...stiam totul despre nastere...

18.07.2005
Siguranta cu care pleci la un examen cand ai învătat lectia foarte bine...asta am simtit îndreptându-mă spre maternitate. Stiam totul despre nastere, doar trecuseră prin această experientă sora, cumnata si majoritatea prietenelor mele. Unele dintre ele chiar de două ori!
Cu gentuta mică de voiaj pregatită minutios după lista din timp notată de la prietene, cu unghiile facute „french” cu o seară înainte, cu banutii mărunti în buzunar pregătiti pentru micile plăceri ce urma să mi le cumpăr în spital si cu viitorul tată mai emotionat ca niciodată, am ajuns la camera de gardă.
Aici mi-am asteptat cuminte randul. La ora douasprezece internarea era facută. O întreb pe Doamna Doctor în ce salon să mă duc. Râde. <<Nu ai venit să nasti?! Te duci direct în sala de nasteri!>>
O rog să mai fac o ecografie ca să aflu exact greutatea fetitei. <<Dacă nu mai ai răbdare câteva ore...îti scriu trimiterea...!>>
Cu trimiterea fluturând în mână mă îndrept catre ecograf, sar peste rand că nu am timp...”eu nasc astăzi”. Aflu că fetita are 3.300 kg. Mă bucur: nici prea mare să nasc greu, dar suficient cat să am pe ce să pun mâna. Plec din cabinetul doctorului fără să iau prea în serios ceea ce îmi spune: <<Marja de eroare este de trei-patru sute de grame>>. „Hai fugi!” zic în sinea mea.
Si mă îndrept cuminte spre sala de nastere, unde primesc un pat nu foarte comod, căci toate cele bune s-au dat. Lucrul ăsta mă îngrijorează...nu dau nici un semn că as naste curând...”cum o să dorm pe un pat atat de incomod?”
Îmi ocup cuminte locul. Imi rânduiesc, lângă pat, pe noptieră sticla de apă, pachetul de vată si o revistă. Asa am văzut la celelelte mamici!
O asistentă dragută, înaltă cu ochiii albastri si mereu zâmbitoare vine sa-mi ia tensiunea si îmi injectează calciu. O întreb dacă pot să mananc. Îmi răspunde întrebându-mă dacă am mancat ceva până atunci. <<Două sandwichuri, de dimineată>> spun salivând de poftă. <<Suficient! O sa-ti pun o perfuzie cu glucoză mai târziu!>>
O urmăresc cum se îndepărtează de patul meu...cu privirea întrebătoare...”oare ce întelege prin mai târziu??? Doamne, nu m-am gandit niciodată cu jind la o perfuzie!”
Îmi sun sotul si il asigur că totul e curat în sala de nasteri descriindu-i zugrăveala de pe pereti, deoarece de cand lucrează în domeniul constructiilor, acesta e etalonul lui de curătenie...si îl asigur că poate pleca acasă...că mai durează. <<Probabil ca la noapte>> apreciez eu. <<Tinem legătura prin telefon!>>
Nu trece mult timp si se întoarce asistenta drăgută. Tot zâmbind. Zâmbesc si eu că poate primesc portie dublă.
Mă întreabă cum am avut tensiunea în ultima vreme...eu asteptam mai degrabă ceva de genul: „cum doriti glucoza? Îndulcită sau cu lapte?” Asa că răspunsul mi se sterge total din minte. Întind dosarul cu toate analizele si cu tabelul format .xls în care am trecut pulsul si tensiunea din săptămâna 37 de sarcină. Mă priveste multumită. „Ne-am împrietenit? Se poate mai târziu să fie acum?” o întreb cu privirea...
