S-a dus mamica mea!
Raspunsuri - Pagina 4
Gandacel spune:
Uite, mesajul surorii mele vine inaintea alui meu...
Draga Ana Maria,
In primul rand condoleante.
Am primit de la sora mea mesajul tau de pe forum – manuta intinsa spre noi, ceilalti/alte, printre care (din pacate!) se regasesc si fiice care isi iubesc mamele mai mult decat oricine pe lume. Si spun din pacate pentru ca si in cazul nostru poate cineva ar fi tentat sa puna timpul trecut, pentru ca ea nu mai e printre noi, dar noi nu cred ca vom folosi niciodata acest timp atata timp cat inca o iubim (probabil toata viata…).
… am atat de multe de spus incat nu as sti de unde sa incep. Poate pentru ca si la noi / mine pierderea este foarte recenta. O sa vorbesc pana la urma doar la mine (sa nu se supere sora mea, nu e din egoism, dar… eu stau acum in casa de unde a “plecat” mama).
Rezumat: mama / cancer (nu conteaza de care!) / prognoza de cateva saptamani (max. 3-4 luni!) / realitate: peste un an. Dupa care brusc si foarte chinuitor (cel putin in opinia mea – la sufletul ei mare mi s-a parut prea mare chinul pana la “desprinderea” de lumea asta) s-a dus. Sau cum spune cineva “a trecut in alta dimensiune”. “Moarte” .. este un cuvant ca oricare altul care descrie pentru noi trecerea dintr-o stare in alta. De la o stare in care ne vorbim, ne spunem cat de mult ne iubim, ne strangem in brate la cea… in care ne amintim cu drag si dor toate aceste lucruri. Si continuam in schimb sa ne iubim.
Nu intru in amanunte, ca nu ai intrat aici ca sa mai plangi putin. Oricum stiu ca o faci destul cand esti singura sau in bratele cuiva care te iubeste si te face sa te simti in siguranta, chiar daca in alt fel decat in bratele EI. Cert este ca anul pe care l-am castigat putea sa nu existe si noi suntem atat de recunoscatoare ca a existat!
Eu am reactionat putin altfel decat tine: eu nu am mai putut sa intru la ea in momentele finale. Mai exact in ultima zi, am luat o hainuta de-a ei si m-am dus la biserica sa ma rog ca sufletul ei sa-si gaseasca linistea (era ziua cu slujba de maslu) si am lasat-o in compania unei prietene dragi de-ale mele care nu m-a mai lasat apoi sa ma aproprii, ca sa nu o mai vad asa cum era. Dupa ce am venit de la biserica, pana intr-o ora s-a facut liniste in casa si am simitit ca se dusese. Pe sora mea (care abia nascuse / botezase) nu am mai lasat-o sa intre chiar cu 2-3 zile mai devreme. Mama si-a dorit foarte mult sa nu ajunga sa traiasca incat sa o vedem asa rau. Dar asta nu a fost alegerea ei sau a noastra. Asta e! Oricum ideea este ca la mine linistea s-a instalat dupa ce am vazut-o cu mainile pe piept si parca toate chinurile erau undeva in urma si arata atat de linistita cum nu am crezut ca o voi mai vedea.
Nu stiu cum e mai bine. Mie si acum imi pare rau ca n-am putut sa intru la ea in ultimele clipe. Dupa care imi spun ca ea n-ar fi vrut.. tie acum iti pare rau ca nu poti sa intri in camera ei. Dar poate ca ea nu vrea sa intri pana nu te linistesti ca sa nu iti redeschida niste rani prea recente. Probabil ca in camera aia o vezi din nou asa cum era in ultimele clipe. Nu e vorba neaparat de superstitii aici, si in nici un caz de “strigoi” (pentru ca din cate stiu eu strigoii sunt ceva rau – sau care fac rau in orice caz). Exista insa anumite lucruri mai presus de noi, pe care nu trebuie sa incercam sa le intelegem dar nici nu are sens sa le negam, de care poate ca ne indepartam cu fiecare zi in care invatam ceva nou, analizam, cautam explicatii. Si exista perioade in viata (si moartea cuiva drag declanseaza astfel de perioade) care ne amintesc ca nu noi detinem controlul si ca de cele mai multe ori nu are nici un sens sa luptam cu ceea ce nu ne e dat sa intelegem.
