O poveste cu catzei si pisici

am primit aceasta poveste de la Ioana, mamica lui Eric (un bb de 6 luni). Pentru ca ea inca nu e membra a forumului si pentru ca mie mi s-a parut draguta povestea, o postez si aci, poate vreti s-o cititi celor mici.




Ioana Tomodan




RĂSPLATA DOCTORULUI
NIC



lui Eric






Încă de la început țin să vă spun că, deși sunt o mulțime de animale care îi datorează viața și îl iubesc pe Dr. Nic, ideea de a-i întoarce binele făcut îmi aparține mie. Miroase a laudă, știu, dar dacă acesta e adevărul, cred că e normal să vă prezint faptele exact așa cum au fost. Dar să vă spun cum a început totul...
Eu sunt un cățel maidanez care își făcea veacul pe lângă un bloc de pe strada Margaretei. Oamenii care îmi dădeau de mâncare și se mai interesau de soarta mea mi-au pus numele Frank. Cum am ajuns eu în strada Margaretei, nu mai știu, probabil acolo m-am născut, căci alte locuri eu nu știu să mai fi văzut. Țin minte că atunci când eram mic (ca vârstă, vreau să spun, fiindcă altfel nici acum nu sunt prea mare) obișnuiam să dorm pe un preș din fața unui apartament de la parter. Acolo locuia un batrân singur, și am înțeles că petrecându-mi ceva timp în preajma lui reușeam să îi aduc un strop de bucurie în puțina viață ce o mai avea de trăit. Mâncare însă primeam și de pe la alții, nu doar de la acest protector al meu. Moșul mai avea o pisică, dar ea era privilegiată, în sensul că locuia chiar în casă, dormea pe o pernă moale instalată pe un fotoliu, și când avea ea chef ieșea afară să mai ia aer, iar atunci îmi dădea binețe și mai schimbam cu ea două vorbe. Pentru că dacă v-a spus cineva că între căței și pisici ar exista vreun război, să știți că nu sunt decât povești; eu mă înțelegeam de minune cu pisica Rita.
Dar asta a fost demult, v-am spus, când eram mic. Pentru că între timp bătrânul meu drag a plecat dintre noi. Rita a ajuns și ea să împartă un preș cu mine, de data asta fiind vorba de preșul de la intrarea în scara blocului. Eram cam incomozi, ce-i drept, pentru cei care doreau să intre sau să iasă, și mai ales pentru cei care nu locuiau acolo, ci veneau doar în vizită la diverși locatari. Auzeam destul de des întrebări ca: “Mușcă?” sau “Zgârâie?” sau “Au purici?”. Păi nu mușcam, și nici Rita nu zgâria, dar purici aveam amândoi, bineînțeles. Păi știți voi vreun cățel maidanez care să nu aibă purici? Dacă da, să mi-l arătați și mie, că am eu destui ca să îi dau și lui (sunt foarte darnic, să știți !). Și dacă eu aveam purici, și Rita împărțea preșul cu mine, iar iarna se înghesuia toată lânga mine ca să se încălzească, nu e logic că i-am dat și ei? Deci, oameni buni, da, purici aveam amândoi.
Dar ce să zic, făceam casă bună și cu puricii, până când un pici ce locuia în acel bloc și-a rugat părinții să ne ducă la un doctor veterinar ca să ne deparaziteze. Ce treabă o fi avut piciul ăsta cu puricii noștri, nu știu, dar am înțeles că era bine intenționat. Așa am ajuns să-l cunoaștem pe Dr.Nic, un bărbat tânăr, frumos, mare iubitor de animale, dar din cale afară de timid.
Am scăpat de purici, și trebuie să vă spun că abia atunci am simțit ce înseamnă să trăiești fără acești monstruleți în blăniță. Era altă viață. Primisem, și eu și Rita, câte o zgardă fermecată care ținea puricii la distanță. I-am mulțumit lui Dr.Nic, ne-am luat rămas bun, și ne-am întors la casuța noastr㠖 preșul de la intrare.
