S-a dus mamica mea!
Raspunsuri - Pagina 2
Donia spune:
Adoliana, am trecut si eu prin asa ceva dupa moartea mamei. Dar eu am reusit sa-mi dau seama de ce a inceput sa imi fie frica, atat de frica incat nu mai aveam curaj sa stau singura in casa parintilor mei, iar cand ma apropiam de camera mamei simteam ca imi bate inima foarte tare, iar picioarele parca refuzau sa mearga catre camera ei... ce mai, stateam in hol si ma uitam ingrozita la usa camerei ei si parca in acelasi timp ma trageam cu spatele tot mai aproape de usa de la intrare, sa stiu ca pot scapa usor. Apoi am avut un cosmar cumplit, in care mama mea incerca sa ma omoare... imi era groaza sa ma culc, amanam cat de mult ora de culcare.
Ce se intamplase? In perioada in care a murit mama (pe neasteptate) eu citeam o carte numita "Exista viata dincolo de moarte?" in care se discuta despre diferite credinte legate de ceea ce se intampla cu sufletul dupa moarte, mai ales despre traditiile populare. Ei, in momentul in care a murit mama m-am gandit cat de mult as vrea sa stiu ca desi moarta inca e pe langa mine, ca as putea sa comunic cumva cu ea... si ma gandeam ca poate spiritul ei e in preajma casei ei, camerei ei. Pe de o parte ma gandeam ca intrand in camera ei o voi putea simti, vedea, poate, pe de alta parte ma gandeam ca asa ceva ar fi cam iesit din comun, anormal. Si conflictul asta m-a facut sa ma tem de camera ei, pe de o parte incepusem sa cred ca spiritul ei ar mai putea fi inca acolo, pe de alta parte ma gandeam ca ar fi foarte ciudat sa am dovezi ale prezentei ei in camera respectiva.
Dupa cosmar am discutat cu un preot si un psiholog si amandoi m-au ajutat. Daca crezi ca te poate ajuta, iti pot povesti pe PM ce am discutat cu psihologul. Preotul m-a sfatuit sa ma rog pentru mama mea in fiecare seara si sa ii pomenesc numele de botez.
Cred ca trebuie sa iti dai seama de unde vine frica, sa fii foarte sincera cu tine, aici nu se poate vorbi de rusine. Te-as intreba ceva, ce m-a intrebat si psihologul pe mine, tu ce crezi ca s-a intamplat cu mama ta dupa moarte, cu sufletul ei mai bine zis?
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (L. Blaga)
IEPU spune:
Mi s-a intamplat si mie.
A murit bunica mea (dupa ce murise tot acolo si bunicul meu) si a ramas liber un apartament pe scara pe care locuiesc parintii mei. Acolo am copilarit, in casa aceea. Uneori mai era nevoie de cate ceva de adus de acolo si ma ofeream eu, ca cea mai tanara si mai sprintena. Dar imi era frica. Deschideam usa si aprindeam toate luminile. Ma uitam mereu in spate si dadeam zor sa plec cat mai repede.
Pe urma acel apartament a fost vandut. S-a mutat o familie care s-a imprietenit cu ai mei si am avut ocazia sa merg acolo dupa ce au renovat si remobilat apartamentul. Nu am mai simtit nici un fel de frica, nimic.
Cred ca in sinea mea frica aceea era mai mult frica de a nu se reconstitui inaintea ochilor mei imaginea ei zacand. Nu vroiam sa mai traiesc o data momentele acelea dramatice.
iti spun si eu: da o alta intrebuintare acelei camere. Cumpara alta mobila si pe aceea da-o de pomana. Fa in asa fel incat sa fie nevoie sa intri adesea in camera aceea. Daca nu iti e peste mana muta-l pe maruntel acolo.
Sper sa nu te fi suparat ultima mea sugestie...
o imbratisare sincera...
Magda, mami de Horia (20ian1997) si Matei (3oct2005)
miag spune:
Si eu am trecut printr-o scurta perioada de teama, dupa moartea tatalui meu in ianuarie...Mi-am invins teama gandindu-ma cat de mult ma iubea tata si stiind ca el nu mi-ar face niciodata , dar absolut niciodata rau....Asa ca acum, la 3 luni de la moartea lui , dorm linistita in patul in care a murit si chiar mai mult: pe locul pe care si-a data sufletul...si STIU CA TATA MA VEGHEAZA SI ARE GRIJA DE MINE.... efectiv ii simt iubirea zi de zi si sunt convinsa ca chiar daca i-as simti cumva prezenta nu mi-ar fi teama....
Mia, mami de 
ROLAND (18 Noiembrie 2004)
Winners never quit, quiters never win!
Alyssa spune:
Dumnezeu s-o odihneasca pe mama ta! Imi pare sincer rau de pierderea ta!
Sentimentul de frica pe care il ai cred ca este legat de gindul propriei tale morti, a efemiritatii vietii in general. Fiecare murim in fiecare zi cite un pic. Zilele, la fel ca orice in lumea asta sint finite si este un adevar pe care trebuie sa il acceptam si sa il adaugam la gindurile noastre de zi cu zi. Nu a teama ci a bucurie, a multumirii pentru inca o zi in care sintem in stare sa ne imbratisam copiii si sa zimbim...
pisi_ella spune:
quote:
Originally posted by Alyssa
Dumnezeu s-o odihneasca pe mama ta! Imi pare sincer rau de pierderea ta!