Deocamdata tu ai o stare de teama. Si nu cred ca trebuie sa te deranjeze acest lucru ci .. nu stiu.. sa incerci sa afli de ce ti-e teama si abia apoi sa te indepartezi incetisor de ea. De teama! Nicidecum de mama ta sau de dragostea pentru ea sau de dorul pe care il simti. Imaginile suferintei ei se vor estompa. Nu vor disparea, dar vor face loc treptat unora mai frumoase dinainte. Sau vor trece in plan secundar in urma cuvintelor / sentimentelor pe care le-ati avut in perioada bolii ei.
Poate (nu zic ca asa va fi!) dar poate te va ajuta daca te gandesti ca te duci in camera aia ca sa fii cu ea. Incearca sa iti imaginezi ca suntem cu totii elemente ale aceluiasi univers si ca forma fizica in care suntem noi acum are o gramada de avantaje si dezavantaje, in timp ce forma pura in care a trecut mama ta nu mai este decat sentiment. Si ca acolo, in casa in care a fost CU TINE pana la sfarsit nu poate sa fi ramas acum decat o mare dragoste care o reprezinta. Exista atatea teorii despre ce devenim dupa ce nu mai suntem fiinta, incat nu are sens sa incerci nici sa le accepti, nici sa le respingi… nu are sens sa discerni, pentru ca oricum nu vei sti niciodata cu siguranta. Cert este ca pentru tine mama are acum forma pe care i-o atribui tu. Poate ca asta e menirea mamelor in viata, chiar si dupa ce pleaca. Sa fie langa noi mereu. Cateodata te va mai si certa (nu te mira!) – mie cand fac cate o prostioara imi vin in minte exact frazele ei si nu stau sa ma intreb ce este – o comunicare de “dincolo” sau pur si simplu eu care imi amintesc invataturile ei - asa cum mi le spunea. Si nici nu ma intereseaza. Orice ar fi, momentele respective o aduc pe ea langa mine in fractiunea aia de secunda.
Hai ca am scris cam mult – se poate posta ceva atat de lung acolo pe forum?! Ma rog.. o sa citeasca sora mea inainte si o sa aleaga.. poate chiar ma ajuta si mai schimba ceva pe alocuri, ca sa ne regasim amandoua in vocea asta care incearca sa te convinga ca nu esti singura. Nici pe forum si nici in camera. Poate impreuna reusim sa alungam teama!
Buun, ca sa ma pregatesc sa inchei: in casa noastra mama continua sa fie cu noi… in fiecare coltisor. Eu n-am schimbat mare lucru si nici nu consider ca asta e o prioritate. Nici nu caut sa pastrez ceva neschimbat, sa ii creez un altar sau mai stiu eu ce! Nu! Cand va veni timpul, probabil voi schimba ori cate putin, ori tot deodata, dar nu gandesc acum ca asta e o conditie sa accept ce s-a intamplat sau si mai rau… sa uit!… Nu vreau sa te mint, am simtit la inceput o strangere de inima cand intram in camera EI (daca ma intrebi cat – probabil cateva zile, 2 saptamani… nu stiu sa spun exact). Cert este ca la un moment dat am inceput sa intru in camera respectiva ca si cum m-as fi dus “la ea”. Cu un salut imaginar, o gluma sau o dojeana (daca ma speria ceva!) … Si nu intram la mama cea dinainte de boala sau la cea de la sfarsit, ci… la mama pur si simplu! Este un dor foarte mare si nu consider ca este dovada de superstitie daca ii vorbesc in gand, sau daca o salut. Schimb sau ud florile prin camera, prin casa. Chiar, poti sa faci experienta asta: pune o floare de ghiveci acolo si vezi cum ii merge. Si intra in fiecare zi sa o uzi si gandeste-te ca e pentru mama ta. La mama in camera florile au inflorit la fel ca inainte (poate chiar mai frumoase!) dupa plecarea ei. Sora mea poate sa iti trimita o poza sa vezi cum arata violeta de parma de la fereastra ei. Pe mine florile chiar m-au convins ca in camera aia este o stare de bine, liniste, dragoste.