Dar viața dulce nu a durat prea mult, pentru că într-o dimineață m-am trezit și Rita nu mai era lângă mine.Am început să o caut, și am zărit-o la câțiva metri mai încolo, leșinată. M-am speriat îngrozitor. Ce puteam să fac? Am început să o strig disperat:
- Rita, Rita, trezește-te! Te rog, trezește-te! Sunt Frank, prietenul tău. Trezește-te, Rita, te rog…
Dar era în zadar. Și atunci m-am hotărât: știam unde are Dr.Nic cabinetul, nu era departe. Așa că am apucat-o pe Rita cu dinții de blana de pe gât și am târât-o până aproape de destinație. Când mai aveam câțiva pași de făcut, am pățit-o și eu. M-am împiedicat într-o piatră ascuțită și m-am tăiat la o lăbuță. Dar cum sunt un cațel curajos, am hotărât să nu mă dau bătut și mi-am continuat drumul până la ușa cabinetului, târând-o după mine pe Rita, care acum arăta și mai jalnic pentru că adunase în blana ei tot praful de pe drum.
Acolo tocmai ieșea din cabinet o doamnă însoțită de cățelul dumneaei, și ăsta a fost norocul nostru, pentru că ne-a văzut și imediat a anunțat doctorul. Mai departe nu mai știu ce s-a întâmplat pentru că am leșinat și eu de atâta efort. M-am trezit într-o cușcă, aveam lăbuța bandajată; mai aveam acolo un castron cu mâncare (care era delicioasă) și apă. Eram năuc. Ce era cu mine acolo? Unde era preșul meu? Apoi, încet, încetișor, mintea a început să mi se limpezească. Îmi aminteam. Rita! Ce se întâmplase cu ea?
În timp ce mă gândeam la toate astea, ușa salonului în care mă aflam s-a deschis. Dr. Nic și-a făcut apariția împreună cu o tânără domnișoară.
- Unde este Rex, cățelul meu drag? Întreabă tânara, rotindu-și ochii prin toată încăperea. Cum și-a petrecut noaptea?
- Domnișoară Silvia, iată-l pe curajosul dumneavoastră prieten, este în cușca aceea. A suportat foarte bine operația și s-a odihnit apoi.
I-am văzut cum se apropiau de cușca din dreapta celei în care mă aflam eu. În timp ce frumoasa domnișoară își admira bravul cățel, privindu-l printre gratii, am văzut cum doctorul nu o scăpa din priviri, și parcă l-am auzit și oftând un pic. În fine, poate că mi s-a părut, mi-am zis eu atunci, și oricum probleme mai importante aveam eu acum, trebuia să aflu de Rita. Astfel că am început deodată să latru nervos pentru a atrage atenția, ceea ce mi-a reușit din plin. Tânăra s-a speriat mai întâi, după care s-a apropiat de cușca mea:
- Ce avem aici, doctore? De ce este bandajat la lăbuță mititelul?
- Ce să vă spun, domnișoară Silvia, zise doctorul fâstâcit, cățelul acesta este o minune; o adevarată minune. Închipuiți-vă, a fost găsit ieri la ușa cabinetului, leșinat, cu dinții înfipți în blana unei pisici, nici ea mai zdravănă decât el. I-am examinat imediat și am vazut că pisica era otrăvită, iar cățelul avea lăbuța fracturată. I-am pus-o în ghips. O să își revină curând. Interesant este că aceste două animale au mai fost curând pe aici. Le-am recunoscut. Au fost aduse pentru deparazitare de un copil împreună cu tatăl său.
- Bine, doctore, dar pisica? Întrebă tânăra cu un aer preocupat și grav.
- E bine și pisica, se pare că nu era o otravă puternică și nici nu gustase prea mult din ea, dar o să dureze ceva vreme până ce o să se vindece stomăcelul ei. Dar se va face bine, sunt convins.
- Unde este? Aș vrea să o văd.
- Iat-o acolo, zise doctorul, arătând spre o cușcă aflată în partea opusă a camerei. Atunci am observat că pe rândul acela erau numai cuști cu pisici, așa că mi-am închipuit că pe rândul meu erau numai căței.
- Aveți un suflet nobil, domnișoară Silvia, dacă vă preocupă atât de mult soarta unor animale amărâte, fără stăpân, de altfel foarte drăgălașe, dar lipsite de noroc.
