Povestea Sofiei si a lui FIlip

De cand am descoperit DC-ul, cand fetita mea avea 5 luni, ma tot uit prin zona asta si imi doresc sa scriu si eu pataniile noastre, asa nesemnificative cum sunt. Acum dupa ani de zile, respectiv aproape un an, am reusit sa pun cap la cap povestile si sa le dau... publicitatii. Puteti sa radeti de mine ca m-am trezit si io abia acuma, iar daca aveti rabdare sa cititi, iertati lungimea si stilul.
N-am sa uit niciodata dimineata in care al doilea test a confirmat sarcina: tremuram ingrozitor, imi era greata, ameteam si l-am pus pe sotul sa mearga la baie sa vada rezultatul. Eu nu mai eram in stare, dupa atatea rezultate negative, sa privesc realitatea in fata. Nici ziua de Craciun, in care Mosul, prin intermediul doctorului Branescu, mi-a facut cadou o pata neagra cu un halou alb in jur pe ecranul ecografului (adica imaginea unei sarcini de patru-cinci saptamani), nici pe ea n-am s-o uit. Era o sarcina mult sperata, fiindca inaintea tratamentului pe care l-am facut aveam dereglari hormonale grave. Si iata ca, din prima luna in care am schimbat tratamentul, s-a intamplat: “incredibil”, cum a spus chiar medicul.
Atunci eram profesoara la un liceu de arte, tocmai in Ploiesti. In fiecare dimineata o proaspata gravida se trezea ca sa mearga (cu microbuzul) saizeci de kilometri pana la serviciu, unde asteptau sa o epuizeze cate treizeci de persoane (pe ora!). Acasa imi pregateam cursurile la calculator, uneori pana tarziu noaptea. Inca de la inceput am avut contractii si prin luna a cincea medicul mi-a recomandat sa nu ma mai obosesc “plimbandu-ma” pana la scoala si inapoi, asa ca mi-am luat concediu. Dar nu am avut parte de odihna, caci imi pregateam examenele si lucrarea de studii aprofundate, asta in timp ce zugraveam si aranjam garsoniera in care locuiam, spre a o vinde si a lua o casa “maaaare”. Calatoream foarte des cu autobuzul, uneori in conditii de nedescris, pentru a ajunge la cursuri. Faceam totusi efort, chiar daca nu era recomandat, a trebuit sa cautam apartamentul, sa merg la notariate si alte minuni. Pentru ca vechii proprietari nu au acceptat sub nici o forma sa plece mai devreme de o luna, a trebuit sa locuim la parintii sotului, care au avut grija sa simtim ca nu suntem la noi acasa. In fine, reuseam totusi sa am moralul la un nivel de plutire, eram zambitoare, radioasa si putin pe alta planeta, ca orice gravida, ma simteam intr-o stare cu totul deosebita, in special de cand comunicam efectiv cu copilul, il simteam clar, o fiinta de sine statatoare care se misca foarte mult, se trezea foarte devreme si-mi cerea de mancare, imi infigea din cand in cand un picior in ficat. “Catastrofa” psihologica a aparut insa intr-o zi cand noua proprietara a garsonierei a gasit de cuviinta sa ne acuze pe noi pentru niste probleme care au aparut ulterior in bloc si despre care sustinea ca noi am fi stiut. Ne ameninta si daca n-ar fi fost copilul, nu ne speriam noi. Colac peste pupaza, ma suna prietena si colega mea din Ploiesti, cu ingrata sarcina de a-mi aduce la cunostinta ca statul roman, dragutul, nu acorda concediu de cresterea si ingrijirea copilului mamelor care au contract de munca pe perioada limitata, cum aveam eu, adica. Am izbucnit: nimic nu mai raspundea legii gravitatiei in jurul meu, totul plutea in aer. L-am luat pe barbatul meu si am iesit tipand afara, in parc, unde cel putin puteam sa plang fara sa fiu interogata. A doua zi de dimineata am descoperit o sangerare si m-am speriat ingrozitor, am mers la spital si medicul mi-a zis sa stau foarte cuminte in pat si sa-mi iau antispasticele, ca n-are ce sa-mi faca. Mi-a trecut, dar mai aveam cateva zile pana la disertatie si nu mai aveam voie sa ies din casa. Parintii mei si-au facut pomana si au venit cu masina din Ploiesti, ca noi nu aveam masina, ca sa ma duca la facultate sa termin si eu cu scoala, ca daca o lasam pentru septembrie aveam sa vad eu ce inseamna sa fii lauza si cu un pitic lipit non-stop de tine.