Eu am mai avut si norocul ca am discutat cu ea inainte sa se duca (era ingrijorata ref. la cum o sa mi-o amintesc, cum o sa stau eu singura in casa AIA, etc…) si am discutat ca sa o linistesc. I-am zis ca, la cat de mult o iubesc si stiu ma iubeste, chiar daca va fi prezenta in casa in orice forma de existenta (sau non-existenta), mie nu imi va fi niciodata teama de ea, de prezenta ei. Asa ca mama are “liber” sa se plimbe prin toata casa, nu doar in camera ei. Intelegi? Nu trebuie sa limitezi teama sau linistea la spatiile din casa ta, pentru ca ele exista in forma in care le vezi tu doar pentru noi… ok, sper sa nu fac mai mult rau decat bine.
M-a mai rugat si eu i-am promis ca langa poza ei vor exista mereu flori proaspete (asa cum a avut mereu in viata –multe ghivece si vaze pline indifferent de anotimp), iar la sarbatori vom aprinde cate o lumanare si pentru ea. Si asa cum ti-am zis deja.. toate aceste promisiuni se regasesc in camera ei si infloresc bine-mersi.
Nu stiu daca cele pe care ti le-am zis mai sus te vor ajuta si nici… cum arata citite de altcineva. Stiu doar ca asa cum intri pe forum si vorbesti cu persoane dematerializate fara sa iti fie teama de nimic (ba chiar te ajuta sa te simti bine!), tot asa cred ca trebuie sa te obisnuiesti sa intri si in camera mamei tale si sa vorbesti cu oricine este acolo fara sa iti reprosezi ca faci ceva contra “bunului simt” , ceva care pana mai ieri ti se parea de necrezut raportat la educatia ta. Nu iti controla cu mintea starile de spirit si sentimentele, pur si simplu lasa-te in voia lor. Asta poate insemna si ca … daca inca ti-e frica si nu iti explici de ce, mai amana intrarea. Si florile! Lasa sa treaca o vreme si traieste in jurul camerei respective fara sa intri in ea. Si nu mai numara saptamanile, nu mai tine socoteala. Fa abstractie de camera aia, pierde cheia si… in ziua in care pasii te vor duce intr-acolo si vei intinde mana fara frica spre clanta bucura-te, intra, stai acolo si poarta toate conversatiile pe care le doresti!
Gandacel si Bogdanel (14.11.2005)
Gandacel spune:
Hai sa incerc sa scriu, desi la mine e cam dificil sa tin sirul frazelor, cand bebe imi solicita toata atentia.
Despre teama, fireasca de altfel, a omului viu in fata mortii, pot sa-ti spun ca am invatat de la cineva ca este fireasca, insa poate fi invinsa. CUm? Intelegand ca de fapt este numai o trecere la o alta stare a sufletului nostru. Am citit undeva o fraza scurta care spunea ceva de genul "oamenii nu au suflet, sufletul este cel care are un corp." Nu era exact asa, dar asa suna ideea... Dupa ce a murit tatal meu, de foarte multe ori aveam impresia ca este in casa cu noi, ca se plimba de colo-colo. Uitandu-ma in urma, pot sa-ti dau doua explicatii. Una ar fi ca ne-am obisnuit sa fie in preajma, sa apara ici si colo, asa ca mereu in locurile alea ne vom astepta sa apara din cand in cand. O vreme... O alta explicatie ar fi ca ei chiar vin prin preajma noastra din cand in cand. Si ca sa fie clar de la inceput: teama nu iti va trece cu explicatii logice, pentru ca teama in sine nu are logica.
