S-a dus mamica mea!
Raspunsuri - Pagina 3
ancamironiuc spune:
Ana, numai timpul te va ajuta. Cu aceiasi frica am luptat eu si cu mama mea cand a murit bunica. Camera ei era pentru noi un loc dureros, desi a murit in spital si nu legam imaginea camerii cu ultima ei imagine. In prima noapte fara ea am dormit cu mama pentru ca amandoua eram intre frica, durere si ore in sir de plans. Este un setiment ciudat cel din primele saptamani dare credema ca in timp va trece.Esti inca intr-un moment in care nu reusesti sa realizezi ca mama ta nu mai este langa tine. Uneori aveam tendinta sa vorbesc cu ea, sa iau medicamentele sa i le duc si observam ca nu mai am cui...
Va trece, cu greu.
Anca
ANCA si EMA
dianaiulie2009 spune:
Mama mea a murit acum 12 ani . Eu aveam doar 20 de ani . Fratele meu era student la Cluj asa ca am ramas doar eu si tatal meu in apartament dupa moartea mamei mele . La fel ca si tine , am stat langa ea in momentele de chinuinta si pana cand si-a dat ultima suflare . Cu mana mea i-am tinut lumanarea aprinsa pe pietul ei .
Cosmarul a inceput dupa inmormantare , cand toata lumea a plecat spre casele lor si am ramas doar eu si tatal meu . In camera in care a murit nu am dormit niciunul . Timp de 6 luni am tinut acea usa inchisa . Am visat-o timp indelungat . Ba o vedeam in vis ca vine la balcon si imi da tot felul de sfaturi , ba era in camera ei , ba ma intalneam cu ea pe strada . In timp , am inceput sa intru putin cate putin in acea camera . Ca si alte fete care au scris la acest topic , am dat hainele ei de pomana , am zugravit camera , am reamenajat-o . Pentru inceput , neavand atunci asa multi bani , am schimbat locul mobilelor in camera , dar in timp am inceput sa dam mobila veche si sa cumparam alta noua .
Acum , dupa 12 ani , inca mai plang cand ma gandesc la ea . Tatal meu s-a recasatorit , eu m-am casatori si am 2 fetite minunate ... dar pentru mine ea a fost si va ramane pentru totdeauna MAMA MEA . Nu o voi putea uita niciodata .
Ai incredere in tine si fii curajoasa ... vei vedea ca in timp o sa-ti dispara teama . Daca poti incepe sa reamenajezi camera aceea si ai sa vezi ca totul va fi mai bine .
Asteptam vesti de la tine !!!!
albumele noastre
miria_cristina spune:
Stiam ca 40 de zile cel decedat inca mai "sta" printre noi, adica sufletul lui. Acuma, asa se zice, dar fara sa fiu habotnica sau mistica exagerat eu cred in explicatiile batranesti chiar daca ele suna ciudat.
Nu mi se pare, insa, ceva rau. Cand iti moare cineva drag nu poti sa te temi. Ca nu iti face rau pentru ca te-a iubit, nu? Si apoi, de ce n-ai crede in "viata de dincolo" despre care vorbesc preotii. N-ai observat ca ei nu spun "morti", ci "adormiti" ceea ce nu te duce cu gandul la ceva rau.
Nu mi-as face prea multe temeri, dar spre linistea mea poate as face sfestanie si as incerca sa ma rog pentru sufletul si tihna celui care nu mai e.
Cristina si D
amiana (5 nov 2004) http://photos.yahoo.com/miria_cristina
"Treci din lumina in umbra pentru a face loc altora."
smillaraaq spune:
Cand a murit bunica mea (in 2004), care a trait cu noi in casa 24 de ani si care, practic, m-a crescut, am trecut prin aceeasi durere, urmata de o teama ingrozitoare dupa ce ea n-a mai fost. In ziua in care am inmormantat-o nu am intrat la ea in camera, mi se parea ca o vad, ca o aud, ca e acolo. Avea usa cu geam si de multe ori, ca sa nu ne deranjeze, ne zambea de dupa perdea fara sa mai iasa. Cateva saptamani am trait cu senzatia ca se uita la mine de dupa perdea, ca o aud tusind sau stranutand. Era o prezenta foarte vie, pentru ca a fost o femeie foarte puternica si foarte plina de viata.
