Kahlil Gibran- Profetul

Catalin spune:

Capitolul XXVII - Acum am dori sa te intrebam despre Moarte

Iarasi Almitra grai: „Acum am dori sa te intrebam despre Moarte.”
Iar el incepu:
„Ati vrea sa cunoasteti taina mortii?
Ci cum veti afla-o, daca nu cautand-o in inima vietii?
Bufnita, cu ochii-i clarvazatori noaptea, in timpul zilei sta oarba, neputandu-si dezvalui misterul luminii.
Daca, intr-adevar, voiti a contempla spiritul mortii, deschideti-va larg inima spre trupul vietii.
Fiindca viata cu moartea una sunt, cum sunt fluviul si oceanul.
In adancul sperantelor si al dorintelor se odihneste tacuta voastra stiinta despre viata de dincolo;
Si, asemeni semintelor visand sub zapezi, inima voastra viseaza la primaveri.
Incredintati-va visurilor, deoarece in ele sta ascunsa usa ce da spre eternitate.
Frica voastra de moarte nu-i decat fiorul pastorului, cand ingenuncheaza in fata regelui sau, a carui mana i se va aseza pe crestet, cinstindu-l.
Oare pastorul nu se bucura, infiorandu-se chiar, de faptul ca va purta semnul regelui?
Totusi, nu-i el mai atent la propriul sau fior?
Pentru ca, in fapt, ce-nseamna a muri, daca nu sa ramai gol in bataia vanturilor si a te topi in soare?
Si ce-i, oare, a nu mai respira, daca nu a elibera respiratia mareelor sale nelinistite, pentru ca astfel acesta sa se poata inalta si mari intru cautarea, fara de piedica, a Creatorului?
Numai atunci cand veti sorbi din raul tacerii, veti incepe cu adevarat sa cantati,
Si numai cand veti fi atins varful muntelui, veti incepe cu adevarat sa urcati,
Si numai cand pamantul va va cere ceea ce-i trupesc in voi, veti dansa cu adevarat.”



Think pink!

Victoria spune:

, E-cata!

V.

veni, vidi, Victorie!

Catalin spune:

Capitolul XXVIII - Eu am vorbit, cu adevarat?

