Simt nevoia sa ma pedepsesc...

lorelei_19 spune:

Am citit in vara o carte (de fapt doar am inceput-o), o carte care se numeste "Noteaza si actioneaza". Nu-mi mai amintesc autorul, mereu uit numele autorilor, dar m-a impresionat foarte mult. Printre altele, autorul spunea ca foarte multi oameni au o parere rea despre ei insisi si-si spun mereu: "numai de n-ar afla ceilalti cum sunt eu de fapt...". Cred ca multzi trecem prin asta, in fine, si eu am avut o perioada asemanatoare si m-am oprit in momentul cand mi-am dat seama ca mi-e din ce in ce mai greu sa fiu fericita, ca ajunsesem sa-mi fie teama sa mai rad, pentru ca "totul se plateste" si orice secunda de fericire, se plateste cu lacrimi si suferinta. O teorie catastrofala, care m-a costat cativa ani de nefericire si neincredere in mine insami.
Am avut la fel ca tine curajul la un moment dat sa recunosc in fatza mea insami ca nu e bine ceea ce fac, ca ma autodistrug, iar de aici pana la a-mi reveni, n-a mai fost decat un pas, pas pe care l-am facut tot cu ajutorul unei carti: "fortza gandirii pozitive", carte scrisa de Peale (na ca l-am retinut pe asta ), o carte care mi-a turnat in suflet incredere in mine si-n viata, in viitor si in fericire.
Iti doresc sa te regasesti si tu si sa ai curajul sa arati si celorlati cine e adevarata "Adela". O sa fii uimita cati oameni te vor place, asha cum esti tu cu adevarat. Toate cele bune.

"Unde exista dragoste, exista si Dumnezeu" - Tolstoi

conchita spune:

quote:

---

Originally posted by Donia
Atat am putut sa fac la momentul respectiv, dar asta nu inseamna ca nu sunt capabila de mai mult, ci ca, in perfectiunea mea, am atins pragul de sus. Data viitoare poate o sa incerc sa ridic pragul perfectiunii mele. Poate voi reusi, poate nu... asta nu ma face un om rau in ochii mei, continui sa am aceeasi parere buna despre mine.

---

mare vorba ai spus! mie mi-a luat ani si ani de zile sa descopar asta, fac insa exercitii de disciplina a mintii de cateva luni de cand am avut aceasta revelatie (de fapt, m-a ajutat sotul meu sa inteleg fenomenul :-)). inca ma simt rau cand nu reusesc si cad in extrema Adelei - poate de aceea si rezonez asa bine cu ea- , dar perseverez! nu m-am ridicat la asteptarile cuiva? excelent, si ce daca? ce, persoana respectiva traieste cu gandul sa se ridice la nivelul asteptarilor mele, oare? as fi fericita, stare pe care o doresc si Adelei, daca as reusi sa nu imi insel mie personal asteptarile, asta e cel mai important. si mai important este insa sa ajungem sa ne cunoastem suficient incat sa nu ne ridicam singuri stachete prea mari, ca viata mai e data si pentru bucurie simpla, nu numai pentru intreceri, incercari, etc. Adela, mai scrie-ne, uite cate fete ai cucerit deja! ca sa te fac sa zambesti nitel, iote iti marturisesc cu ce m-ai cucerit pe mine: ti-a ramas intacta inocenta, poate nu iti dai tu seama, dar e intreaga, in ciuda suferintei si a depresiei. tu spui adevarul despre tine cu atata curaj si cu asa farmec, incat e imposibil sa spui ca ti-ai pierdut speranta in propria fericire. pai ia uite cata incredere coplesitoare inca mai ai in oamenii de langa tine! asta e curaj de curaj!

devylla spune:

Adela iti citesc subiectul de la inceput.Am vrut sa iti dau primul raspuns la postul tau.Dar mi s-a facut frica ca poate raspunsul meu nu te va putea ajuta(neincrederea mea).Dar uite ca mi-am citit gandurile in posturile celorlalte fete.
Ultimul tau mesaj,spui ca nu vrei sa dezamagesti,ca nu merita cei din jur sa-i dezamagesti,ca ei nu cunosc o alta Adela,ca nimeni nu te-ar iubi.
Eu iti spun,ba dezamageste,fi tu.Spune NU de cate ori simti nevoia ca asa trebuie sa faci pt TINE,nu te mai gandi la ce VA SPUNE LUMEA.fa ca viata ta sa iti placa si sa fi TU fericita,nu trai pt a fi pe plaxul altora.FI EGOISTA,uneori este mai bine.
Ce incerc sa spun este doar sa incerci sa traiasti pt tine,vorbeste cu sotul tau deschis,chiar daca ai impresia ca nu se va rezolva nimic,ca il vei dezamagi....poate ca si asta se va intampla,dar sunt sigura ca si el te-a dezamagit pe tine ...macar o data.Daca te iubeste va face tot ce ii sta in putere ca sa te inteleaga si sa depasiti momentul.Daca vei continua asa la un moment dat se va sf casatoria voastra.
Cred ca ma repet,dar iti spun traieste pentru tine.Dute la plimbare,priveste copacii,toamna,pasarile....VIATA.
Aseaza-te pe un scaun si gandeste-te cum ai vrea defapt sa fie viata ta!De ce te ascunzi,de ce nu iti arati adevarata personalitate?Da intradevar este riscant,poate vei pierde niste prieteni....dar vei castiga alte inimi si alt respect si fei fi fericita,vei fi tu.
Nu am fost copilul perfect,dar mama mi-a dat impresia de mai multe ori ca am dezamagit-o si ca ar fiu avut asteptari mai mari de la mine.Ca sa ajung mare si sa imi spuna ca defapt am fost un copil bun.
Ce vroiam sa spun este ca a fi un copil bun,nu inseamana a avea 10 p linie la scoala,de a nu iesi din vorba parintilor.....inseamna sa ai propria personalitate si sa intelegi doar ce e bine si rau,restul.....sa fi tu!
Dar cred ca chiar daca noi toate iti scriem vorbe frumoase,altele vorbe grele.Chiar daca avem cele mai bune intelntii nu te putem ajuta in adevaratul sens al cuvantului.Asa cum ai putut sa iti deschizi sufletul in fata noastra ...vei mai putea odatda.Si sfatul meu este sa te duci la un psiholog,te va ajuta foarte mult.Prin ce treci tu acum asa in termeni medicali se numeste :Depresie! Toti avem depresii,mai mici mai mari,tratabile fara ajutor,sau mai grave care cer ajutor profesionist.Fati curaj si mergi la un psiholog.
si scuza-mi greselile de gramatica!











poze noi
bubulinele
'Populatia planetei creste continuu, in timp ce inteligenta ei ramine constanta.'
Sabina

adelamaria spune:

O sa ma ucideti...Singurul lucru care imi vine acum in minte asta e: "killing me sofltly..." e un cantec...Am plans din nou; a doua oara in doua zile, dupa ce toata noaptea m-am gandit ca poate n-ar fi trebuit sa scriu. Mi-e teama de ceea ce am inceput...Insa stiu ca sentimentul asta e normal, mai ales daca se adevereste ceea ce spuneti voi: ca trebuie sa ma reinventez, pur si simplu!...si nu stiu daca pot. Si mi-e teama de ceea ce voi gasi...
Nu vreau sa fiu patetica, nu vreau sa starnesc simpatia nimanui...Sau poate vreau?!? Ar fi culmea...Dar ar fi chiar atat de gresit? Sa vreau sa ma asculte cineva?...N-o sa-mi cer scuze pentru ca am fost sfatuita sa n-o mai fac, dar tot pot sa ofer celor care vor pierde din timpul lor langa cei dragi ca sa-mi citeasca mie nebunia.
O sa evit sa fac referire la persoane in mod direct, desi "numele" voastre au ramas in sufletul meu, iar pe unii va cunosc de mult, de pe forum...Dar pentru mine sunteti cu totii doar un...val...un val de lucruri bune, pozitive, frumoase care vin spre mine...Iar mie inca nu-mi vine sa cred!
Vreti sa stiti cum a inceput totul? Sau cum cred eu ca a inceput...Cu un tata care bea si o mama care suferea atat de mult...Oameni buni, muncitori, normali, cu familii normale, de conditie medie...Oameni care se iubeau, dar care isi faceau rau...As putea zice ca am invatat asta in familie, nu?...
Vedeti deja suna a poveste pentru terapie...Iar asta plictiseste...E banal. Sunt atatea familii care trec prin asta...Dar voi continua; pentru ca sunt lucruri pe care nu le-am spus nimanui, niciodata si asta e singura mea sansa!
Continuarea? Fireasca...apar copiii...mai multi...Unul dintre ei chinuit de chinul mamei, de tot zbuciumul...De promisiunile incalcate (asa e boala asta, pacatoasa!)...Sperand la inceput de fiecare data...invatand apoi ca "fiecare clipa de speranta si fericire se plateste scump"...deziluzie, ura, durerea pe care doar neputinta ti-o provoaca!!...Un copil care nu putea sa faca altceva decat sa priveasca, sa se faca mic intr-un colt si sa caute cu disperare moduri de a recompensa durerea mamei, de a pastra "armonia". A facut tot ce-a putut, tot ce-a stiut si totusi nu reusea...Dar macar privirea parintilor era linistita atunci cand priveau spre el. Atat a putut! A invatat din plangerile celorlalti care e ordinea fireasca, ce e considerat bun si rau...si a aplicat! Chiar daca uneori ar fi vrut sa fie altfel...Dar cum ar fi putut?? Echilibrul era mult prea fragil...
Si-a vazut mama in pragul disperarii, vomitand pastilele luate...A fost scos din camera mult prea tarziu si oricum, a stiut cand le luase, noaptea, tarziu, dupa ore de plans...Doar ca nu a putut s-o opreasca, nu stia...
Cu toate astea, o copilarie normala, cu parinti care se iubeau, care isi iubesc copiii, o familie unita si slava Domnului, fara abuz fizic! Doar cu boala...si suferinta psihica...Dar am razbatut!...Am trecut peste toate astea! Desi copilului respectiv inca ii este teama sa sune si sa intrebe ce fac parintii de teama de a afla ca boala s-a intors...Chiar daca au trecut 2 ani...Copilul inca continua sa faca ce vor si asteapta ceilalti...Nu poate face altfel...ii este teama...Nu vrea sa strice echilibrul...
Dar acum miza e imensa: ceilalti isi doresc parca prea mult. Il vor intr-o tara straina, plecat s-o ia de la zero, din nou...Au incredere in el, atata incredere, atatea sperante!!!
Copilul?...Isi doreste din suflet un copil...Ei nu stiu...Nu stiu ca lupta e epuizanta, ca a devenit obsesie, ca a trezit monstri...Nu stiu ca dorinta lor de mai bine, visele lor le omoara copilul incetul cu incetul, zi de zi...Pentru ca visele lor nu se pot realiza daca se implineste visul lui...Pentru ca cineva trebuie sa aiba prioritate...