Apoi a inceput nebunia zugravitului in noul apartament. Faceam in fiecare zi circa douazeci de minute, cu mersul meu de melc nervos, intre casa socrilor si noua noastra casa. Pe drum ii spuneam din cand in cand lui Marius, sotu': “Eu nu mai pot, ma doare iar, uite mai merg pana la blocul ala si ma las in jos, sa ma odihnesc, bine?” Ai mei veneau in weekend “in vizita” sa zugraveasca. Tata imi spunea “CTC-u’ ”, fiindca nimic nu mi se parea destul de bine si de rapid. Cand totul era aproape gata, mai ramasesera cateva detalii estetice de pus la punct, cand puteam in sfarsit sa locuim la noi in casa, s-a intamplat: intr-o dimineata ma uitam ca de obicei la filme in reluare, fiindca puiul nu mai dormea dupa ce pleca tati la serviciu. Am facut si niste exercitii din alea usoare de gravide, de care radea Marius mereu ("Ce e asta, ma? Gimnastica?" hihihi). A inceput sa cante o melodie apasator melancolica de Shakira (asa se scrie?) – sau poate asa mi se pare mie, fiind de atunci pe veci legata de ultimele momente “normale” in acceptiunea de atunci a termenului. Si deodata am simtit ceva: a inceput a doua sangerare, mult mai puternica. Am plecat la spital cu un bagaj improvizat, fiindca cel pe care mi-l pregatisem cat de cat era acasa la socri.
In tot ce a urmat un rol important il joaca faptul ca medicul meu era in ultima saptamana de concediu, plecat din tara. Imi lasase numerele de telefon ale colegilor lui si a trebuit sa ma las pe maini recomandate dar necunoscute. Cand am ajuns m-a consultat un medic de garda. Am fost apoi la ecograf, unde alt medic a folosit un termen: “decolare”. Pe jumatate plangand, imi venea sa fac o gluma: eu stiam ca am un copil, nu un aeroplan, cine decoleaza pe-acolo? Prima parere era ca ar trebui sa fac cezariana, dar nu era ceva sigur. Am fost trimisa la sala de nasteri unde in cele trei zile pe care le-am petrecut sub supraveghere am fost examinata de cinci doctori, fiecare de mai multe ori. Ce am vazut si ce am auzit acolo m-au pregatit cu adevarat pentru o eventuala nastere, desi n-a fost sa fie. Medicii recomandati au fost total devotati cauzei, la sfarsitul primei zile ma anuntau deja ca inca nu e cazul de cezariana, ca am un bebe mai micut si ar trebui sa mai asteptam (asta reiesea din examenele ecografice).
La sala de nasteri a fost palpitant. La inceput mai mult dormeam sau ma chinuiam sa adorm cu perfuziile in brat, intepenita intr-o pozitie astfel incat sa se poata inregistra ritmul inimii copilului pe aparatul acela buclucas. La un moment dat am simtit ca innebunesc, nu mai puteam sta asa, imobilizata pe spate, iar sefa sectiei striga la mine: “Da’ ce-oi vrea, draga, sa te duci la plimbare?” In acest timp femeile veneau, plangeau, nasteau si plecau. Apoi am inceput sa fiu mai mobila, desi nu plecam din camera. In doua dintre cazuri m-am implicat si emotional: o femeie care mai facuse o cezariana, avea placenta praevia si era in luna a saptea, dar ea nu stia nici ce are, nici cat de periculos este, pentru ca acolo nu ti se spune nimic, vezi-Doamne ca sa te protejeze. Ii spuneau: nu te misca de acolo, nu ai voie, dar nu ii explicau si de ce, a trebuit sa-i spun eu ce este si cat de periculos e sa te dai jos din pat daca ai hemoragie; totusi i-am spus cam tarziu, ea fiind deja in picioare sa mearga la baie, pentru ca infirmiera, ocupata cu lauzele, nu mai aducea odata plosca aia (ceruta de vreo ora). Au dus-o de urgenta la operatie si au fost amandoi salvati. A doua a fost o fata lasata sa se chinuie singura in travaliu, asa cum sunt de fapt toate lasate, din blazarea personalului sanitar. Ii poti intelege si pe ei, dar personajele principale sunt totusi bietele fiinte aflate in suferinta groaznica si lasate sa indure singure durerea si spaima pe care cu siguranta le-ar infrunta cu mai mult curaj avand alaturi pe cineva care sa le tina de mana si sa le repete ce trebuie sa faca si ce o sa se intample in continuare. Nu stiu ce s-a mai schimbat cu timpul, dar pe atunci, in Polizu, asa era, parturienele erau tinute intr-o ignoranta totala, nu erau dechisi pentru prezenta tatilor in sala, desi acest sprijin le-ar fi scutit, de fapt, pe asistente sau moase sa il acorde pe-al lor - cica un tatic lesinat ar fi pentru ei o grija in plus. In a treia zi am iesit pe holul salii si am asistat la o nastere, din spate, probabil multipara, pentru ca a fost foarte cuminte. Apoi, vazand medicii de acolo ca ii incurc si nu ma mai pot ajuta cu mare lucru, m-au trimis la salon.
