S. V. ...

martie îngenuncheat sub zăpezi,
maică, vine sfârşitul lumii!,
dar vine frumos şi alb şi înşelător,
ca o momeală pentru păcătoşi
şi mi se cuvine un sfârşit de poveste,
mi se rup cercuri de fier în jurul inimii;
cerul nu se mai satură de nins,
corpul meu bolnav de bine trebuie acoperit,
ca martie îngenuncheat sub zăpezi,
în această apocalipsă blândă,
de care nimeni nu se mai sperie...



se plâng de mine îngerii că mint,
că uit secunda morţii închisă în lumină
şi că postesc adesea de toate câte simt,
sub spada judecăţii ce sigur va să vină

se plâng de mine îngerii că plâng,
la căpătâiul oricărei iubiri de contrabandă,
cu lacrimile minţii în noapte ce se strâng,
în sunete drăceşti de dulce sarabandă,

se plâng de mine îngerii că plec,
pe linii secundare ce duc în alte vieţi,
că peste marginea credinţei vreodată mă aplec,
să văd cum moare seara, crescând în dimineţi...



cercuri pe apă ca inele de noapte
şi afară mai plânge un blues temporar
şi un ţipăt stingher se despică în şoapte
când te plânge în suflet, monoton şi amar.
trec perechi, oglindite-n vitrine
şi fac gesturi pe care ai putea să le faci
şi se rupe în lacrimi aşteptarea din tine
în fibre de suflet, când vorbeşti şi când taci.
un oraş împrejur, ca un zid care-apasă
plin de oameni prea vii, de prea multă culoare,
de dureri mult prea mari de care nu-ţi pasă
când în loc de cuvinte ai semn de întrebare...


ce culoare greşită a unui cuvânt,
o măsură prea mică pentru fiece frază
şi secunda prea lentă din acest jurământ,
numărată cu vocea despărţirii care urmează,
oare unde, oare când,
tu plecând şi eu rămânând,
eu murind şi tu respirând
un aer prea tare pentru plămânii uitării,
o cadenţă prea scurtă pentru gheara durerii,
prăbuşirea în absintul unui poem muribund
născut unde şi când,
tu trecând, eu sperând
eu rămânând, tu încercând
să eviţi cât poţi singurătatea tăcerii...


nu pot să fac greva uitării
şi nu pot să şterg cu buretele tot ce e scris,
undeva în mijlocul sufletului
şi nici să am încăpăţânarea mării
de a trece mereu ÅŸi mereu
peste castelul fragil al oricărui vis,
căci, iubitule, sunt secunde în care,
memoria e ceva viu care doare,
e ceva adormit care se trezeÅŸte
în momentul cel mai nepotrivit,
e diametrul cel mai tăios,
al cercului cel plin de lumină şi frumos
ÅŸi poate tocmai asta este ce ne desparte uneori,
faptul că nu uiţi decât atunci
când adormi şi când mori...


undeva se adună cuvinte în mine,
pregătind un asalt către tot ce voi fi,
dezordonând ordonate destine,
rupând gemene sensuri în asimetrii.

undeva e o stivă de lacrimi uitată,
care doare atunci când vreau să zâmbesc,
schimbând ora rotundă în secundă pătrată,
dăruind perfidului logic ceva omenesc,

undeva un organ bolnav de iubire,
se loveşte de graţia cuştii ce sunt,
se sfâşie game stridente la prima citire
şi se-adună cuvinte în colţuri de gând...


e secolul acela
în care te temi şi de mine
căci atingerea noastră poate fi întinată
de teribilul virus.

e secolul acela
în care ideile noastre, intrate în maşină,
se pot molipsi ÅŸi ele,
devenind absurdităţi sau măreţe reverii.

e secolul acela
unde nu mai mori de moarte,
unde nu mai sunt mitologii,
unde panica e starea naturală
din care nu se mai poate fugi...