Si iata se facu seara. Si Almitra, prezicatoarea, spuse:
„Binecuvantata fie aceasta zi si acest loc si spiritul tau care a cuvantat.”
Iar el raspunse: „Eu am vorbit, cu adevarat? Nu am fost, oare, asemenea voua, si un ascultator?...”
Dupa aceea cobori treptele templului si tot poporul il urma. Si, ajungand la corabia lui, se sui pe punte.
Si, din nou, intorcandu-se spre multime, isi inalta glasul si zise:
„Oameni din Orphales, iata, vantul ma invita sa va parasesc, si chiar daca graba mea este mai mica decat a vantului totusi trebuie sa plec.
Noi, ratacitorii, mereu in cautarea drumului cel mai singuratic, nu incepem niciodata o zi acolo unde s-a terminat cea dinainte; si niciodata rasaritul nu ne gaseste unde ne-a lasat apusul soarelui.
Chiar cand pamantul doarme noi calatorim,
Fiindca suntem semintele unei plante indarjite si sta in maturitatea si bogatia inimii noastre sa fim dati si raspanditi in vant.
Putine mi-au fost zilele-mi intre voi, dar si mai putine cuvintele ce v-am spus.
Ci, daca vocea-mi s-ar stinge in auzul vostru, iar dragostea-mi s-ar incetosa in amintirea voastra, atunci as veni din nou,
Dar cu o inima mai bogata si cu gura mai supusa spiritului.
Da, voi veni cu fluxul,
Si, chiar daca moartea ma va ascunde si cea mai mare tacere ma va acoperi, voi cauta iarasi intelegerea voastra.
Si nu voi cauta in zadar.
Da, daca ceea ce am grait e adevarat, acest adevar se va infatisa, cu o voce mai clara in cuvinte si mai apropiate de priceperea voastra.
Oameni din Orphales, acum plec, dus de vant, dar nu inspre neant;
Si daca ziua de azi nu aduce implinirea dorintelor voastre si a iubirii mele, fie ca ea, macar, promisiunea unei alte zile sa fie.
Nazuintele omului se schimba, dar nu si dragostea sa, nu si dorinta-i de a-si vedea iubirea implinindu-si nevoile.
De aceea, sa stiti ca din cea mai adanca tacere ma voi intoarce.
Iar ceata care se topeste cu zorii, nelasand pe camp decat roua, se va ridica si se va ingradi intr-un nour, ca ploaie recazand apoi pe pamant, cu nimic de ceata deosebindu-ma.
In tacerea noptii am mers pe strazile cetatii, iar spiritu-mi a patruns in casele adormite,
Si bataile inimilor voastre erau in inima mea, suflarea voastra o simteam pe chipul meu, pe toti cunoscandu-va.
Da, eu va intelegeam bucuriile si suferintele si, in timp ce dormeati, visele voastre - visele mele erau.
Si adesea stam intre voi, asemenea unui iezer intre muntii pamantului,
Si va oglindeam varfurile si pantele arcuindu-se, si chiar ratacitele turme ale gandurilor si ale dorintelor voastre,
Iar catre tacerea mea soseau, asemeni unor paraiase, rasetele copiilor vostri, si asemeni unor rauri dorintele celor tineri,
Si cand imi atingeau adancurile, paraiasele si raurile nu-si incetau cantarea.
Dar a mai fost ceva cu mult mai placut decat rasul si cu mult mai mare decat dorinta;
Aceasta a fost nemarginirea din voi,
Omul vast in care, voi toti, nu sunteti decat celule si nervi;
Acel om in cantecul caruia toate cantecele voastre nu sunt decat o tacuta vibratie.
Intru acest om nelimitat sunteti voi nelimitati,
Si, contemplandu-l, pe voi va contemplam iubindu-va.
Fiindca dragostea ce dimensiuni ar putea sa atinga spre a nu fi cuprinsa in aceasta uriasa sfera?
Ce viziuni, ce asteptari si ce presupuneri se pot ridica mai presus de acest zbor?
Ca un urias stejar acoperit cu flori de mar este omul cel vast in fiecare din voi;
Puterea lui va tine legati pamantului, parfumul sau va inalta in spatiu si cu netrecerea-i va face nemuritori.
Vi s-a spus ca, precum intr-un lant, sunteti la fel de slabi ca si cea mai slaba veriga a acestuia;
Dar lucrul e numai pe jumatate adevarat, pentru ca sunteti de asemenea la fel de puternici ca si cea mai tare dintre verigile lantului.
A va potrivi celor mai marunte dintre faptele voastre, seamana cu a masura puterea oceanului cu fragilitatea spumei valurilor sale,
Iar a va judeca doar dupa trecatoarele slabiciuni, e ca si cand ati reprosa anotimpurilor eterna lor nestatornicie.
Da, sunteti asemenea unui ocean,
Si desi corabii esuate asteapta fluxul pe tarmurile voastre, totusi, precum oceanul, nici voi nu va puteti zori mareele.
Si sunteti asemenea anotimpurilor,
Si gasindu-va-n iarna, va tagaduiti primavara,
Dar aceasta, odihnindu-se-n voi, surade in atipeala-i, nesuparandu-se.
Sa nu credeti ca va insir toate acestea ca sa va spuneti unii altora: Ne-a laudat fara retinere, fiindca nu a vazut decat binele din noi.