Nu acuz si nici nu ma autocompatimesc. Ba chiar acum cred ca nici nu mai urasc...doar ca nu stiu daca am iertat...Stiu ca s-ar fi putut mai rau. Ati vrut sa stiti povestea...Ma rog doar sa am puterea de a o ascunde in continuare! Nu e vina nimanui..fiecare isi duce crucea...

Mica-mica spune:

Da, adelamaria, multi facem acest lucru, iubim si incercam sa facem tot pentru a aduce un zambet celor pe care ii iubim, chiar daca suferim sau poate nu ne dam seama, zambetul celor dragi e ca o raza de lumina, si daca obtinem un zambet, vrem mai mult, eforturile sunt mult mai mari si in acest cerc nu ne mai vedem pe noi si ne trezim la un moment dat ca nu stim sa ne iubim si pe noi .
Fa-ti curaj si traieste si pentru tine, invata sa te iubesti pe tine.

Sabina spune:

Draga mea,

de ce nu incerci o discutie sincera cu parintii tai , calm, in care sa le explici ca nazuintele tale sunt cu totul altele, ca nu vrei in strainatate, ca vrei sa fii alaturi de ei la batranete nu sa comunicti prin telefoane saptamanale, ca iti doresti un copil care sa le aline lor zilele si sa-i inveseleasca, sa le spui ca pentru tine e foarte important sa ii vezi multumiti de tine, dar ca nefericirea ta nu are cum sa-i fericeasca.Spune-le ca esti la fundul prapastiei pentru ca nu te simti in stare sa faci ce vor ei, si garanteaza-le ca ce vei face tu pe cont propriu ii va entuziasma mult mai mult, spune ca vrei sa ii surprinzi cu tine insati, nu cu imaginea lor despre tine .


poate ca mama ta te vrea departe tocmai pentru ca stie ca suferi...ca sa te indeparteze de "sursa raului". Eu cred ca un bb v-ar schimba in bine vietile, n-ar mai fi timp pentru depresie, ar inflori mama ta, sunt convinsa.Cred ca pe undeva ceilalti se asteapta la tine sa preiei controlul, inteleg din cele povestite ca tu erai oaza lor de liniste si normalitate.Ei depind de puterea ta, asa vad eu situatia, daca gresesc, rog psihologii sa ma corecteze.




Sotul tau ce spune? Vrea copilas acuma?





sunt alaturi de tine


PS Esti o persoana religioasa?