Sentimentul de frica pe care il ai cred ca este legat de gindul propriei tale morti, a efemiritatii vietii in general. Fiecare murim in fiecare zi cite un pic. Zilele, la fel ca orice in lumea asta sint finite si este un adevar pe care trebuie sa il acceptam si sa il adaugam la gindurile noastre de zi cu zi. Nu a teama ci a bucurie, a multumirii pentru inca o zi in care sintem in stare sa ne imbratisam copiii si sa zimbim...
_Ella, 
Emma & 
MateiPovestea nasterii lui Matei ;)
http://www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=58237
Deschide bratele spre schimbare, dar nu-ti pierde din valorile tale.
Rufus spune:
Si totusi, de ce (de cine) ti-e frica?
Atunci cand a murit tatal meu, eram cu el si imi aduc aminte ca am avut si eu un sentiment de acest gen; cred ca era frica de moarte pur si simplu. O fi si la tine la fel?
Eu as aduce un preot in casa si as fi mai ingaduitor cu mine, mi-as da mai mult timp.
poze multe cu noi
Adria_ spune:
Si eu am patit cam acelasi lucru atunci cand a murit tatal meu. Doar ca nu ma puteam gandi deloc la el. Imi alungam orice gand imi venea despre el. Mi se facea frica si instantaneu ziceam "Tatal nostru" in gand. Si toate gandurile astea veneau seara mai ales. M-am impacat tarziu cu moartea lui. Si mi-am dat seama ca acea frica era de fapt sentiment de vinovatie. Ma invinovateam ca n-am facut mai multe pentru el. Acum stiu ca n-a fost vina mea. Poate si la tine sunt aceleasi sentimente de vinovatie pentru ca, la un moment dat, in mesajul tau te indoesti acum ca acel tratament ar fi fost cel mai potrivit pentru mama ta.
Nu trebuie sa te simti vinovata. Nu noi controlam viata si moartea.
karmen spune:
Adoliana,
imi pare rau pentru pierderea suferita, este o perioada grea pentru tine dar alaturi de noi sper ca vei gasi alinare.
Nu am nici un sfat din vreo carte de psihologie ci vreau sa-ti spun ca am trecut si eu prin aceeasi experienta cumplita, aveam 15 ani. De uitat nu-ti face griji ca n-o vei uita niciodata. O parte din sufletul tau care i-a apartinut ei, va fi pierdut. Eu cel putin asa simt si acum ca lipseste ceva din mine. Am o familie minunata, am alte satisfactii dar nu am totul.
Spui ca te temi, nu inteleg de ce. Daca ar fi in viata te-ai mai teme? Sigur ca nu. Cand te-au uitat la ea, nefiind in viata ce-ai vazut? Ceva infricosator? Sau era doar corpul mamei tale, acel corp care ti-a dat viata, te-a ajutat sa cresti. Moartea este ceva necunoscut si de aceea noi avem tentinta de a resimti frica fata de tot ce inseamna asta, dar totusi gandeste-te in continuare la mama ta ca la o persoana care nu mai traieste nu ca la un "strigoi". Imagineaza-ti o situatie fantastica, care probabil apare deja in constiinta ta: "ca ar apare ea la un moment dat si ti-ar vorbi". Ce ai face? Ai fugi speriata sau ai imbratisa-o, spunandu-i cat de mult iti lipseste?
Carmen Ghilescu
viermisor spune:
quote:
iubirea se transmite de dincolo...este o forta prea mare care sa fie oprita de un prag.Visele sint o cale de comunicare cu cei care au plecat.Stiu din experienta...
Inca am lacrimi in ochi, pentru ca desi nu stiu cat de chinuitor si dureros este sentimentul pierderii cuiva atat de drag, am suferit la fiecare 'poveste', doar inchipuindu-mi ce simtiti.
Eu am auzit-o pe mama spunand ca dupa catva timp de la moartea bunicii (eu aveam 5 ani), cand inca nu-si revenise si plangea incontinuu, a visat-o pe bunica care i-a spus in vis sa nu mai planga ca ea nu se poate odihni din cauza ei. De atunci nu a mai plans deloc, gandindu-se ca ii poate face rau.
Mari & Bianca(18.07.2004)
Oamenii uita ce ai zis sau ce ai facut, dar nu uita niciodata cum i-ai facut sa se simta.
http://community.webshots.com/user/viermisor100
Danelutza spune:
Condoleante Ana, imi pare rau pentru mamica ta.
Cind a murit fratele meu, doar preotul m-a putut ajuta sa scap de frica, imi era frica sa stau in casa singura, asta numai seara, plingeam, urlam tot timpul, deci doar un preot te poate ajuta, au ei rugaciuni pe care le citesc in astfel de situatzii.Isabella de la 6 la 10 luni
www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=53616" target="_blank">Povestea nasterii principesei noastre
Daniela si principesa ISABELLA (5 iunie 2005)
Poze cu ingerasul lui mami