Tatal meu mi-a aparut (nu doar in vis) langa mine dupa ce a murit. Cea mai interesanta experienta a fost cand m-am trezit in urma cu cativa ani in toiul noptii cu o durere de cap cumplita, de credeam ca mor. Nu puteam dormi de durere. Si atunci, cu fata in sus fiind, am perceput prezenta tatalui meu, apoi am simtit ca mi-a suflat in ceafa un aer rece, pe ceafa goala direct, dupa care gata! A disparut si senzatia ca tata era acolo, m-am pipait sa vad daca eram dezgolita la ceafa, dar nu eram, insa imi trecuse complet durerea de cap. I-am multumit in gand, am zambit si am dormit linistita.
Alta experienta, de data asta cu mama, cu putin inainte sa aflam de boala ei. Am visat ca stateam cu ea pe marginea unui pat , intr-o incapere unde nu mai era nimic altceva si imi spunea cu resemnare "gata, mama, trebuie sa mor eu ca sa ai un copil" AM simtit un cutit in inima si i-am spus tematoare ca nu sunt de acord, trebuie sa gasim o alta solutie, ca sigur se poate si altfel. M-am trezit, cu teama prezenta si am stiut ca a fost o discutie reala si speram doar ca jocurile sa nu fi fost facute, iar eu sa nu fi acceptat cumva targul... Apoi am aflat de cancer, la doua luni am aflat de sarcina. Atunci ni se spusese ca mama poate muri dintr-o clipa in alta... AM inceput sa ne ocupam si mai intens de ea, plante, biserica, reiki si tot ce se putea... Bucuria ca eu eram insarcinata, pe care a simtit-o, cred ca a motivat-o sa mai ramana printre noi si dupa ce Bogdan s-a nascut. L-am botezat mai devreme cu doua saptamani decat intentionasem, pentru ca am visat ca-mi spunea ca din ianuarie nu ne mai supara... Asa ca in 15 ianuarie l-am botezat. Din 16 a inceput declinul rapid, iar pe 27 a murit. De ce iti spun toate astea? Ca sa stii ca inainte de a fi corpuri, suntem niste suflete care interactioneaza in moduri mai presus de intelegerea si controlul nostru. Eu sunt dintre cei care mai "experimenteaza" intamplari din astea, despre care ar trebui sa nu zic nimic, pentru ca nu sunt cu nimic deosebita de tine sau de altii, care nu le dau atentie. Ceea ce simti tu acum este exact asta, dar mintea noastra rationala nu poate accepta sau explica si atunci creierul ne trasmite un mesaj de teama.
Eu nu am mai putut intra la mama in camera cu trei zile inainte sa moara. Ultima zi in care am intrat i-am vorbit, am mangaiat-o, intelegea tot, nu mai putea vorbi. I-am spus tot ce stiam ca voia sa auda, am vazut in cohii ei multumire, teama, dragoste si... masca mortii. I se schimbase fizionomia... Urmatoarea zi am venit ca de obicei. Nimic nu ma pregatise pentru momentul in care... nu am putut trece de prag! M-am uitat la ea de acolo si n-am putut intra! De frica!!! Sau alt sentiment inexplicabil. Am mai stat o vreme prin casa, cu un sentiment clar de vinovatie, am incercat iar, cu acelasi rezultat. A doua zi am venit hotarata sa trec peste astfel de copilarii si egoism! Nu am putut... L-am rugat pe sotul meu sa intre cu mine. Am plecat impreuna, dar eu am ramas in prag... Groaznic! Ultima zi sora mea si prietena ei nu m-au mai lasat nici sa vin acolo, am inteles de la ele ca era un spectacol oribil. Am stat intr-o stare de nedescris pana am primit telefonul care am stiut dinainte ce va anunta. SI am inceput sa plang in hohote. De durere, de eliberare de teama, de de toate! Apoi am vazut-o la capela, unde nu mi-a venit sa cred cat de frumoasa era. Nu mai avea masca din ultimele zile, era frumoasa ca de obicei, linistita, era mama pe care o iubeam dintotdeauna. Spre groaza mea, abia seara mi-am dat seama ca retinusem fiecare fir de tesatura si fiecare por al pielii, asa cum era in sicriu! SI imaginile alea mi s-au derulat in minte saptamani in sir.