Acolo am stat vreo cinci zile, n-am facut aproape nimic, m-am plictisit, radeam cu colegele de salon, dar nici ala nu prea era rasul meu. Noaptea dormeam greu, aveam arsuri si nu mai stiam cum sa stau, ma trezeam ca sa merg la baie si nu mai puteam sa adorm, ma plimbam pe culoare. In fiecare zi eram examinata, deja ma simteam ca un obiect de studiu, pentru ca, desi ma tratau cu “doamna” si aveau pretentie sa stiu tot felul de amanunte medicale cand eram intrebata (chiar daca facusem facultatea de arte, nu de medicina), totusi medicii nu vorbeau cu mine ca sa-mi explice anume ce au observat si de ce atarna soarta mea. Sefa sectiei, crizata, ma intreba la ce perioada aveam menstruatie inainte de sarcina si eu dadeam sa-i spun ca numai aveam deloc, o stimulam cu hormoni, iar ea striga la mine ca e o situatie grava, sa ma adun si sa-i raspund, ca sunt om cu facultate (!!!!!). Asistentele greseau fisele, incurcau pacientele, era o adevarata bulibaseala, unele fete plangeau ca nu mai nasc odata si alergau pe scari ca sa inceapa nasterea aia odata, altele ca nu trebuie sa nasca acum si au avut contractii, una din ele era mai in varsta, avea deja o fata de 16 ani si dorea sa faca cezariana, fiecare avea necazul ei. Totusi ne sustineam reciproc cum puteam, nu trecea ora fara sa luam o portie de ras asortata cu multa ciocolata. Au fost foarte intelegatoare si m-au incurajat si cand, dupa ce ma pregatisem sa indur chinurile nasterii, am fost anuntata ca o sa fac cezariana. Mi s-au invocat o droaie de argumente pro-cezariana: ca s-ar fi desprins placenta prea devreme, ca au vazut la eco lichid putin (pierdusem lichid si habar n-aveam, in timpul sangerarii), ca fatul e mic, ca nu ar mai fi crescut si daca e deja in suferinta din cauza placentei imbatranite ar fi periculos sa treaca prin travaliu, in fine, era o situatie dubioasa, corelata cu faptul ca nu puteam calcula cu precizie varsta gestationala si desi eu eram sigura ca era saptamana 38, ei nu erau si ecograful ii zapacea mai mult. Nu ma putea convinge nimeni ca e absolut necesara cezariana, ma speria ingrozitor, asa, pe nepusa masa, mai ales ca eram sigura ca mai dureaza doua saptamani. Toata sarcina ma pregatisem pentru o nastere normala si durerile ei, citisem trei carti si o brosura si de fiecare data cand urma capitolul cu cezariana nu acordam prea mare importanta, ii aratam sotului imaginile despre nastere si ii spuneam: “Asta-i cu cezariana, nu-i pentru noi.” Eu tot ma codeam, intrebam de ce nu pot astepta pana vine doctorul meu, ca poate el stie mai bine cum a evoluat problema; celalalt medic exasperat imi promite ca a doua zi am sa fiu prezentata “Profesorului” (adica directorul spitalului, cunoscut pentru faptul ca nu accepta cezariene decat in cazuri extreme). Cu acest gand m-am dus la culcare in seara aceea, nu inainte de a ma pregati... estetic: m-am epilat cu un aparat electric iar fetele din rezerva alaturata au iesit repede: “A, credeam ca v-ati pus aer conditionat” – si da-i si razi! Peste noapte m-am trezit ca de obicei si dupa ce am plans putin m-am gandit sa merg pe culoar sa scriu un bilet pentru “Profesor”, poate asa il conving sa nu ma opereze. Pana aici a mers puterea mea de convingere. De dimineata Marius vine sa vorbeasca personal cu Profesorul si ma anunta ca acesta nu are timp sa ma consulte. Atunci am facut o criza de nervi (alta) spunand ca daca nu ma vede Profesorul eu nu fac nici o cezariana, mi se parea prea umilitor pentru conditia mea de printesa-gravida. Si m-a vazut, dar m-a anuntat ca nu poate spune nimic la palpare iar in fisa scrie oligoamnios asa ca recomanda cezariana, sa ne hotaram cand. Medicul care ma avea in grija a scris ceva, m-a intrebat daca semnez ca stiu dar nu vreau cezariana, eu am zis ca fac tot ce spune el, nu ma puteam hotari cand dar sotul meu a hotarat el ca “azi” si azi a fost.
Am aflat apoi ca astfel am salvat fetita, pentru ca intr-adevar pierdusem lichid si ce mai ramasese era "spre verde", au spus ca doua zile mai rezista fara sechele. Stiu sigur ca obstetricienii si anestezistii s-au purtat exemplar. Cu toate astea am sa regret toata viata ca nu am auzit-o, ca nu am vazut-o, ca nu am fost prezenta s-o intampin, ca nu am trait si eu miracolul nasterii, cu toate chinurile ei.
M-au pregatit si m-au trimis la sala de nasteri. Acolo m-au intrebat daca am facut dus. Facusem, da’ ce, mai strica unul? Am intrat la dus, apa calda m-a calmat si i-am spus puiului sa fie cuminte, ca gata, asta a fost, de-acum o sa ne... separe, am plans putin de emotie si dupa ce am iesit a mai venit sotul meu si mi-a zis sa nu fiu trista, ca in curand o sa fiu “mami”, dar eu nu aveam nici un chef si imi venea sa-i zic ca eu sunt, de mult. Apoi m-au chemat. M-am dus singura, cuminte si moarta de frica. M-am asezat cu bratele desfacute si mi-au legat incheieturile. Pregatirile pentru operatie, pe care le auzeam clar, mi s-au parut foarte sinistre. Anestezista, pentru care ar trebui sa dau acatiste toata viata, era foarte calda si blanda. Mi-a spus “Gata, acum o sa vina somnul” iar eu nu-mi amintesc decat ca ii repetam intr-una: ”Mi-e frica, mi-e frica”. Aici “s-a rupt filmul”, prea devreme si prea neasteptat pentru mine si aici s-a sfarsit o epoca: aceea in care nu aveam, obiectiv vorbind, copil. Poate de aceea mult timp priveam cu nostalgie cate o burtica trecand pe langa mine cand eram cu fetita afara (imi ziceam: “As vrea sa mai fie asa”, iar ea: “Vreau sa se termine odata si sa fiu si eu asa”; nici nu banuiam eu ce va aduce o astfel de atitudine :)). Simteam atunci ca totul s-a terminat prea brusc, imi doream sa mai dureze putin, sa aibe un final normal, dar probabil nici o femeie nu poate spune ca nasterea sau ultima zi de sarcina a fost asa cum isi inchipuia.