Eu nu va spun in cuvinte decat ceea ce voi insiva cunoasteti in ganduri.
Si ce-i cunoasterea prin cuvinte daca nu o umbra a cunoasterii fara cuvinte?
Gandurile voastre si cuvintele mele sunt undele unei memorii pecetluite, ce pastreaza amintirile de ieri.
Si ale zilelor stravechi, cand pamantul nu stia nimic despre noi, nici despre el insusi,
Precum si ale noptilor in care pamantul era chinuit de confuzii.
Inteleptii au venit la voi pentru a va darui din intelepciunea lor. Eu am venit spre a va lua din intelepciunea voastra.
Si iata ca am gasit ceva mai important decat intelepciunea.
Este un spirit de foc, fara oprire crescand in voi din el insusi,
In timp ce, nepasatori la desfasurarea-i, deplangeti vestejirea zilelor voastre.
Aceasta e viata in cautarea vietii in trupurile care se tem de mormant.
Dar aici nu-i nici un mormant.
Acesti munti si campiile sunt ca un leagan, ca o trambulina.
Cand treceti prin apropierea cimitirelor unde v-ati ingropat stramosii, priviti-le bine si-i veti vedea pe copiii vostri si pe voi insiva dansand mana in mana.
Intr-adevar, adesea va bucurati fara sa va dati seama de bucurie.
Altii au venit la voi cu fagaduieli aurite, pentru care le-ati dat bogatia, puterea si gloria;
Eu v-am dat mai putin decat o promisiune si, cu toate acestea, voi ati fost mult mai generosi fata de mine,
Fiindca mi-ati dat cea mai arzatoare sete de viata.
Desigur ca nu exista un dar mai mare pentru un om decat acel care ii schimba toate intentiile intr-o gura insetata si intreaga-i viata intr-o fantana,
Si in aceasta consta onoarea si recompensa mea,
Fiindca de fiecare data cand vin la fantana pentru a bea gasesc apa vietii ea insasi insetata -
Iar ea, adanc ma soarbe in timp ce o sorb cu nesat.
Unii dintre voi m-au socotit prea mandru si prea retinut pentru a primi daruri.
Intr-adevar, sunt destul de mandru pentru a primi recompense, nu insa si daruri,
Si desi m-am hranit cu fructe salbatice printre coline, atunci cand voi m-ati fi voit alaturi de voi la masa,
Si am dormit sub porticul templului atunci cand voi m-ati fi adapostit cu drag,
Totusi, grija voastra afectuoasa fata de zilele si noptile mele a fost cea care dulce hrana a dat buzelor mele, iar somnul mi l-a incununat cu viziuni.
Binecuvantati fiti voi, mai ales ca:
Daruiti mult si nu stiti nicicum ca daruiti;
Intr-adevar, bunatatea care se contempla in oglinda, pana la urma se pietrifica,
Iar o binefacere care se proclama pe sine cu nume dulci devine radacina unui blestem.
Unii dintre voi m-ati crezut distant si ametit de propria-mi singuratate,
Si ati spus: Iata-l vorbind cu arborii padurii si nu cu oamenii,
Iata-l asezandu-se singur in varful colinelor si privindu-ne de sus cetatea.
E adevarat ca m-am urcat pe coline si ca am umblat in locuri mai indepartate;
Cum as fi putut, oare, sa va vad, daca nu de la o mare inaltime, ori de la o buna departare?
Si cum poti, intr-adevar, sa fii aproape daca nu te tii, cat de cat, departe?
Iar altii dintre voi au strigat catre mine, desigur nu in cuvinte, zicand:
Straine, straine, indragostit de inaltimi de neatins, pentru ce ratacesti printre piscuri unde doar vulturii isi aseaza cuiburile?
La ce bun sa tot cauti ceea ce nu-i de gasit?
Ce furtuni vrei, oare, sa prinzi in biata-ti plasa?
Si ce pasari de ceata te fac sa le urmaresti pana la cer?
Vino si fii unul dintre ai nostri,
Coboara aici si astampara-ti foamea cu painea noastra si setea ti-o stinge cu vinul nostru.
Da, in tacerea sufletului lor au spus ei aceste lucruri;
Dar daca aceasta tacere a lor ar fi fost si mai profunda, ei ar fi inteles ca eu nu caut, de fapt, decat taina bucuriilor si durerilor voastre.
Si ca nu urmaresc decat decat marele vostru Eu care cutremura cerul.
Dar vanatorul era la randul sau cel vanat;
Fiindca multe din sagetile mele nu-mi parasira arcul decat pentru a-mi cauta propriul piept.
Si la fel, cel care zbura se si tara in acelasi timp,
Deoarece, cand aripile-mi vasleau larg desfacute in soare,
Umbra lor pe pamant se tara, ca o broasca testoasa,
Mai mult, chiar eu, credinciosul, in acelasi timp, am fost scepticul;
Pentru ca adeseori am pus degetul pe propria-mi rana, pentru a avea mai multa incredere in voi si o mai adanca cunoastere a voastra.
Da, cu aceasta credinta si cu aceasta cunoastere va vorbesc;
Voi nu puteti fi niste prizonieri ai corpului vostru, nici inlantuitii caselor sau ai ogoarelor;