Mi-am dat seama că Dr.Nic încearcă să trezească ceva sentimente în inima tinerei, dar am zis că nu e cazul să mă gândesc acum la treburi matrimoniale, mai important era să îmi văd prietena. Și am văzut-o în cușca indicată de doctor; dormea adânc. Avea un somn liniștit. M-a înduioșat mult imaginea aceasta, și în acea clipă am simțit că trebuie să fiu lângă ea. Am început să latru disperat. Din păcate, fără efect, pentru că cei doi nu au înțeles că voiam să ies de acolo. Tot ce am reușit să fac a fost să dau tonul celorlalți căței. A ieșit un adevărat concert de lătrături. Și credeți că pisicile s-au lăsat mai prejos ? Nici vorbă. Ne-au acompaniat cu niște mieunături superbe. Numai Rita nu se trezea, ceea ce începuse să mă îngrijoreze și să mă facă să latru și mai tare. Dr.Nic nu mai știa pe cine să liniștească mai întâi: pe noi, animalele – pacienții lui – sau pe domnișoara Silvia, care se albise toată la față, tremurând din toate încheieturile, speriată fiind de hărmălaia pe care chiar eu o produsesem.
În final ne potolisem. Dându-mi seama că latru degeaba, am încetat, iar ceilalți au tăcut și ei de îndată. Tânăra a ieșit din salon împleticindu-se, sprijinită de Dr.Nic. Atunci am început să strig:
- Rita ! Rita !
Chiar pisica ce se afla în cușca apropiată de cea a prietenei mele m-a întrebat pe un ton iritat:
- Ce strigi așa? Și cine e Rita asta pentru care ne-ai deranjat pe toți?
- Rita e pisica de lângă tine, i-am zis nervos. De ce nu se trezește? Ce are ?
- Aaa, asta, zici ? Păi nu ai auzit că a fost otrăvită ? Să zici merci că a scăpat vie și să-i mulțumești doctorului Nic pentru asta. De altfel, toți de aici îi suntem datori. E normal să doarmă, prin câte a trecut, biata de ea. Se va trezi, nu-ți face griji. Apropo, eu sunt Kitty. Birmaneză pur-sânge, zise ea, foarte mândră de rasa ei.
- Serios? făcui eu. Eu sunt Frank. Cum ai ajuns aici? Și când te vizitează stăpânul tău?
- Sunt aici pentru că am căzut de la balcon, spuse Kitty, iar stăpânul tocmai m-a vizitat !
- Cum așa? Vrei să spui că stăpâna ta este aceeași cu a lui Rex?
- Nu, prostuțule, eu sunt pisica doctorului Nic. Ești cam greu de cap, și doar te-ai lovit la picior, zise ea ironică.
- Nu, zău ! Ești pisica doctorului Nic ? Și cum e posibil ca pisica unui doctor veterinar să cadă de la balcon?
- Chiar așa, cum e posibil? se băgă în vorbă și Rex.
- Da, da, să ne spui și nouă cum ai căzut de la balcon, interveniră toate animalele din acel salon.
- Dar credeți că e așa greu să cazi de la balcon când stăpânul tău e îndrăgostit? zise Kitty. Dr.Nic era foarte grijuliu și întotdeauna se preocupa să înlăture toate primejdiile în care puteam intra. Dar de când s-a îndrăgostit de domnișoara Silvia, abia dacă își mai amintește să mă hrănească. Așa că atunci când a deschis larg ferestrele și a început să cânte prin casă, m-am cocoțat pe marginea balconului ca să îi atrag atenția. Numai că, uitându-mă la el, nu am mai văzut pe unde calc și m-am dezechilibrat. Abia când am căzut cred că s-a trezit și stăpânul meu la realitate. Așa că pot spune că vina cea mai mare pentru starea mea de sănătate o poartă Rex.
- Eu? Cu ce sunt eu de vină? întrebă Rex din cale afară de mirat.
- Păi dacă nu ajungeai tu aici, nici Dr.Nic nu ar fi cunoscut-o pe stăpâna ta, așa că nu mi se mai putea întâmpla mie nici o nenorocire.