Cand m-au trezit am auzit ca prin vis ca incercau sa-mi spuna ca am o fetita. Nu stiu prin ce minune am reusit sa-mi misc buzele si sa spun: “Stiti cum o cheama?” – “Da’ de unde sa stim noi?” – “SOFIIIIAAA!” Dintr-o data mi se parea absolut normal ca era fetita.
M-am mai trezit cand au venit doctorul si sotul meu si imi ziceau ca am salvat copilul la limita, ca sotul a fotografiat-o cand a iesit din sala, Marius spunea ca a vazut fetita, e foarte frumoasa. Vorbeam si vedeam cu greu, anestezicul ma apasa, dar ma gandeam tot timpul cat eram treaza la fetita. Peste cateva ore m-am trezit din nou, in niste dureri ingrozitoare, de taietura de cutit, iar una din partile taiate imi facea nemaipomenita placere sa se contracte singura! Dupa un timp m-am dezmeticit: eram in sala de terapie intensiva si langa mine mai era o femeie operata. Oare unde era fata mea? Ce facea fara mine, plangea? Mie imi cam venea sa plang. De durere si de dor de copil. Ce bine era cu ea, nu ma simteam nici o clipa singura, stiam ca e cu mine, o simteam in tot corpul. Am inceput sa vorbesc cu femeia de langa mine; sufeream la fel de mult. Nu stiu ce ne puneau in perfuzii, dar nu ajuta de loc. La un moment dat, noaptea, totul se linistise si se auzeau asistentele vorbind in rezerva lor. Atunci le-am strigat, aveam si noi tot felul de nevoi, ce sa mai, nici sa ne miscam de pe o parte pe cealalta nu reuseam, din cauza durerilor. Incredibil, ne-au auzit, vorbeau intre ele, dar nu au vrut sa vina, cica nu aveau practic cu ce sa ne ajute, noi eram in grija sectiei ATI!!! Nu mai tin minte cine si cand mi-a dat telefonul mobil de pe o masuta la care nu ajungeam, am reusit sa vorbesc cu sotul meu si l-am implorat sa vina. Mai mult nu-mi mai aduc aminte, eram foarte drogata. In noaptea aceea nu prea am dormit, mai mult m-am caznit sa ma intorc dintr-o parte in cealalta in dureri pe care mult timp le-am numit ingrozitoare, dar fara sa am amintirea lor clara. Nu banuiam cat de repede aveam sa-mi aduc aminte.
M-am trezit disperata sa-mi vad fata, dar parca toti se incapatanau sa mai intarzie. Intr-un final a venit asistenta ATI, ne-a intrebat « Ei, ce faceti ? » « Ce sa facem, doamna, uite mai nastem o data. » M-au dus la rezerva in scaunul cu rotile - draguta rezerva. Asistenta de la bebelusi (curand aveam sa-mi dau seama ca existau doua feluri de asistente, de bebelusi si de lauze - sau de "pasarici", cum ziceau ele :))) de dimineata era foarte draguta si intentiona sa ne ajute. Eu eram deja pusa in garda despre cum era fetita mea, dar cand am vazut-o, mi se parea normal sa fie exact asa, era ca si cum o mai intalnisem, exact asa imi doream eu sa arate fetita mea nou-nascuta. Mi-a aratat cum s-o pun la san, o vazusem pe prietena mea facand asta de nenumarate ori, dar nu stiam ca e asa de greu, imi picurau cativa stropi de colostru si mititica se chinuia sa prinda un mamelon neformat si sa traga ceva, acolo. Aveam sa ne chinuim vreo saptamana cu problema asta.