Îmi ia tensiunea, asculta bătaile micutei si-mi recomandă plimbare. <<Pot să cobor până jos?>> <<Da, urcatul si coborâtul scărilor ajută!>>
Plec, legănandu-mi soldurile, precum o rătuscă. Intru în bufetul din curtea spitalului, cu banutii măruntei facuti sul în mână.
Jumătate din fiinta mea se revoltă: „Îmi e atât de foame...oare am la mine bani suficienti pentru intreg raftul de acolo???”. Cealaltă jumătate încearcă să o tempereze pe prima:”Ai înebunit? Asistenta a spus să nu mănânci nimic!”Privesc stânga-dreapta precum un copilas fugit de acasă cu banii din pusculită si cer o eugenie. Astfel am împăcat si stânga si dreapta „eu”-lui meu.Forfota din holul spitalului nu o mai observ...sunt doar eu cu eugenia mea...pe care o savurez.
Urc la etaj scuturand cu grijă de pe piept si burtă orice urmă a vinovătiei mele.
Când intru în sala de nasteri am bucuria să aflu că am fost mutată într-un pat mai bun, căci una dintre fete a plecat să nască prin cezariană. Îi tin pumnii!
Asistenta cea dragută trece din când în când să mă întrebe dacă au început contractiile si să-mi asculte bătăile inimii micutei mele. De fiecare dată când răspund, privesc în jur la fetele care plâng, unele cu vorbe, altele fără: <<Încă nu!>>
Imi întinde pe burtă gelul rece. <<Uite ai o contractie!>> <<Care?>> ridic capul mirată. <<Când se întăreste burta asa, înseamnă că ai o contractie!>> <<Da? Păi, asa am avut si ieri, cand sotul meu conducea cu 60KM/h si eu speriată, îi spuneam să meargă mai încet că mi s-a întărit burta de frică. Am crezut că trebuie să si doară!>> <<Si nu doare?>> Mă uit în jurul meu la fetele schimonosite de durerile facerii: <<Nu. Simt ca o durere surdă, asa cum am în zilele acelea de indispozitie. Nimic mai mult!>> <<O să doară când or să fie mai dese! Urmăreste, te rog ceasul si spune-mi la cât timp apare următoarea.>>
Ochii îmi rămân atintiti pe ceasul mare asezat pe perete chiar deasupra mea. „Cinci minute! Cam des...poate mi s-a părut de foame...să astept alta!” <<Cinci minute!>> anunt asistenta după ce a doua contractie îmi confirmă durata. Zâmbeste si nu crede...se asează lângă mine si asteaptă. La contractii mai rare de atât fetele din jurul meu au dureri groaznice. <<Asa e! Cinci minute! Nu doare?>> <<Tot asa...încet. Pot să mă mai plimb?>> <<Cat vrei, dar fără să mai cobori, că trebuie să sosească Doamna Doctor la control>> <<Am să stau aici pe coridor!>> spun zâmbind, încercând să-mi dau seama dacă s-a prins de escapada mea de mai devreme.
Mă ridic si ies să mă mai plimb pe coridor, îmi iau si telefonul să vorbesc cu sotul. Îi spun că am contractii din cinci in cinci minute. <<Vin către spital!>> <<Nu, nu veni, că nu nasc acum, că nu doare. Am contractii, dar nu doare! Mai durează!>> Vorbim câte zece minute. Când mă prinde contractia în picioare, simt nevoia să mă tin de ceva...apare o senzatie nouă, aceea că nu am aer. Nu pot vorbi atunci, că trebuie să respir...sotul nu se supără. Întelege. El e de fel foarte întelegător!