Ceea ce sunteti cu adevarat, locuieste mai presus decat muntii si impreuna cu vantul zboara sub cer,
Iar aceasta nu-i ceva care se taraste sub soare pentru a se incalzi, ori ceva ce sapa gauri in intuneric pentru a se apara ascunzandu-se,
Ci este un fapt de libertate, un spirit care acopera pamantul si framanta intregul ether.
Daca aceste cuvinte sunt prea vagi, nu cautati mai mult a le lumina:
Vag si neguros este inceputul tuturor lucrurilor, dar nu si sfarsitul acestora,
Si as fi bucuros sa va amintiti de mine ca de un inceput.
Viata si tot ce e viu e conceput in adancul cetos, iar nu in sclipirea cristalului.
Si cine stie daca insusi cristalul nu-i decat o ceata in destramare?
Aceasta as vrea, gandindu-va la mine, sa va reamintiti:
Ceea ce pare mai slab si mai tulburator in voi, sunt in fapt lucrurile cele mai puternice si care va determina fiinta.
Nu-i oare respirarea cea care v-a crescut si v-a invartosat oasele?
Si nu-i, oare, un vis pe care nici unul dintre voi nu-si aminteste sa-l fi visat, cel care a zidit aceasta cetate, cel care a dat forma la tot ce se gaseste in ea?
Daca ati putea vedea numai mareele acestei respirari, nu ati mai dori sa vedeti nimic altceva,
Iar daca ati putea auzi murmurele visurilor, nu ati voi sa mai ascultati nici un alt sunet.
Dar voi nu vedeti, nici nu auziti si e bine asa.
Valul care va acopera ochii va fi ridicat de mainile care l-au tesut,
Si argila care va astupa urechile va fi strapunsa de catre degetele, aceleasi, care v-au inchis auzul.
Si veti vedea,
Si veti auzi.
Totusi nu va veti plange nicicum ca ati cunoscut orbirea, nici nu veti regreta de a fi fost surzi,
Fiindca, in acea clipa chiar, veti cunoaste scopul invaluit al tuturor lucrurilor,
Si veti binecuvanta intunericul asa cum ati dori sa binecuvantati lumina...”
Dupa ce a spus aceste cuvinte, privi imprejurul sau, vazu pilotul corabiei cu mainile pe bara carmei, cu ochii cand la panzele umflate de vant, cand in departare,
Si atunci zise:
„Rabdator, o, rabdator este capitanul corabiei mele,
Iata, vantul sufla si panzele freamata,
Carma insasi isi cere directia;
Totusi, calm, capitanul imi respecta tacerea;
Si acesti marinari, care au auzit huietul celei mai intinse mari, ei insisi m-au ascultat cu rabdare.
Acum, insa, mai mult nu vor astepta,
Sunt gata.
Iata, fluviul a atins marea si inca o data aceasta incomensurabila mama isi strange fiul la piept.
Ramas bun, oameni din Orphales!
Aceasta zi s-a sfarsit.
Ea se inchide peste noi, precum nufarul peste propriu-i maine.
Ceea ce ni s-a dat aici, vesnic pastra-vom in suflet.
Iar daca nu-i de ajuns, va trebui ca din nou sa ne adunam si impreuna mainile noastre sa le intindem spre Cel care-mparte.
Nu uitati, asadar, ca eu voi reveni printre voi;
O clipa din clipa, doar, va fi de ajuns ca doru-mi sa stranga praf si spuma, spre inchegarea unui alt corp,
O clipita, doar, un moment de repaus in respirarea vantului si, iarasi, o alta femeie ma va zamisli.
Ramas bun, voua si tineretii pe care cu voi am trait-o.
Parca a fost ieri, intr-un vis intalnindu-ne.
Da, voi ati cantat singuratatii mele, iar eu din aspiratiile voastre am inaltat un turn pana la cer.
Ci, iata, acum somnul nostru a fugit, visul s-a spulberat, iar ceata zorilor departe-i;
Amiaza cade peste noi, semi-trezia s-a destramat in lumina zilei si, iata, trebuie sa ne despartim.
Dar daca, vreodata, intr-un tarziu de amintire ne vom reintalni, atunci iarasi ne vom bucura, iar voi imi veti sopti un cantec si mai adanc.
Si daca mainile voastre intr-un alt vis se vor intalni, vom inalta impreuna un alt turn pana la miezul cerului...”
Spunand aceasta, el facu un semn marinarilor, si pe data ei ridicara ancora, dezlegara din otgoane corabia si o indreptara spre Rasarit.
Atunci un strigat veni dinspre multime, ca dintr-o singura, ridicandu-se in amurg, alergand peste mare asemenea unei inalte chemari de trompeta.
Singura Almitra sedea in tacerea de piatra, urmarind cu privirile corabia, pana ce se topi in ceata,
Si inca, dupa ce toata multimea se raspandise, ea ramase acolo, pe dig, repetandu-si in suflet cuvintele lui:
„O clipita doar, un moment de repaos in respirarea vantului si, iarasi, o alta femeie ma va zamisli...”



Textele reprezinta o versiune electronica a editiei traduse de Radu Carneci si tiparite de Editura Mix din Brasov in anul 2000.


Think pink!