Urmatoarea asistenta nu a mai fost defel draguta, deodata a inceput sa-mi vorbeasca un pic de sus – probabil nu intelegea cum de-i cer atatea lamuriri, de parca ar trebui sa te nasti invatata cu alaptatul, schimbatul sau infasatul nou-nascutului. Nu stiu de ce eram ferm convinsa ca la maternitate au sa ne invete pe fiecare cum ne-a invatat la scoala sa scriem, indrumandu-ne mana, adica. Vise ! Asistentele veneau dimineata, ne cereau scutecul de unica folosinta, dezbracau copilul, il spalau, ii desinfectau buricul, ii puneau scutecul, il infasau, ele stiau cum, astfel ca picioarele sa nu-i fie legate strans, si ii dadeau liber. Iar daca nu intelegeai ce se intampla, sa-ti fie de bine ! Veneau pe rand si ma controlau daca a aparut lactatia, mie imi venea sa urlu, ma incurajau (bine au facut, recunosc) sa pun copilul la san cat mai des, dupa care ma lasau sa ma descurc. Colegele de camera aveau si furia laptelui, eu inca ma straduiam eroic, ma zvarcoleam de durere de fiecare data cand Sofia tragea din mameloanele cu rani, dar nu renuntam. Pediatra imi spunea sa o pun mai intai la san si apoi sa ii dau laptele praf pe care il primeam la trei ore, dar nu stiu cum se facea ca fetita sugea tot in contra-timp cu seringile cu lapte praf. Nici eu nu-mi revenisem din "overdose", deci nu prea stiam ce fac, imi faceam datoria sa o hranesc cand plangea si evitam seringile, ca sa suga mai mult de la mine. In aceasta prima noapte aveam sa primesc botezul de foc al depresiei post-natale, care isi facuse deja, cu semne mai timide, simtita prezenta. Pe la o ora, asa, fetita s-a pornit sa planga, si tine-te ! Nu se mai oprea, probabil de foame. Asistenta a venit, dupa ce fata mea a sculat tot palierul, si a inceput sa tipe la mine, adresandu-se foarte nepoliticos, reprosandu-mi ca mi se da laptele praf degeaba si nu sunt in stare sa-l dau copilului. Si, nici una , nici doua, imi ia patutul de plexiglas cu fetita, spunandu-mi sa ma culc ca are ea grija mai bine de copil, cand m-am opus m-a smucit tipand ca aici mai sunt paciente si nu pot sa se odihneasca din cauza noastra – se gandea la propriul somn, evident, putin ii pasa de paciente. M-a busit plansul, bineinteles, si m-am hotarat sa pornesc in “operatiunea de salvare a fetitei din ghearele balaurului care o separa de mama ei”. Pe drum insa m-a cuprins spaima, nu aveam curaj sa intru in sala bebelusilor, unde se afla "Ghionoaia", asa ca am dat telefon acasa, spunand ce mi s-a intamplat si implorand, din nou, sa vina sa ne salveze ca eu nu pot, abia ma tin pe mine in picioare si aplecata intr-un anumit unghi fata de verticala. Dupa rugaminti fierbinti si lacrimi asemenea, Marius s-a lasat induplecat, la ora unu noaptea, sa vina la spital, dar cand a ajuns eu deja imi recuperasem copilul, intalnind pe culoar balaurul si insistand sa mi-l inapoieze – « De ce nu dormiti ? » (ooo, la persoana a doua plural !) – « De ce mi-ati luat copilul ? » - si mi l-a dat dupa un scurt schimb de replici.
A doua zi, mai putin drogata, am inceput sa observ ca seara exista un timp in care, daca te grabesti si te lasa puiul din casuta transparenta pe roti, niste fete foarte dragute te spala, in principiu neconditionat, dar daca le strecori ceva in buzunaras, se poarta si frumos. (Bineinteles, observasem dinainte, din era pre-copil, cat de volubile si de milostive devin aceste fiinte numite generic asistente de spital daca le gadili usor buzunarasele cu care costumatiile lor sunt special prevazute. Pe vremea aceea, de exemplu, daca erai cuminte si dadeai birul puteai sa te duci la toaleta sau la dus intr-un loc cu totul special care, desi ele o negau, era tot grup sanitar pentru paciente.)
In aceeasi zi si in cea urmatoare am primit vizite foarte placute, dar din pacate spre seara a aparut si soacra mea, care a inceput sa-mi arate, de parca nu-mi ajungea atitudinea personalului sanitar, cat de nepriceputa sunt (“Aaa, nu asa, stai ca fac eu...") I-am facut si ei o criza specifica de lauzie si a plecat. Evident, nimeni nu a catadicsit, in afara sotului, care cunostea marfa ca pe... propria mama, sa afirme macar ca ma intelege. Mama mea, pe de alta parte, afland ca a doua zi plecam acasa, in loc sa se bucure pentru mine, exclama : « Aoleu, si noi n-am terminat curatenia ! » Aceeasi mama, crizata ca o sa patesc ca ea (nu a avut de loc lapte), se duce sa intrebe asistenta, « balaurul » care era din nou de serviciu, daca nu trebuie sa-mi dea mai mult lapte de completare. Lighioana (pardon), afland ca este vorba de mine, merge sa spuna doctoritei ca cer lapte mai mult. Aceasta vine, ma atentioneaza ca nu se hatana copilul in brate ca sa taca, asistenta-capcaun ii spune triumfatoare : « Asa face mereu », eu ma iau de ea cum ca nu prea a fost pe aici ca sa vada cum fac eu mereu, doctorita imi controleaza lactatia si decreteaza : « fara completare », in timp ce eu incercam timid s-o fac sa inteleaga ca nu eu i-am cerut ceva, ci maica-mea. Cand i-am spus : « Mama, vezi ce mi-ai facut?!” tot ea a facut o criza. De unde moda asta, sa faci crize in fata lauzelor, nu stiu. Noaptea a urmat alta repriza: m-am certat cu una din colegele de camera fiindca a tipat la mine ca nu stiu sa-mi fac copilul sa taca, il las sa planga si o sa faca epilepsie (!) – ceilalti bebelusi, bine hraniti si cuminti, dormeau linistiti, al meu si inca vreo doi de pe palier erau pasari de noapte. Totusi eram mult mai linistita, pentru ca a doua zi urma « marea intoarcere », dupa aproape doua saptamani de spitalizare.