Mă întorc în salon, căci vine Doamna Doctor si începe să ne controleze pe fiecare în parte. Îmi spune că nasc ultima că m-am dilatat cel mai putin. <<Are contractii din cinci în cinci minute>> spune asistenta cea drăgută. O corectez: <<Din trei în trei!>> Mi se pune un supozitor să ajute dilatarea. Doamna doctor îmi rupe apa...fară să simt ceva...doar căldura apei care curge pe picioare. Am scăpat de senzatia de pepene spart în burtă de care îmi vorbeau prietenele mele.
Mă întorc în patul meu, de unde nu mai plec decât până la toaletă să usurez un pic situatia. Durerile nu sunt mari, un pic mai accentuate decât la început. Respiratia mă supără... încep să respir asa cum mi s-a arătat...poate un pic prea des...datorită senzatiei că nu am aer suficient...
Nu mă mai uit la ceas...nu mai e nevoie...simt că contractiile sunt tot mai apropiate...Fetele din jurul meu tipă din ce în ce mai tare. „Doamne până ajung si eu să tip ca ele...mai am...cred că nasc la noapte!” îmi spun în timp ce încerc să respir corect.
Simt nevoia, din nou, să merg la toaletă. Cer voie Doamnei Doctor, precum un elev din clasa I învătătoarei, dar nu mi se dă. Doamna Doctor vine langă mine si nu mai pleacă de lângă patul meu.. E ceva cu bătăile inimii copilului.
<<Nu sotul tău vroia să asiste le nastere? Spune-i să urce să-l echipăm!>> Fac ochii mari...”la asta nu m-am gandit că îl echipează din timp...trebuie să vină repede la spital...o să-i spun că nasc”...mi-am amintit cum se lăuda că dacă e să mi se rupă apa el în zece minute e la maternitate.
Profit de un moment când se îndepărtează Doamna Doctor, ca să nu audă: <<Puiule, nasc. Vino repede! Urcă direct sus la nasteri>>
Puiul meu e descurcăret. Sunt sigură că vine imediat.
Doamna Doctor se întoarce. <<A urcat sotul?>> <<Acum!>> Ascultă din nou batăile micutei mele si din nou nu-i place ce aude. Spune ceva pe o limbă pe care nu o înteleg. <<Hai să te ajut să te urci pe masă!>> Încadrată de Doamna Doctor si asistenta cea dragută mă urc pe masa de nastere, gândind: „ce e atat de grav cu copilul de mă suie pe masă?” Asistenta îmi vede îngrijorarea si-mi traduce: <<Inima îi bate prea repede!>>
Sotul a sosit, asa cum mă asteptam: foarte repede! Cineva îl echipează corespunzător, după care rămâne cuminte afară, asteaptând să fie chemat.
Doamna Doctor îmi spune să împing ca să scap de problema spinoasă pe care o am. Îmi aduc aminte că sorei mele i s-a făcut clismă. Mă bucur pentru ea...eu acum trebuie să împing...că până nu rezolv problema...nu nasc...de vreme ce insistă atat Doamna Doctor. Si împing!
Simt ceva mare, care trece prin mine! Realizez că e capul copilului! „Doamne, de fapt nasc! A reusit să mă păcălească D-na Doctor! ”
Mi se spune că micuta mea are cordonul în jurul gâtului si că trebuie să împing foarte tare ca la următoarea contractie să iasă afară. Realizez, punând cap la cap toate cunostintele în materie de nastere, că greul a trecut...si nici nu vreau să mă gandesc că mă opintesc aici după atâtea luni. Si împing!
Gata! Uite-o e la picioarele mele! E atât de roz! E minunea mea roz! Toată lumea o admiră. <<E mare!>> spun asistentele cântărind-o din ochii experimentati. Asa e! Vine confirmarea: 3,700 kg si 54 cm.
