolo Dumnezeu.
Otilia : Ai si tu un bebe in burtica ?
Eu : nu.
Otilia : am fost si eu in burtica ?
Eu : Nu, mama. Din greseala, pentru ca Doamne-Doamne era obosit si pentru ca erau multi copii, pe tine te-a pus in burtica altei femei. Dar femeia aceea stia ca nu esti copilul ei asa ca te-a lasat la spital si doamana doctor ne-a chemat pe noi. Iar noi am venit si te-am luat acasa.
Otilia : Daaa. Bine. Si aplecat la joaca.
Bineinteles ca acesta este inceputul si greul abia incepe dar cu rabdare si incredere in Dumnezeu vom reusi.
Tocmai pentru ca exista oameni ca cei pomeniti de Aissa consider ca trebuie sa le spunem adevarul.
carmen
Rufus spune:
Sunt aproape sigur ca Ioana nu citeste Forumul. Dar poti sa stii...
Imi aduc aminte ca, in momentul adoptiei, doctorita care a venit ca asistent social, scolita in domeniul adoptiilor, ne-a spus ca metoda americana (preluata de multa lume) de educatie presupune, asa cum spuneti voi, in "picurarea" de informatii, de la inceput, astfel incat copilul sa creasca cu ideea statutului sau.
Noi nu am fost in stare sa facem asa, desi cred ca asa-i mai bine. Eu am avut altceva in cap: sa-i spun cand este suficient de mare ca sa inteleaga cine este cu adevarat parinte, dar suficient de mica ca sa fie dependenta de mine, sa nu o apuce crizele (pentru ca, dragele mele, un singur lucru nu-l veti putea controla in viata lor: mostenirea cu care a venit pe lume).
Din pacate, datorita divortului si recasatoriei mele, varsta aceea trece, pentru ca nu doresc sa o impovarez mai mult. Nu stiu cum si cand ii voi spune. V-as intreba chiar daca-i musai sa-i spun vreodata, dar stiu ca, voi fiind la inceput, nici nu concepeti sa nu le spuneti (candva) adevarul.
Sunt framantari care nu pot avea un raspuns clar, sigur sau unic. Cel putin in cazul meu.
As vrea sa va mai supun atentiei o problema: este clar ca, in decursul vietii, putem plati (in bine sau rau) aspecte din trecutul parintilor, bunicilor...etc, adica al neamului nostru. Pentru ca nu putem cunoaste aproape niciodata acest trecut al copiilor infiati (dupa cum spuneam mai sus), e bine sa fim atenti la acest lucru si sa ne ajutam cu biserica. Nu, nu sunt habotnic, insa trebuie sa ma ajut si sa o ajut pe Ioana cu intelegerea mea atunci cand...nu o inteleg de loc.
In rest...nu am avut si nu am probleme. Dupa cum am mai spus, rareori imi aduc aminte de statutul fetei mele.
poze multe cu noi
Ana a implinit un an
Vara lui 2006
Rozi spune:
Aaaaa, pai in legatura cu "ale cui pacate le tragem?" am si eu ceva de spus (desigur, ar spune unii)
Din analizele efectuate de subsemnata , aceasta a ajuns la urmatoarele concluzii:
Nu este corect ca un om sa plateasca pentru greselile altora. Prin urmare, fiecare si le plateste pe ale lui.
Plateste pt unele facute in viata asta si pentru unele facute in vietile anterioare. De aceea nu intelegem intotdeauna de ce a trebuit sa se intample cutare sau cutare nenorocire.
Desigur ca, cu cat faci mai putine greseli, cu atat mai usoara iti este viata (sper si eu, ca trebuie sa existe si o rasplata, nu? )
Mai cred ca, inainte de a ne naste, stim foarte clar ce avem de platit. De asemenea, ne uitam la cateva suflete dragi si ne hotaram sa le ajutam si pe ele sa evolueze, facand bine.
De aceea, alegem sa ne nastem in anumite conditii. In anumite familii. Dar prin acele conditii (uneori foarte vitrege, cu multe incercari), sufletul evoleaza spre o treapta superioara a spiritualitatii, implicit spre a face mai putine prostii, implicit spre a avea o viata mai usoara aici pe Pamant, pana cand nu va mai face prostii si nu va mai fi nevoie sa se nasca spre a le indrepta.
Asa se regaseste conceptul de "purificare prin suferinta" (care nu e obligatorie, daca esti pur, nu? )
Practic, imi este mai usor sa sistematizez viata mea si a celor care mai inconjoara prin prisma acestei conceptii.
Astfel, prin venirea lui pe lume in felul in care a venit, Victor si-a ajutat parintii biologici sa invete o lectie - care e aceea nu stiu si nici nu ne intereseaza, dar ne putem inchipui, daca dorim.
Odata lectia dezvaluita parintilor biologici, el a venit la noi, cu alta misiune - poate aceea de a scoate la iveala toata bunatatea si puterea de a iubi neconditionat pe care o aveam noi, parintii lui adoptivi (si pe care eu personal sincer nu credeam ca le mai am - pana la decizia de a adopta). Poate a venit doar sa ne aline oful si singuratatea, sa ne bucure zilele si sa ne dea un scop in viata (asta e cazul meu ). Poate ca sa ne provoace sa ne dezvoltam talentele de educatori, de indrumatori ai unei vieti de om (a lui). Nu stiu exact, poate toate astea la un loc, poate multe altele pe langa. Si aici este loc de fabulatii
Dar el mai are un scop pentru care a venit pe lume: sa invete lectia vietii LUI. Are si el invataminte de tras si polite de platit, desigur! Are o viata a lui, pe care e stapan sa faca si bine si rau, depinde de el ce alege si de noi cum il indrumam. Este posibil ca eventuala suferinta provocata de aflarea situatiei lui (adoptat) sa fie o piatra de incercare, peste care, dupa ce o sa treaca, o sa fie mai bun, mai milostiv, mai tolerant si mai iubitor de oameni. Sau din contra (dar tot el va suferi, poate nu in viata asta ci in urmatoarea). De aceea cred ca este foarte important ca el sa-si cunoasca originile genetice si povestea vietii lui de la inceputuri, pentru ca poate asta il ajuta sa inteleaga mai bine ce are de invatat. De aceea cred ca este foarte important sa-l ajutam sa treaca peste eventualul soc al constientizarii faptului ca viata lui este putin mai grea ca a altora, ca are de dus povara unor intrebari (de ce m-au dat parintii mei biologici?) - pentru ca el sa adopte pozitia corecta si sa nu-si ingreuneze soarta cu decizii negative.
Nu-i putem proteja toata viata de suferinta (cum intreba Happiness), pentru ca prin asta evoleaza si pentru ca nimeni nu-i scutit de ea; dar le putem usura suferinta fiindu-le alaturi, fiind una cu ei, suferind alaturi de ei.
Cred ca asta trebuie sa facem pentru copiii nostri - sa le intidem o mana de ajutor ca sa treaca mai lin peste greutatile vietii.