Cel mai ciudat: cateva saptamani dupa moartea ei mi-a fost frica sa fac baie! Mi-era frica sa trag perdeaua in jurul cazii, mi se parea ca intra pe usa; dormeam cu lumina aprinsa pentru ca o vedeam in cadrul ferestrei ... Apoi am avut o alta perioada cand o visam; vise extrem de reale si mereu legate de o miraculoasa inviere: tocmai inviase ca sa mearga la biserica (!), sau se intorsese de la cimitir ca a uitat ceva acasa - eu eram mereu uimita s-o vad acolo, in camera ei, iar ea, cu cel mai natural aer din lume si accentul oltenesc atat de caracteristic, explica: "venii sa-mi iau un franel" sau "ce sa fac, mama, uite cos".
A trecut timpul, am dat hainele ei si mai toate mobilele, am schimbat complet camera si s-au mutat ai mei acolo, au trecut si visele si frica si tot. A ramas doar un dor surd de mamaie, o lumanare cand si cand pentru ea si multe multe expresii oltenesti de care sunt mandra.
Ana Maria, sincere condoleante si curaj! Ai sa vezi ca timpul vindeca frica. Gandeste-te ca tu ai facut tot ce-ai putut pentru mama ta, dar pur si simplu a fost voia lui Dumnezeu ca ea sa se odihneasca.
Dumnezeu s-o odihneasca in pace!
Come to the dark side: we have cookies!!
Deborah77 spune:
Si eu am trecut prin asta, acum 3 ani. Si mi-e rusine de reactia mea, pe care nici acum n-o consider tocmai normala. Tot cancer. La fel, ne-am luptat impreuna, am incercat tot ce se putea, si s-au mirat doctorii cum de a mai rezistat aproape 2 ani de la diagnostic. La final, era in spital, in coma. Mergeam in fiecare zi la spital, dar nu vroiam decat sa fug de acolo, nu mai suportam sa o vad asa. A murit singura...cand m-au sunat, eram in drum spre spital. Am ajuns acolo intr-un suflet , dar nu stiu de ce, pt ca n-am putut s-o vad. Am stat pe hol, am aprins o lumanare, dar n-am putut sa intru. De la spital a mers direct la capela cimitirului, si nici acolo nu m-am putut apropia de ea. Am vazut-o doar de la distanta, din spate. Eu ma gandesc ca e bine asa, ca nu am nici o imagine cu ea moarta. Stiu ca la inmormantare niste matusi ma impingeau in fata, spre sicriu...mai aveam putin si le plezneam.
Apartamentul ei l-am vandut la mai putin de 1 an, mai statea doar bunica acolo si era un chin pt mine sa trec pe la bunica aproape in fiecare zi. Mi-ar fi fost mai usor sa ma tarasc prin maracini decar sa intru in casa in care am crescut. Am preferat s-o luam pe bunica la noi.
Acum, mai merg din cand in cand la cimitir, dar nu simt nimic...nu e acolo.
any spune:
draga mea...sper din tot sufletul sa depasesti momentul, timpul te va vindeca, te inteleg foarte bine....mama mea s/a stins pe cand eu aveam cea mai mare nevoie de ajutorul ei, aveam 14 ani...de atunci m/am maturizat....nimeni nu m/a inteles....tatal meu avea alte preocupari, decat sa/mi explice ce si cum....
de atunci viata mea a fost intoarsa pe dos....la tine e cred altfel, dar tot greu este!!!
ceea ce m/a linistit....a fost un vis....venit parca ca urmare a rugilor mele catre Dumnezeu, am visat/o in cel mai frumos cadru care sa ma linisteasca....vorbea cu mine, si eu ceream disperata sa ma ia la ea....sa o alin, asa cum o faceam pe cand traia, o alinam, fiind foarte bolnava...si in vis me/a zis....
nu/mi lipseste nimic....omul acesta...(Dumnezeu....care/l vedeam a fi un om batran, frumos, cu plete albe, lungi, cu barba lunga si toiag, pe un varf de munte linistit, mirific....) si ca acum poate sa respire, ca nu o mai doare nimic, ca ii e asa de bine...dar pe mine nu ma poate lua cu ea, ca omul acela nu/i da voie....si ea era atat de fericita....de eleganta si extraordinara!!!...exact asa cum eu i/mi doream sa fie, in timp ce traia....asta m/a coplesit, si am luat asa un vis....ca un raspuns...la ceea ce nu intelegeam cu mintea mea de copil...si m/am linistit, m/am consolat ca ceea ce s/a intamplat, moartea ei din lumea noastra nu a fost decat renasterea ei in alta lume, muuult mai buna si benefica pentru ea, fara durere, fara griji, fara nimic din ceea ce traim noi in aceasta lume, de atunci cred in ceea ce am aflat a se numi reincarnare...am inteles ca ea nu doar ca putrezeste acoperita de pamant, sufletul ei e pus bine undeva...unde eu nu am voie sa ma duc deocamdata...dar cand voi merge la chemarea Lui, o voi intalni pe ea negresit...