- Bine, dar eu nu am ajuns aici pentru că așa am vrut. Am fost operat, așa cum poate ai auzit. Am fost bolnav, și Dr.Nic mi-a salvat viața. Am înghițit o minge de ping-pong și doctorul a trebuit să mi-o scoată.
- Și de ce ai înghițit mingea, erai atât de înfometat? Domnișoara Silvia nu-ți dă de mâncare? întrebă Kitty pe un ton răutacios.
Aici am simțit că e cazul să intervin eu și să pun capăt acestei discuții ce începea să se transforme în ceartă:
- Câinii mai înghit obiectele cu care se joacă pentru că de cele mai multe ori sunt repeziți. Asta nu înseamnă nici că suntem înfometați, nici că suntem prostuți. Pur și simplu se mai întâmplă, am concluzionat eu.
Aș mai fi continuat să-i spun câteva acelei pisici îngâmfate, dar tocmai am văzut că Rita începe să se trezească. Și, bineînțeles, cum a făcut ochi, am întrebat-o ce i s-a întâmplat.
- Asta aș vrea să știu și eu, răspunse ea buimacă. Unde mă aflu?
Am informat-o rapid despre ultimele peripeții prin care am trecut, spunându-i că Dr.Nic a salvat-o iar acum trebuie să se recupereze, după care am întrebat-o cum a fost otrăvită.
- Îmi aduc parcă aminte că am mâncat ceva de pe la tomberonul de gunoi. Nici nu prea știu ce era, dar era gustos.
- Pisică calică ce ești, am certat-o eu. De ce era nevoie să mănânci de la gunoi? Nu îți mai ajunge mâncarea pe care o împarți cu mine, pe care o primim de la oamenii care ne iubesc ?
Dar o certam degeaba acum, faptul era consumat. Am preferat să schimb subiectul, mai ales că mai aveam ceva timp de stat în clinica doctorului Nic, așa că m-am hotărât să le povestesc colegilor mei de suferință cum l-am cunoscut noi prima oară pe doctor.
- Deci, care va să zică, voi chiar ar trebui să vă considerați norocoși că există Dr.Nic, zise Kitty, mândră tare de stăpânul ei. Și acum ce o să se întâmple cu voi dacă nu aveți stăpân?
Nu știam să răspund la această întrebare, dar imediat am fost lămuriți de o potaie hidoasă pe care până atunci nici nu o remarcasem:
- O să rămâneți aici până ce Dr.Nic vă va găsi un stăpân. Eu sunt internat de trei luni de zile. Nu mă plâng, o duc bine și aici, dar tare mi-aș dori să am un loc numai al meu într-o curticică, la umbra unui pom, și niște stăpâni cumsecade. Însă toți doritorii de animale care au venit până acum nici nu m-au băgat în seamă. Uneori stau și mă întreb: sunt chiar așa de urât?
Era cam pocit, într-adevăr, dar nu mă lăsa inima să-i mărturisesc acest lucru.
Acum nu știam ce să fac: să mă bucur că rămânem aici până ce vom avea un stăpân, sau să-mi fie dor de preșul nostru și de oamenii care ne dădeau de mâncare? Ideea de a avea un stăpân îmi cam surâdea, vă spun drept, dar îmi era și teamă să nu ajung pe mâna unui om rău. Și mai mult decât atât, nu vroiam în ruptul capului să fiu despărțit de Rita. Și pe când gândeam la toate acestea, tocmai ce o aud pe prietena mea întrebându-mă:
- Îți dai seama, Frank, că s-ar putea ca un iubitor de căței să urască pisicile, și invers, nu-i așa? Cred că în curând ne vom despărți. Presimt eu asta.
- Tu nu ai fost în stare niciodată să presimți, Rita, altfel ai fi presimțit și că mâncarea aceea de la tomberon era otrăvită și acum nu am mai fi fost aici. Așa că nu are rost să fii pesimistă. Iar eu cred că un adevărat iubitor de animale nu poate iubi doar câinii sau doar pisicile. Aceea nu mai e dragoste pentru animale, ci doar un capriciu, un moft. O să fie bine, o să vezi.