Nu m-am intrebat nici o clipa daca e normal sau nu ce simt sau ce mi se intampla. Stiam ca mi se intampla mie, ca sunt diferita de TOTI ceilalti oameni si ca PENTRU MINE este normal. A venit si timpul in care simt doar ca imi e dor. Un dor intens, imens.
In camera ei nu am putut sa intru o vreme. Tot asa, ma uitam din prag. DUpa aceea, luata de sora mea, am privit florile, n-am putut sa-i privesc poza. Apoi si poza. Iar mai tarziu, la pomenirea de 3 luni, am reusit sa stau cu puiul meu sa-l alaptez acolo.
Cat despre ce am patimit PANA atunci, am cautat pe internet absolut toate posibilitatile, mama urma cu strictete orice tratament i-am dat, cu toata dragostea si increderea de care a fost in stare... Cu vointa, chiar daca se saturase si de pastile, si de perfuzii si de tot! Pentru noi, ca sa mai stea o zi, si inca una... IMPREUNA am ajuns sa ne mai vedem zi de zi, mai mult de un an de la previziunea pesimista a medicilor.
SI uite asa s-a incheiat si s-a explicat si visul meu, cum ca sigur se va gasi si o alta solutie... Asa a fost sa fie. Nu a murit ca sa pot ramane insarcinata, nici macar ca sa nasc, modul in care si-a trait viata i-a dat dreptul sa traiasca imensa fericire de a-si vedea nepotul, care i-a zambit ca un ingeras si care tacea din plans in prezenta ei. Dar viata si moartea isi cer drepturile.
Cand a murit tatal meu, pe langa socul imens, am mai simtit ceva: vina, multa vina... Am trait cu impresia (multi ani) ca atunci cand se va duce mama, nu voi fi capabila sa simt tot atata durere si parere de rau. AM avut impresia ca pe tata l-am iubit mult mai mult... Gresit. Durerea a fost imensa la moartea mamei, de neimaginat. Aveam impresia ca de fapt pe ea am iubit-o mai mult... Oare?! COncluzia mea e clara: i-am iubit pe amandoi la fel de mult, pierderea se simte incredibil de greu de suportat cand dispar trupeste dintre noi. Pare mai mare decat dragostea pentru cei care inca sunt in viata. Copilul mi-l iubesc mai mult decat orice pe lume. Poate ASTA sa fie o dragoste mai mare decat toate celelalte. Poate de asta ne agatam la sfarsit de fiecare secunda... ca vrem sa mai stam cu copiii nostri, cei mai dragi de pe pamant!
O sa-ti revii. CU timpul. SI o sa-ti amintesti cu mare drag de mama ta si tot cu drag vei incepe sa aranjezi camera, toate la locul la care sunt acum sau in alta parte.
EU cu sora mea am dat de pomana toate lucrurile mamei. Unele le-am pastrat pentru noi. Te ajuta sufleteste. E bine sa dai celor care AU NEVOIE. Si revin cu sfatul sa citesti pe www.sfaturiortodoxe.ro. Te va ajuta si sa-ti traiesti viata avand in minte anumite lucruri... Pentru ca in momentul in care te duci, nimeni nu mai poate "pleda" in favoarea ta. Vei fi doar judecata si atat! Ai sa vezi citind acolo la ce ma refer.
Sa fii sanatoasa si sa ai putere!
Nicoleta
Gandacel si Bogdanel (14.11.2005)