binenteles, inainte de toate atea, parca o simteam, o asteptam, numai la ea ma gandeam, si odata cu acestea, vesnicul"de ce? de ce ea? de ce eu?"
tata si celelalte rubedenii, au adus preot, au facut pomeni peste pomeni...toate pentru linistea lor sufleteasca, a ei? cine stie?ortodoxismul...
dar lucrurile nu s/au terminat aici....dupa scurta vreme....m/am casatorit...la 17 ani!!! ce treaba importanta mi se parea!!!! asa a fost sa fie??? destinul....asta e alta poveste...
la 20 de ani, dupa 5 ani de greutati....normal!!! m/am trezit in acelasi cosmar!!!! eram vaduva.... iar viata ma confrunta cu o asa experienta, un alt om de langa mine disparea....si inca ce urat!!!
atunci am zis....Dumnezeul asta al oamenilor, ce are cu mine? deja credeam ca e vina mea!!!! ca mie si doar mie mi se poate intampla asa ceva, dar de ce????!!!!! ca nu facusem nimic, nu am omorat, nu am furat, nu am dat in cap nimanui....de ce???? vesnicul de ce ma urmarea, si drastic de data asta....problema asta capata profunzime...atunci, da, i/mi era foarte frica, parca ma urmarea cineva tot timpul....binenteles, era doar o dubla trauma....socul a fost imens....dormeam cu fratele meu, luam o prietena cu mine, sa doarma, mereu cautam sa fiu inconjurata de oameni, sa nu fiu singura....am viorbit cu un preot, m/a linistit un pic, dar mintea mea cauta acel raspuns....care sa ma faca sa merg mai departe!!! fara frica ca altcineva dispare asa de langa mine...!!!
atunci am inceput sa citesc tot .ce tinea de paranormal, astrologie, karma, psihologie,despre moarte. cautam cu disperare raspunsuri....si au venit....
acuma, alternativa era sa ma incred in ele, ce altceva era sa fac????
toate astea nu sunt decat lectii de viata, lectii care/ti sunt date sa le intelegi, sa le depasesti, toate fiind venite sa te autodepasesti, sa evoluezi ca spirit, odata priceputa, depasita lectia, totul pare normal, asta suntem, oameni care depasesc anumite nivele ale constiintei, care daca refuzam sa le intelegem...e bine...daca nu....ne chinuim...problemele vin pentru a fi depasite!!!
in concluzie, odata depasita, inleleasa cauza pentru care existam, totul reintra in normal, acum, dupa tatia ani de zile....am o familie, un sot extraordinar, care a contribuit la reconstructia mea....psihica...am un copil....care me/am luat inima in dinti de l/am facut, tocmai de teama asta...."de ce sa fac un copil sa/l fac sa sufere??? ", asta era deviza mea...dar....nu noi alegem, el a insistat sa vina, nu am facut decat sa/l primesc, si sa ajut la definirea lui, la buna crestere, la evolutia lui spirituala, afectiva...etc., si pentru asta, ma simt binecuvantata...si nu incetez sa/i multumesc lui Dumnezeu pentru ca a facut in asa fel sa/mi puna in cale oameni de la care am invatat, si eu la randul meu sa am ceva bun de dat inapoi!!
sper sa nu va socheze aceasta poveste, parerile sunt impartite, dar pentru mine, una, asta e viata...si ma bucur ca e asa...se putea si mai rau...cum este loc de mai bine.....poate fi loc si de mai rau!!