De dimineata am primit viza din partea pediatrei si a sefului de sectie de la lauze, medicul care m-a operat a venit si el si, dupa portia zilnica de glume de care nu putea sa ma lipseasca, pentru ca ma invatasem cu narav deja in atatea zile de convietuire, si-a da si el girul pentru plecare. Pe la pranz a aparut medicul meu, propiu si personal, bronzat tot si aducand un aer de final de sezon estival. Cand l-am vazut inima mi-a batut cu putere, era persoana care a vegheat atatea luni la buna dezvoltare intrauterina a fiicei mele, am zvacnit in picioare (atat cat puteam cu taietura foarte prezenta inca) si i-am spus: “Domnu’ doctor, mi-a fost dor de dumneavoastra”... ”Ce ochelari frumosi aveti, cum a fost la Gretzia, cu cine ati fost, si copilul cu cine l-ati lasat ? " - imi venea sa adaug, dar m-am abtinut, l-am intrebat doar in gand. S-a uitat duios spre fetita mea, i-am spus cand trebuie sa vin la control si a ramas ca mai vorbim. Mai tarziu au venit sa ne ia acasa, mi-am luat la revedere de la colegele de salon din timpul sarcinii si am plecat ducand acasa o persoana foarte noua si foarte frumoasa.
Acasa a aparut laptele (in a opta zi), apoi colicile sugarului, care s-au fixat de pe la 8 seara, pana la 2 noaptea. Daca acestea si operatia imi dadeau destula bataie de cap ca sa nu mai am nevoie de suplimente, familia se straduia sa mi le ofere in exces. Soacra-mea a venit cu obiectii vestimentare, de ce nu strang puiul ca pe sarmaluta in scutecele, « ca sa aibe picioare drepte », de ce nu are caciulita etc. Dupa vizita doctoritei a acuzat-o ca e o criminala, apoi ma indemna sa dau copilului apa de orez, fiindca are scaun prea des (!). In fiecare zi gasea ceva care ii lipsea fetitei – asta pentru ca nu stiam eu s-o ingrijesc, evident ! (nu-mi spunea asta, dar ma facea s-o simt din plin). Toata familia era obsedata ca nu am lapte destul, fiindca bebelusul plangea, de parca nu asta fac toti bebelusii. Ai mei, care venisera cica sa ma ajute, socati de reactiile crizate ale soacra-mii, devenisera si ei din ce in ce mai nevropati, ca si cum nu-mi ajungeau bocetele, fantasmele si spaimele mele hormonale (la un moment dat am redescoperit cantecul Shakirei, cel de dinainte sa plec la maternitate, si n-am supravietuit : boceam de fiecare data cand aparea la radio – de mila mea, probabil). Barbatul meu nu a rezistat nici el prea bine la tipetele copilului noaptea, mai ales ca trebuia sa se scoale la cinci si sa plece la serviciu. Personal am fost destul de uimita sa vad cum poate sa faca de urat un bot cu ochi, desi stiam din experienta prietenei mele ca nou-nascutii nu prea dorm noaptea si mananca foarte des, insa sotu' a fost de-a dreptul devastat cand a dat ochii cu realitatea. Nu prea avea tragare de inima sa ajute, se purta din ce in ce mai ciudat, fiind foarte absent in relatiile cu lumea inconjuratoare, ceea ce ii facea pe ai mei sa il acuze (adica sa-l parasca la mine, lauza, cea dintre noi care in mod normal ar fi trebuit sa fie protejata de toata lumea) ca nu-i pasa de noi. S-a trezit in curand ca sarcina s-a incheiat, pitica e afara si a intrat nitel si in... sarcina lui. Cam asa s-a desfasurat lauzia mea cu Sofia. Multumesc lui Dumnezeu ca fetita s-a dezvoltat normal, ba chiar a fost precoce dupa spusele medicilor.
Am alaptat-o pe Sofia 1 an jumate. Cand am intarcat-o eram deja... gravi! Sa va povestesc si partea asta? Chiar mai rabdati? Eu sunt perseverenta, ca sa nu zic incapatanata si insistenta, asa ca hai sa va bat la cap in continuare.
Totul a inceput... la un Revelion la nasi. Cineva a varsat un pahar cu vin si toti au inceput sa strige: "botez, botez!" Io ziceam in gandul meu: "Mda, poate la nasi, ca e randul lor." Cert e ca dupa cateva zile, acasa, era conceput viitorul bebe Filip. Surprize, surprize! La inceput am fost super nervoasa, asta imi mai lipsea, nici nu ma linistisem bine cu Sofia, devenise si ea copilas, iar acu' sa te tii! Ma gandeam numai la cele doua randuri de pampersi pe care imi doream sa le... evit, adica sa invete Sofia sa se tina, dar aveam sa mergem o perioada cu doua marimi. Imi era mila de Sofia, mi se parea prea mica si vedeam ca pe o pedeapsa socul pe care avea sa i-l produca aparitia nou-nascutului. Si-apoi, ma gandeam mereu: "Cum am sa pot eu sa mai iubesc pe cineva asa cum o iubesc pe Sofia?" Hmmmm...