Un pic socată de frumusetea ei întreb într-una: <<Acolo e copilul meu?>> <<Se aude fetita mea?>> De fiecare dată vocile răbdătoare din jurul meu răspund: <<Da, e fata ta!>> De parcă răspunsul lor nu mă multumeste, întreb iar si iar, de teamă ca visul frumos să nu se spulbere!
„Doamne, ce fată mare si frumoasă am! Multumesc, Doamne!”
Urmează o ultimă contractie si iese placenta. Doamna doctor mă felicită: <<Ai fost o curajoasă, fără epidulară!>> Eu, mă gândesc că curajul constă în a face epidulara! <<Ai născut prima, până la urmă! Si usor! Dar am ceva de brodat la tine!>>
În acest timp mi se schimbă brătara de la mână...care initial mi-a fost scrisă atât mie cât si fetitei cu alt nume. Mama a cărui nume îl împrumutasem, nu e atat de norocoasă ca mine...mai are câteva ore bune pănă să nască. Micul incident mă duce cu gândul la neplăcerile care se pot întâmpla din neatentia asistentelor. Închid ochii ca să-mi verific memoria vizuală...fetita mea dragă e în fata ochilor mintii mele...acolo v-a rămâne, pană ce acestia se vor închide pentru totdeauna!
Încep să gândesc mai departe de mine si copilul meu. Gandul mă duce la sotul meu iubit. Realizez că nu a fost lângă mine, asa cum ne-am dorit initial. Părerile sunt împărtite: pe de-o parte asistentele spun că era prea alb la fată si nu au mai vrut să-l bage în salon, de teamă să nu i se facă rău; de partea cealaltă el crede că atunci cand doamna doctor a strigat să se pună paravanul între mine si altă mămică, copilul s-a născut, fără să mai dea răgazul necesar acestei operatiuni. Eu nu sunt de nici o parte, cred că asa a vrut Doamne-Doamne, care nu lasă nimic la voia întâmplării!
Asistenta cea drăgută îmi aduce telefonul, ca să pot vorbi cu sotul nerăbdător. Doar el vorbeste, căci eu stau cu degetele în gură si musc cu putere din ele. Doamna Doctor coase de zor: <<Ai atâta anestezie făcută că nu are ce să te doară!>> Eu, nu si nu, îmi musc degetele până las semne. Trebuie să fie durere si în povestea mea, nu? Măcar post-nastere!
Sotul îmi spune că i-a făcut filmulet si fotografii micutei, că e foarte frumoasă si că el este extrem de fericit. Eu realizez că a văzut-o mai bine si mai mult ca mine. Nu-i nimic, am timp să recuperez!
Sunt scoasă afară pe o masă, să-mi pot îmbrătisa sotul, tăticul meu drag. Îmi prinde bine îmbrătisarea lui călduroasă, căci tare frig mi s-a făcut! Plângem amândoi de fericire! Sunt sigură că Alexandra face acelasi lucru!
Sunt dusă din nou în salon, unde găsesc timp să mă rog bunului Dumnezeu. Îi multumesc pentru nasterea usoară pe care mi-a dat-o si pentru fata frumoasă pe care mi-a trimis-o.
În rugăciunea mea, un loc aparte îl are Doamna Doctor Adriana Simonescu de la Spitalul „Profesor Dr. Panait Sârbu”. Fără încrederea pe care a reusit să mi-o transmită în timpul celor nouă luni de sarcină, nimic nu ar fi fost la fel. Să-i dea Dumnezeu sănătate si putere să aducă pe lume multe minuni!
Prin fata ochilor înlăcrimati încep să se perinde diverse imagini ale trecutului apropiat. Trăiesc încă o dată momentul plecării către maternitate...
...stiam totul despre nastere. Cel putin asa credeam atunci!