Dar și eu eram îngrijorat. Însă tocmai atunci am auzit ușa salonului deschizându-se și l-am văzut pe Dr.Nic intrând, însoțit din nou de domnișoara Silvia. Mare mi-a fost mirarea când i-am văzut apropiindu-se de cușca mea. Au rămas cam două minute studiindu-mă în tăcere, după care tânăra spuse:
- Doctore, cred că acest cățel este un adevărat erou. E incredibil cum a putut să o târască pe acea pisică până în pragul cabinetului dumneavoastră, salvând-o astfel. Mi-ar plăcea să am și eu un astfel de câine, de aceea m-am gândit să-l iau eu. Cred că o să se împrietenească cu Rex. Știți, eu stau la curte, și m-am și gândit cum o să arate cotețul acestui câine instalat chiar lângă cel al lui Rex.
Auzind una ca asta, imediat m-am gândit că o să mă despartă de Rita, așa că am început să devin agitat și să latru, privind numai în direcția cuștii prietenei mele. Și am avut noroc, se pare că Dr.Nic este un tip tare inteligent, pentru că imediat a întrebat-o pe domnișoara Silvia:
- Nu ați dori și o pisică cu nouă vieți? Se pare că asta încearcă să ne spună amicul nostru aici de față, zise doctorul, făcându-mi cu ochiul.
Și tare m-am mai mirat când mi-a făcut cu ochiul. Pe dată mi-a devenit și mai simpatic. Ce să mai zic, deja îl adoram pe acest om.
- Ah, da, pisica … zise domnișoara Silvia, întorcându-și privirea către Rita. Aș lua-o cu plăcere, dar dacă Rex nu o acceptă?
De răspuns i-a răspuns imediat chiar Rex, care s-a pus pe un lătrat ciudat, parcă avea un ton rugător. Eu înțelegeam ce zice, doar sunt și eu cățel. Zicea că o vrea pe Rita pentru că e o pisică norocoasă că a scăpat de o belea așa de mare cum e otrăvirea, și poate că va aduce noroc în casa și curtea stăpânei sale. Minunea cea mare a fost să văd că acel ton rugător a convins-o și pe domnișoara Silvia, care spuse:
- Se pare că nu am încotro, dacă vreau cățelul, trebuie să iau și pisica. Aș prefera să mă ajutați să ajung acasă cu Rex și noii noștri prieteni, dragă doctore. Singură nu mă voi descurca.
- Desigur, zise doctorul, în timp ce un zâmbet larg începuse să-i înflorească pe buze. Sunt încântat să vă ajut, și mai ales recunoscător că veți oferi un cămin acestor biete animale. Când doriți să le luați?
- Mâine de dimineață voi fi aici. Sper că veți fi pregătit.
- În regulă, domnișoară Silvia, ne vedem mâine de dimineață. Voi deschide cabinetul mai târziu. Și zicând acestea, au părăsit salonul, lăsându-ne singuri.
- Norocoșilor, norocoșilor ! strigau ceilalți pacienți.
- Așa este, spuse Rita. O clipă mi-a fost teamă că am să îl pierd pe Frank, căruia îi datorez viața.
- Și amândoi îi datorăm viața doctorului Nic, Rita, zisei eu. Cred că va trebui să îl răsplătim cumva, nu crezi?
- Ai dreptate, Frank, dar cum? Te-ai gândit la ceva?
- Păi un singur lucru știu foarte bine despre Dr.Nic, și anume că e îndrăgostit lulea de domnișoara Silvia și nu are curajul să i-o spună. Și dacă nu i-o spune, draga de ea cum să afle? Eu mă gândesc că aici ar trebui să intervenim noi cumva, ca să îi apropiem.
- Minunat, spuse Rex. Vreau și eu să vă ajut.
- Și eu, spuse și Kitty. Măcar să știu că nu am căzut degeaba de la balcon. Mă tem că dacă situația va continua tot așa, am toate șansele să mai cad o dată. Măcar să iasă ceva bun din toată pățania asta.
Și atunci am început să plănuim cum să facem ceea ce tocmai hotărâsem că trebuie să facem ...