Cu Dumnezeu inaite....el are metodele lui, in care trebuie sa credem, ca alta alternativa nu are rost sa avem,
multa sanatate va doresc, si lectii mult mai usoare in viata asta!!!
cu bine, any, mami de Rares mic si drag si scump!!!
addinel spune:
in astfel de momente fiecare reactionam diferit. parintii mei au murit la scurt timp unul de altul, acum 2 ani si jumatate mama iar acum 2 ani tata. dar nu mi-a fost niciodata frica sa intru in camera lor, din contra. dupa ce s-a dus si tata obisnuiam sa stau in fosta lor camera ore in sir, parca asa ii simteam mai aproape, ma gandeam la ei si vorbeam cu ei, mereu acolo, in spatiul lor. si acum de cate ori intru in acea camera ii simt acolo, ii simt mai aproape si asta ma linisteste, nicidecum nu ma sperie.
nunta mea
any spune:
quote:
Originally posted by Deborah77
Si eu am trecut prin asta, acum 3 ani. Si mi-e rusine de reactia mea, pe care nici acum n-o consider tocmai normala. Tot cancer. La fel, ne-am luptat impreuna, am incercat tot ce se putea, si s-au mirat doctorii cum de a mai rezistat aproape 2 ani de la diagnostic. La final, era in spital, in coma. Mergeam in fiecare zi la spital, dar nu vroiam decat sa fug de acolo, nu mai suportam sa o vad asa. A murit singura...cand m-au sunat, eram in drum spre spital. Am ajuns acolo intr-un suflet , dar nu stiu de ce, pt ca n-am putut s-o vad. Am stat pe hol, am aprins o lumanare, dar n-am putut sa intru. De la spital a mers direct la capela cimitirului, si nici acolo nu m-am putut apropia de ea. Am vazut-o doar de la distanta, din spate. Eu ma gandesc ca e bine asa, ca nu am nici o imagine cu ea moarta. Stiu ca la inmormantare niste matusi ma impingeau in fata, spre sicriu...mai aveam putin si le plezneam.
Apartamentul ei l-am vandut la mai putin de 1 an, mai statea doar bunica acolo si era un chin pt mine sa trec pe la bunica aproape in fiecare zi. Mi-ar fi fost mai usor sa ma tarasc prin maracini decar sa intru in casa in care am crescut. Am preferat s-o luam pe bunica la noi.
Acum, mai merg din cand in cand la cimitir, dar nu simt nimic...nu e acolo.
e bine si asa....eu cred ca asta m/a marcat cel mai tare....ma uitam la ea, si vedeam parca ca tot mai respira....si ii uram pe toti ceilalti ca voiau sa o astupe cu pamant....si acolo....cand merg, la fel, nu o simt, nu pot plange, pentru ca stiu acum ca acolo e doar o carcasa....??? ce din pamant vine, in pamant se duce...??
pai noi oamenii nu suntem doar pamant...
spiritul ma interesa pe mine, nu trupul...
spiritul e al lui Dumnezeu, asta e ceea ce se cheama a fi om...??
numai bine va doresc tuturor!!!
Gandacel spune:
Adoliana, imi cer scuze ca intru acum doar sa-ti spun ca imi pare rau de tot pentru experienta ta si sa-ti promit ca ma voi intoarce cu un raspuns luuung. Acum insa m-ai facut sa plang mult prea rau ca sa-ti pot scrie, din simplul motiv ca fiecare cuvant pe care l-ai scris este exact ce as fi scris eu despre ce am facut eu si sora mea pentru mama noastra, care a murit de cancer in 27 ianuarie anul asta. Iti promit ca am sa revin si ii trimit sorei mele mesajul tau, pentru a-ti scrie si ea un mesaj. Ea este cea care locuieste singura in casa in care a trait peste 30 de ani alaturi de mama mea, zi de zi, pana in ultimele momente. Eu am plecat de acolo in septembrie anul trecut si o vizitam zilnic, cu puiul meu mic cu tot. Sa nu te mai indoiesti ca exista si alte persoane care isi iubesc parintii la fel de mult ca tine. Poate intr-adevar sunt putini copiii care fac atat de multe pentru parintii lor, dar nu esti singura. Eu si acum, cand gasesc vreun articol despre cancer si tratamente posibile, am inca tendinta sa o sun sa-i spun, sa ma duc sa o tin in brate si sa-i mai dau un tratament, sa o asigur ca vom depasi si urmatoarele zile si ca totul va fi bine. Mie si cand ma uitam la ea, moarta, in sicriu, mi se parea ca trebuie sa deschida ochii si sa plece de acolo, sa-mi spuna ceva, sa ma ia in brate!