********
Privesc neputincioasa cum cea care mi-a tinut de foame si sete, care mi-a tinut de cald si de urât, care m-a leganat când nu puteam adormi, se scurge usor pe langa mine. Cineva a scos dopul si usor, usor bazinul din jurul meu se goleste. Nu e usor sa te desparti de ceva atât de familial dupa noua luni de placuta companie.
Ma cuprinde teama de necunoscut si inima începe sa-mi bata din ce în ce mai tare. Poate prea tare!
Încep sa vad supapa de evacuare. Întâi ca o luminita mica la capatul tunelului, apoi ca o posibilitate de a urma apa care mi-a fost alaturi atâta timp. “Ce sa fac eu aici, în bazin, fara ea…as fi ca pestele pe uscat…Am plecat!!!”
Nu ma sperie nici tunelul strâmt, nici cordonul care nu-mi da pace si ma tot preseaza sa ramân, amenintandu-ma cu strangerea sa în jurul gatului meu. Ramâne cum am hotarât: plec!
Necunoscutul ia fata unei lame de bisturiu foarte aproape de mine. Asta da sperietura! Cu toate ca nu ma vizeaza pe mine direct, ci dimpotriva îmi deschide calea spre afara, bisturiul ma lasa fara grai cateva secunde bune. Îmi revin repede si încep sa-mi strig prietena draga: <<aaaaaaaaaaaaaaaa>>pa, unde esti?
Prietena mea sa scurge pe podea: pic, pic, pic, pic. Fiecare picatura îmi rasuna în urechi: „ma-ma-ma-ma.” Cu ultima suflare îmi da de înteles ca asta e momentul pentru care m-a pregatit în tot acest timp: întalnirea cu mama.
Nu stiu ce sa fac sa plâng a despartire sau sa râd a regasire! Nu fac nimic. Ma las purtata pe brate, curatata de tot ce înseamna amintirea prietenei mele.
Locul prietenei se umple repede: lumini, umbre, mirosuri, voci ma înconjoara. Unele sunt total noi, altele îmi sunt cunoscute.
Astept clipa cea mare! Aceea în care voi simti bratele mamei în jurul meu: calde si ocrotitoare, parfumate si dezmierdatoare, asa cum mi le-am închipuit în cele noua luni. Asteptarea e mai obositoare ca drumul pe care l-am avut de parcurs pâna aici! Ma scufund într-un somn adânc. Adorm cu dorinta de a ma trezi înconjurata de mama.
Linistea se topeste în voci. Voci ascutite de bebelusi fericiti la prima atingere a mamicilor si voci de mame emotionate la prima strângere în brate a bebelusilor.
Încep sa plâng caci mama nu vine. O asistenta ma împaca cu cateva gurite de glucoza. Adorm cu gândul la mamica mea.
Ma trezesc plângând de frica sa nu i se fi întamplat ceva rau. O asistenta ma ia în brate. “O, nuuu! Nuuu mai vreau glucoza! Vreau la mama! “ încerc sa spun printre tipete. De fapt ma luase în brate ca sa ma dea mamei. Îi simt mâinile în jurul meu si tac. Vreau sa-i ascult fiecare respiratie si glasul care ma dezmiarda. O simt emotionata. Nu vad, dar cu siguranta lacrimeaza. Emotiile regasirii sunt maxime si de o parte si de alta.
Ma pune la sânul ei. Eu nu ma satur de mirosul ei. L-am retint de cum am venit pe lume si mi se pare, ca si atunci, îmbatator. Ma fascineaza! Vocea cu care imi sopteste…e un pic schimbata, fata de ce auzeam eu în burtica, dar in mare o recunosc. Da, ea e mama: frumos mirositoare, voce dulce, mâini tremurânde de emotie.
***
Asa am început sa ne cunoastem! Din trei în trei ore mama ma vizita, ma punea la sân, îmi vorbea, ma pupa, ma ciupea de picioruse când atipeam, si iar ma pupa. Ma admira. Ma savura.
Asa a fost ziua de marti si în mare parte cea de miercuri, când pe la jumatatea zilei a venit tata sa ne ia acasa.
Nici nu am intrat bine in casa, ca au si aparut primii vizitatori: rudele curioase sa vada minunea în roz. Nu eram în roz, ca lu’ mama nu-i place rozul! Si nici nu i-am vazut, ca dormeam! În somn am facut cunostinta cu restul familiei si cu majoritatea prietenilor. Asta pentru ca, mare parte din zi, dormeam, iar când mâncam, mami nu accepta pe nimeni lânga noi. Ca sa îmi pice bine mâncarea. Si îmi pica!