Am avut si de data aceasta contractii, dar nu atat de frecvente, insa eu eram mult mai relaxata, ca sa nu zic nepasatoare: "Daca vrea Doamne-Doamne, o sa reziste puiul acolo." Nu ma puteam opri sa ma odihnesc asa cum faceam cand era Sofia in burtica, acum ea era "la vedere" si foarte activa, dadea ocol in fiecare zi parcului. Daca la finalul sarcinii cu Sofia ramasesem cu... depozite serioase, caci stateam foarte mult in casa, acum a avut grija ea sa nu ma ingras prea mult, m-a alergat bine de tot si ca sa nu ma plang de plictiseala m-a stresat cu incapatanarea din dotare.
Prin luna a cincea am intrebat medicul ce parere are despre o nastere normala, dar a scuturat energic din cap, spunand ca e riscant, poate aparea o ruptura de uter si ar trebui sa stau linistita, ca e mai bine sa fac ceza' din nou. M-a cam dezamagit atunci, vorbeam cu sotzu' sa cautam alt doctor, dar cine a avut timp de asa ceva, eu trebuia sa stau cu fata si pe cat posibil sa ingrijesc de casa; si-apoi, nici nu ma pot gandi cat ne-ar fi cerut un alt doctor ca sa asiste un caz de nastere normala dupa cezariana. In fine, nici eu nu eram prea convinsa, citisem ca desi in State a existat o campanie in favoarea nasterii normale dupa ceza', nu stiu ce procent din aceste cazuri se soldeaza cu transfuzii si alte minunatii. Si ma cam inhibam la auzul acestor fapte. Ca urmare, cam renuntasem la idee - recte la principiile mele.
Prin luna a sasea deja eu si bebele am inceput sa convietuim destul de greu in acelasi corp, uterul apasa pe ficat si aveam dureri. Cu Sofia mi s-a parut mai lejer, era mai mica si apoi eram prea incantata ca sa mai conteze. Burta era mai mare sigur, era chiar foare mare, lumea ma intreba daca sunt sigura ca e... unul singur. Pana in ultima clipa habar n-am avut cum sa o cheme daca era fata: ceata totala, nimic nu parea sa egaleze numele Sofiei - la urma tot avea sa aiba un nume, nu? La un moment dat am aflat ca o sa fie baiat, dar desi vazusem clar imaginea, nu puteam sa bag mana in foc. Totusi, m-am culcat pe-o ureche cum ca avem Filip (nume ales da data trecuta, "la egalitate" cu Sofia).
La ultimul control doctorul m-a anuntat, spre stupoarea mea, ca nu putem in nici un caz sa astaptam sa se declanseze travaliul, ca daca mi se rup membranele etc. Drept pentru care m-a chemat lunea urmatoare sau marti sa ma internez, dar noi renovam baia si mai aveam nevoie de cateva zile de... liniste si somn. Asa ca m-am hotarat sa merg miercuri dimineata, ca oricum eram plina de nervi ca nu ma lasa sa astept sorocul sarcinii. M-am imbracat io frumos (cu singura rochie care ma mai incapea) si da-i sa sun doctoru'. Da' el imi zice: nu pot sa te mai internez. "Poftiiiiiim?" Pai cica s-a inchis maternitatea, pentru curatenie. Si cand ii da drumu'? Peste o luna! Aaaaaaaa... ce ne facem? Imi zisese sa sun pe seara, dar intre timp am facut zeci de calculele, am analizat toate posibilitatile, am intrebat toate cunostintele si prietenele si cand l-am sunat a catadicsit sa-mi spuna ca ma trimite la sotia, care e si ea obtetrician la Municipal. Acolo m-a consultat si m-a chemat vineri sau luni. Am ales luni, nici eu, nici Sofia, nu ne simteam bine si apoi as fi dat orice pentru inca o zi de liniste. Dar nici de data asta n-a fost sa fie asa, si a fost mai bine: sambata pe la 5 dupa-amiaza a inceput sa ma doara, mai intai incetisor, apoi spre ora 10 destul de tare - ziceam, mai cu voce, mai in sinea mea: "Eeeei, daca astea nu sunt alea de nastere, atunci alea cum or fi, fratele meu?" Erau la o juma' de ora sau 20 de minute. La 1 noaptea erau la 20-10 minute. Nu puteam sa dorm de durere, oricat ma straduiam. Pe la 3 am intrat in priza, ca erau la 5 minute si durau destul de mult. As mai fi stat, dar ma gandeam la uterul ala cicatricial... Ma tineam de toate alea si strangeam din dinti, la un moment dat l-am trezit pe sotz si i-am zis ce se intampla si ca io nu vreau sa sun la doctorita sa-i scol copilu' (de 4 luni), sa sune el, sa-l injure pe el. Ea biata nu ne-a injurat, ci ne-a trimis la un doctor care era de garda si asa am ajuns la spital, unde contractiile s-au speriat si au fugit (probabil s-au... magnetizat!!!!!!!). M-a consultat alta doctorita de garda, aveam colul sters deja. Mi-a facut fisa, m-am imbracat si m-am dus la sala de nasteri, care era cu interfon ca si dincolo, la Polizu, dar mai mare. M-au trimis direct la cezariene, dar acolo, alta surpriza: nu aveau paturi, am stat in picioare un timp, apoi s-au milostivit sa-mi aduca un scaun. Contractiile revenisera. Strangeam de bratele scaunului. Cand mi-au dat pat, mi-au facut o injectie si s-au linistit durerile. M-au masurat si cu aparatul acela buclucas si am reusit spre dimineata sa dorm, nu inainte de a ajuta o fata operata sa puna fetita la san corect. Nu-mi venea sa cred ca pun mana iar pe un copil asa de mic si ca in curand o sa am si eu unul la fel. Doctorul la care fusesem trimisa nu a aparut decat dimineata si a chemat-o pe doctorita mea, care credea ca sunt de mult operata. Nu am mai insistat in ideea de a naste normal, acolo nu se punea problema, oricum a doua zi aveam sa vad ca se fac cezariene pe banda rulanta. La cerere, de urgenta sau... ca asa are doctoru' chef.