Cu tatal meu, care a murit cand aveam 17 ani, a fost alta traire, aceeasi durere imensa, insa a fost un soc puternic din care sa stii ca mi-am revenit in mai mult de un an. Abia dupa aceea am reusit sa incep sa plang, de dor, de drag, de iubire... Pe mama o plang insa zilnic, dinainte sa moara. Poate unde boala ne-a pregatit intr-un fel pentru momentul despartirii si socul nu a mai fost atat de mare. Desi speranta pe care o aveam si in ultima clipa ne-a facut durerea si neputinta imense. Eu am crezut si in ziua aia in care s-a dus (absurd!, ca deja incepuse sa putrezeasca si tot nu se indura sa plece dintre noi) am crezut ca e necesar sa ajunga pana jos de tot, ca sa inceapa sa se ridice, sa-si revina incetisor. Nu a fost asa, chinul din ultimele zile i-a fost curmat si stiu ca s-a dus linistita si iubita. Nu as vrea sa mor in chinurile unei boli atat de urate cum e cancerul, dar sigur as vrea sa mor inconjurata de dragostea imensa a copiilor mei. Cu cateva zile inainte sa moara ne-a spus cu ochii in lacrimile pe care nu stiu de unde le mai avea, ca ne iubeste pe toti. Nu mai putea vorbi si inghiti nimic de vreo saptamana, cu toate astea a spus acele cuvinte. Frica ta este frica de necunoscut. Si mai e ceva. Pana la 40 de zile, sufletul inca nu s-a desprins complet de locurile si persoanele dragi. Pe mine m-a ajutat sa citesc cate ceva pe site-ul www.sfaturiortodoxe.ro. Stiu ca am scris deja f mult, insa mai am multe de spus, asa ca o sa revin. Eventual cu PM, ca sa nu intristam lumea!.
Te imbratisez cu drag. Sunt alaturi de tine. Uita-te la copilul tau, spune-ti ca el inca nu intelege ce s-a intamplat, straduieste-te sa-i oferi zile normale, echilibrate si lasa-ti timp sa-ti jelesti mama cand nu este el de fata. E normala frica si o sa treaca, cu timpul. Preotul care a slujit cand a murit mama ta, deja a slujit probabil si casa, mai roaga-l sa o faca o data cand faceti pomenirea de 40 de zile, apoi la cea de 3 luni, si ai sa vezi ca va fi mult mai bine. Eu acum pot intra in camera ei, unde a murit. Simt golul, imi vine sa ies imediat de acolo, ca ma apasa, dar pot intra... Au trecut trei luni si ceva! Fii mai ingaduitoare cu tine, va trece mult timp pana sa reusesti sa vezi o camera si atat.
Revin cu mesaje de la mine si sora mea. Te pup.
Gandacel si Bogdanel (14.11.2005)
iliuta spune:
Am citit fiecare poveste in parte.......nu vad sa scriu din cauza lacrimilor...fiecare e diferita...si tatal meu a murit acum 4 ani...pe 13 mai ar fi implinit 51 de ani.A murit in scara blocului nostru, in fata boxei noastre.Eu eram aici in Spania si din nefericire nu am putut ajunge la inmormantare.Nu am trait frica pe care unele dintre voi ati avut-o.Cand m-am dus in tara dupa 2 ani, tot ce-mi doream era sa ajung la cimitir, sa-i aprind o lumanare.Mama mea mi- a fost pastrat o camasa cu care el fusese imbracat in momentul in care murise.......inca mai mirosea a "el".M-am dus la cimitir la mormant, mi s-a facut rau.......nu cred nici in ziua de azi ca el e acolo....eu il astept acasa...Tot timpul cand merg in vacanta in tara merg la mormant, dar nu simt ca merg la tatal meu....
Am vazut poze cu el, si am vazut si caseta de la inmormantare pentru ca refuzam sa cred ca e adevarat, dar stiu ca nu vreau sa le mai vad niciodata. Vreau sa mi-l amintesc asa cum era el viu, cum ma lua in brate cand eram mica si ma intreba: Miha il iubesti pe tata?....................Sigur ca da, in fiecare seara ma rog pentru el sa-i fie bine acolo unde e si sa-i spuna D-zeu cat de mult il iubesc.N-O SA-L UIT NICIODATA.
http://es.pg.photos.yahoo.com/ph/micaelapodariu/my_photos
"Prietenia este mana care-ti sterge lacrima atunci cand viata te doare......"
Mihaela