Poze http://community.webshots.com/user/ogesi

„Imaginatia e mai importanta decât cunoasterea!”- Albert Einstein

joker spune:

...

Joker...mama de ied zapacit

http://pg.photos.yahoo.com/ph/marin_a_i/my_photos

Dianami spune:

Gesi, asteptam de mult povestea nasterii Alexandrei! De fapt ne-ai facut o surpriza, pt. ca ai spus ca o vei posta la 1 an .
Ai povestit foarte frumos, nici nu ma asteptam la altceva! Sa va dea Dumnezeu o viata frumoasa alaturi de printesa voastra, iar tie multa inspiratie sa poti asterne pe hartie toate bucuriile si descoperirile minunii voastre!

Multi pupici!

P.S. Nu ne povestesti nasterea si din perspectiva Alexandrei, asa cum faci in jurnalul ei ?

---

Diana, mami de superbebelusa (15 iulie 2005)

Puiul meu iubit e atat de mare

Iulia Anastasia www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=70720" target="_blank">Povestea unei mame

DanaRosu spune:

Foarte frumos, mamico!

Dana
And, yes, I am a blonde!

gesi spune:

Nu am mai avut rabdare pana la un anisor...si am crezut ca aici nu ma gasiti...si ca o sa pot trimite si la bb de iulie-august la momentul respectiv...sa fac surpriza...dar mi-ati facut voi mie!
De acum in colo o sa intorc capul pe strada sa vad daca nu ma urmareste Joker. Cum m-ati reperat asa repede??!!

http://community.webshots.com/user/ogesi
In zodiac scrie ca femeile taur sunt mame model. De ce lucrul asta imi aminteste de zicala "exceptia confirma regula"?

meu_meu72 spune:

Felicitari, Gesi! Sper ca fetita ta iti mosteneste talentul narativ. Pe mine m-ai emotionat bine de tot! Pe bebe l-am abandonat cu buni ca sa pot sta un pic cu voi, dar ma intorc la el. Pupam

gesi spune:

quote:

---

Originally posted by meu_meu72

Felicitari, Gesi! Sper ca fetita ta iti mosteneste talentul narativ. Pe mine m-ai emotionat bine de tot! Pe bebe l-am abandonat cu buni ca sa pot sta un pic cu voi, dar ma intorc la el. Pupam

---

Mă bucur să vad că povestea noastră a "scos" de la tine primul mesaj. La mai multe! Bine ai venit printre noi!

http://community.webshots.com/user/ogesi
In zodiac scrie ca femeile taur sunt mame model. De ce lucrul asta imi aminteste de zicala "exceptia confirma regula"?

Happiness_4_us spune:

Bravo, mamico! Ai reusit sa ma faci sa plang si mai sunt si la birou!
Foarte frumos povestit, foarte frumoasa experienta ai trait!
Sa va dea Dumnezeu multa sanatate si un sanatos!
Doamne ajuta!

Nana Motoc
Nunta noastra!

joker spune:

quote:

---

Originally posted by gesi

Nu am mai avut rabdare pana la un anisor...si am crezut ca aici nu ma gasiti...si ca o sa pot trimite si la bb de iulie-august la momentul respectiv...sa fac surpriza...dar mi-ati facut voi mie!
De acum in colo o sa intorc capul pe strada sa vad daca nu ma urmareste Joker. Cum m-ati reperat asa repede??!!

http://community.webshots.com/user/ogesi
In zodiac scrie ca femeile taur sunt mame model. De ce lucrul asta imi aminteste de zicala "exceptia confirma regula"?

---

Am fler in meseria aleasa, nu?Sincera sa fiu ma gandeam sa postez povestea Edutzului dar ezit...

Joker...mama de ied zapacit

http://pg.photos.yahoo.com/ph/marin_a_i/my_photos

marius spune:

Off topic cu scuzele de rigoare.

Mercedes bine ai venit pe www.desprecopii.com !

Marius Pernes
www.marius.rdsor.ro

MONAI spune:

Gesi, felicitari pentru nasterea usoara si asa de frumos povestita. Sa traiasca Alexandra, fericita alaturi de parintii ei.

Sa auzim numai de bine.
Mona si Sara (16/07/2005)

Scumpii de noi