A doua zi de dimineață, când nici nu făcusem bine ochi, ne pomenirăm în salon cu Dr.Nic însoțit de domnișoara Silvia. Parcă amândoi radiau de fericire, deși nu știu ce motiv aveau. Poate tânăra era emoționată că s-a mai pricopsit cu un cățel și o pisică, sau poate că era bucuroasă că îl avea pe Rex din nou acasă, iar doctorul era pur și simplu încântat de faptul că tânăra era bine-dispusă.
Am fost scoși toți din cuștile noaste și duși într-o mașină. Domnișoara Silvia s-a așezat la volan, Dr.Nic alături de ea, și noi pe bancheta din spate. După vreo cinsprezece minute de mers, ne-am oprit. Ajunsesem acasă, după cum ne informase Rex. Am intrat într-o curte deosebit de frumoasă, plină de flori. Rex deja o zbughise spre căsuța lui, un coteț foarte frumos lucrat, unde îl aștepta castronul lui cu cea mai bună mâncare pentru căței. Surpriza cea mare a fost când am văzut că lângă cotețul lui Rex se mai aflau încă două: unul identic, dar de altă culoare (al lui Rex era făcut dintr-un lemn roșcat, iar acesta nou era mult mai deschis la culoare), și încă unul la fel de frumos dar ceva mai mic. În dreptul fiecăruia se afla câte un castronaș cu mâncare și unul cu apă proaspătă.
- Ieri după ce am plecat de la cabinet m-am oprit la un magazin de unde am cumpărat cele două casuțe pentru noii veniți, ne lămuri domnișoara Silvia pe toți.
- E foarte frumos aici la dumneavoastră, spuse fâstâcit doctorul. Aveți într-adevăr o curte superbă, un loc propice pentru ca aceste animale să se simtă bine.
- Nu mai rămâneți un pic, să vedeți cum se acomodează ? spuse tânăra domnișoară după câteva minute de gândire (probabil până a prins curaj).
- Din păcate, trebuie să merg la cabinet. Sper că ... aaa ...
Și a amuțit.
- Ce ați vrut să spuneți, doctore? întrebă tânăra domnișoară, roșindu-se.
- A, nimic ... ziceam că ... sper că ... noii veniți să se simtă bine la dumneavoastră. Acum chiar trebuie să plec ... La revedere, domnișoară Silvia, zise Dr.Nic în timp ce se îndrepta spre ieșire, împiedicându-se în propriile lui picioare.
Tânăra rămase ceva vreme uitându-se în urma lui, oftând ușor. Apoi ne ură bun-venit, ne arătă noile noastre căsuțe, pe care noi le observasem oricum de cum am intrat, și intră în casă.
Era clar, trebuia să facem ceva. Dar asta a doua zi, pentru ca atunci am început să ne inspectăm noile locuințe, să gustăm din mâncarea pregătită pentru noi și să facem niște ture prin curte, ca să ne învățăm cu locul. După care am lenevit toți trei până a doua zi dis de dimineață, când am pus planul în aplicare.
Am sărit cu toții gardul și am luat-o la goană spre cabinetul doctorului Nic. Ne-am postat chiar la intrare, astfel că atunci când a sosit la cabinet, o oră mai târziu, mare i-a fost uimirea doctorului când ne-a văzut acolo. De cum l-am văzut, eu și cu Rex am început să ne gudurăm pe langă el, dând aprig din cozi, trezind-o și pe Rita care, tot așteptându-l pe Dr.Nic, adormise. Și cum se trezise, începu și ea să ne imite, dar torcând ușor, așa cum fac pisicile când vor să intre în grațiile cuiva.
Bineînțeles că, așa cum ne așteptam, doctorul a intrat în cabinet și a sunat-o de urgență pe domnișoara Silvia. Aceasta a venit cu mașina și ne-a dus înapoi acasă, dar numai după ce a schimbat câteva vorbe cu Dr.Nic în legătură cu acest incident. Din păcate doctorul nu a mai putut-o însoți pentru că deja îi sosiseră primii pacienți, dar noi am repetat figura în fiecare zi, până în week-end, când doctorul a putut să vină și el cu noi în mașină înapoi la domnișoara Silvia acasă. I-am auzit discutând mai întâi despre apucăturile noastre ciudate, de a evada din curtea aceea atât de frumoasă.