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia



Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

denizel spune:

adela draga, eu abia acum am deschis subiectul asta. Ce multe prietene ai!!
Inca ma chinui cu asta, dar am inteles in sfirsit ca e imposibil sa multumesti pe toata lumea. Nu numai ca e imposibil, dar e si nefolositor si pima la urma, deprimant. Inca imi e greu sa fac si sa spun ce simt(bineinteles, fara a da in mojicie), dar cred ca sunt pe drumul cel bun. Si eu am trait sub spectrul lozincii"vaaai, nu te gindesti ce-o sa spuna X?".
Gata, nu ma mai intereseaza! N-are decit sa spuna!
Pe mine, m-a ajutat mult(in afara de carti ca "Forta gindirii pozitive") construirea unei relatii cu Dumnezeu. Pentru El, eu sunt importanta, atit de importanta incit a ales sa moara pentru mine. Asta imi este de ajuns. Poate ca suna patetica si simplista abordarea asta, dar pe mine chiar ma ajuta. Daca am o relatie buna cu Dumnezeu, totul pare foarte usor in relatiile cu oamenii(deh, in relatia cu mama mai am probleme, da' le rezolv io! :))

Nu vreau sa crezi ca umblu cu periute, dar chiar esti deosebita(in bine. in foarte bine!!)

" Maamiii, îmi place pielea ta. E ca de câltitză" :)) - din jurnalul unei mămici de băietzel.

flavia maria spune:

adela si totusi ce a declansat starea asta a ta??? trebuie sa fie ceva sau cineva care sa-ti fi activat toate trairile acestea !? ne poti spune cand au inceput??? (probabil nu imi vei raspunde dar eu oricum astept....)

mama lui bebita(29.05.2004)

flavia maria spune:

revin... nu mai astept un raspuns pentru ca l-am gasit in ultimul tau mesaj....

mama lui bebita(29.05.2004)

adelamaria spune:

Probabil tind sa devin deja ridicola...daca nu cumva deja am devenit...dar ceva ma tine langa calculator, ceva ma face sa raspund...Poate ca dorinta de a intelege, nevoia de a ma intelege...
Cand a inceput? Nu stiu...poate in momentul in care pentru prima data nu am mai reusit sa iubesc si sa cred in ceea ce credeau ei!
Parintii mei imi vor binele, prietenii mei imi vor binele, toti ma imping sper un singur lucru, o singura decizie...Exact intr-un moment in care eu simt ca viata mea trebuie sa o ia in alta directie...Bad timing, nu?
Stiti ce e mai dureros? Ca am invatat sa cred in dorintele lor pentru mine, m-am supus si ...niciodata nu mi-a fost rau, cel putin nu in aparenta! M-au invatat de bine, m-au indreptat spre lucruri bune, nu m-au lasat sa gresesc...Am facut alegeri bune, urmandu-le parerea...Pretul? Nu am nimic al meu...
Ce as putea sa reprosez? Ca-mi vor binele??? Nu, ar fi prea dureros...Dar ce sa fac, cum sa fac sa inteleg si sa cred si de data asta? Cum sa renunt, sa-mi aman visele si dorinta si iubirea si de data asta?...Caut o cale...

Sotul? ...O alta persoana care are incredere in mine...Care isi spune speranta de mai bine in mine..."Tu ce crezi?" "Cum crezi tu, iubita...", "Daca asta iti doresti..." Nu, nu sunt fraze ce arata o lipsa de hotarare sau un om indecis, slab. E un om care ma iubeste, dar care nu stie...Ar fi speriat sa stie, total bulversat...E barbat, are nevoie de date concrete, nu de zapaceala mea..."Vrei copil?" "Bine, il facem...Crezi ca o sa ne descurcam?...", "Daca tu crezi..." Dar stiu ca e si visul lui sa plece din tara, iar un copil...l-ar impiedica...Asta mi-a spus-o; nu atat de brutal, dar mi-a spus-o...Sau asta am inteles eu...e o logica simpla, de altfel...
Sotul? Inca o persoana pe care o iubesc, dar care are nevoie de Ada lui, asa cum o stie de atata vreme...
E ca o panza de paianjen toata povestea asta...Am mintit si m-am mintit prea mult timp. Sper doar ca agonia sa fie scurta. Sa amortesc cat mai repede, sa regasesc acel ceva care sa ma re-anestezieze...Am trait asa pana acum...de ce n-as putea si de acum incolo?...Recompensa? Zambetul multumit al celor din jur...