- Nu înțeleg, zicea tânăra, e ceva ce le lipsește? Nu le-am oferit un trai mai bun decât cel pe care cred că l-au dus până acum? Și l-au mai corupt si pe Rex.
- Sunt convins că o pot duce bine aici, dar cred că e de vină sângele lor de vagabond, își dădu cu părerea Dr.Nic.
Aici trebuie să spun că nu o nimerise. Adică noi făceam ceea ce făceam ca să îi deschidem lui ochii și să-i dezlegăm limba, să îl apropiem de acea frumoasă tânără după care ofta din greu fără să aibă curajul de a face ceva, și el nu pricepea ? Sânge de vagabond ?! Îl credeam mai deștept, dar se pare că dragostea asta nemărturisită l-a amețit de tot. Nu m-am supărat, deși Rita începuse să cam facă nazuri și să-mi spună:
- Uite pe cine ajutăm, vezi ?
Dar am pus-o imediat la punct, amintindu-i că dacă mai trăiește astăzi este pentru că a salvat-o Dr.Nic.
Atunci Rex avu o idee: începu să o tragă pe stăpâna sa înspre poartă, țopăind în același timp și învârtindu-și coada ca o morișcă.
- Vrea în parcul din apropiere, ne lămuri domnișoara Silvia. Obișnuim să ne plimbăm aproape zilnic acolo. Poate ați dori să ne însoțiti, doctore? Îl luăm și pe celălalt cățel cu noi (ăsta eram eu).
- Sunt încântat să vin și eu, zise doctorul roșindu-se tot. Azi vom lăsa pisica aici, dar dacă doriți, pot veni și mâine și o aduc și pe pisica mea, Kitty, poate se vor împrieteni.
Deci începea să prindă curaj ... Sigur că tânăra primi bucuroasă propunerea de a se vedea și mâine, și am pornit-o toți către parc. Acolo recunosc că am cam uitat de cei doi amorezi pentru că eu și cu Rex ne-am făcut de lucru cu o minge pe care o tot pasam de la unul la altul, până am căzut lați de oboseală. Abia când ne-am oprit să ne tragem sufletul, i-am văzut pe cei doi plimbându-se pe o alee ținându-se de mână. Ei bine, da, e adevarat, se țineau de mână. “Ura!” am stigat către Rex, se pare că am reușit. Faptul că i-am făcut să se vadă în fiecare zi, toată săptămâna, dăduse rezultate. Abia așteptam să-i povestesc Ritei.
Ce a urmat apoi, cred că ați ghicit deja: astăzi, când vă povestesc toate astea, trăim toți șapte fericiți într-o casă frumoasă și o curte superbă, plină de flori. La nunta lor am fost îmbrăcați și eu și Rex în costume de cavaleri de onoare, iar Rita și Kitty în domnișoare de onoare. A, nu ați înțeles de ce suntem șapte? Al șaptelea suflet este o puștoaică grăsunică, copilul drag al celor doi stăpâni ai noștri, născută cam la un an de la nunta lor. Azi are vreo trei anișori și ocupația ei de bază este să ne fugărească pe noi prin curte și să le tragă de mustăți pe bietele pisici care, fie vorba între noi, nu prea mai sunt tinere și gustă cam greu glumițele de genul ăsta, dar nici nu se pot supăra pe o astfel de fetiță zburdalnică și dulcică.
V-am spus povestea mea, dragi copii, ca să înțelegeți că toți oamenii care vă fac vreodată un bine trebuie răsplătiți tot cu un bine, pentru că aducându-le bucurie în suflet, veți fi și voi mai fericiți. Iubiți și animalele, toate câte sunt ele, și îngrijiți câte puteți, pentru că și ele vă pot aduce bucurie și vă pot face viața mai frumoasă. Avem nevoie unii de alții, și oameni, și căței, și pisici, și ce alte vietăți mai sunt pe lumea aceasta.
Să vă iubiți mult și să vă aduceți aminte de învățăturile bătrânului cățel Frank.
- SFÂRȘIT –


Anda, mama Irinei
fotografiile Irinei
Ce m-a invatat papusa...