Pe la 10 a venit o asistenta sa imi puna sonda, dar a fost atat de dureros, mult mai rau decat prima data, asa incat nu puteam sa stau linistita sa faca ce trebuia acolo. Imediat a venit si anestezista si la intrebarea mea mi-a zis ca e mai bine cu rahi-peri si ca nu doare deloc, dar se simte tot ce se intampla pe-acolo. Daca venea cu cinci minute inaintea asistentei cu sonda, as fi fost cea mai fericita sa accept, chiar eu imi doream demult asta, dar cum eram ingrozita ca nu am putut sa stau la sonda, nu ma hotaram si a renuntat si ea cand a vazut ca intrasem in panica. Problema insa era alta: nimeni nu a tinut minte sa-l anunte si pe sotz ca sunt operata chiar atunci.
Acolo la Municipal ne trezeau imediat dupa operatie: "Doamna Gheorghe, ma vedeti? Tineti ochii deschisi. Nu uitati sa respirati: inspirati pe nas, expirati pe gura. Deschideti ochii. Respirati." Eu nu cooperam, caci aveam o mare "neliniste": trecuse tot efectul anesteziei si simteam niste dureri cumplite, de nedescris, rana vie, ce sa mai zic! Si imi tasneau lacrimile singure de durere, chiar daca eu nu vroiam sa plang si strigam sa-mi faca mai repede ceva acolo ca nu mai rezist.
In ziua aia a fost o nebunie totala, erau mai multe nasteri si cezariene, decat sali. Femeile nasteau, apoi nu aveau unde sa se aseze. Fete naive credeau ca daca fac operatie si evita durerile nasterii rezolva vreo mare filozofie. Din pacate durerea de cutit tine mult mai mult decat o zi. Ma rog, daca ele erau multumite, cine sa se planga? Dar eu voi spune mereu, cui va voi sa ma asculte, ca am trecut prin travaliu (o parte din el) si e nasol, dar poti rezista, pe cand operatia... tot operatie e, cu toate consecintele.
Bebele Filip a venit dupa cateva ore la papa. La inceput nu-mi venea sa cred ce usor suge. Apoi a inceput sa ma doara ca tragea tare, tare si in gol, ca ce-mi picura mie acolo, lui nu-i ajungea nici pe un... mugure de masea. A doua zi m-am trezit eu viteaza de pe la 6, bucuroasa ca o sa-mi aduca bebele la supt. Incerc cu stoicism sa ma ridic folosind coatele si calcaiele. Victorie! Am ajuns si pe marginea patului, dar nu am reusit sa-mi iau sticla cu apa plata (am uitat sa va spun, asta e singurul lucru pe care ai voie sa-l inghiti in prima zi dupa ceza' si sa vezi ce frumos e sa te uiti la cele nascute normal cum papa iaurt, carne, fructe, iar tu... apa plata, apoi supa de morcovi ca iepurii). Stau eu, astept, trece o ora, doua, trei, nimic. Apoi pe la 9 incepe asistenta de la bebelusi sa aduca pachetelele infometate, unul cate unul. Cand a ajuns la al meu, a fost chemata in sala la o cezariana si eu, care ma trezisem de la 6, auzeam cum plang copiii, imi imaginam ca sigur al meu tipa asa si ca nu e dreeeeept! Asta se intampla in Municipal, unde alaptatul e sfant - va inchipuiti cum e in alta parte. In ziua aceea a supt aproape continuu, plangea de foame bietul pitic, iar asistentele il luau la misto:"Ma, Gheorghe, n-o mai lasi pe ma-ta!" Nu puteam sa cred ca dupa un an jumate de alaptat (pe Sofia) aveam sa indur iar ragade. Cu toate astea, ele au aparut din nou si ma dureau mult mai rau decat prima data. Coji, sange, tot tacamul, plus ca bebelusul tragea foarte tare, indarjit si nervos ca nu are papa sa-si astampere foamea. In rezerva de lauze am stat toata noaptea cu el la san, se trezea si vroia sa suga tot timpul, ca-i era foame. De data asta nu am nici o plangere la adresa asistentelor, ne-au ajutat cu adevarat, dar si eu eram "experimentata" si nu mai aveam nevoie de lamuriri suplimentare, insa mamicile noi-noute ar trebui dadacite mai mult decat o fac ele.
In primele zile de la venirea acasa il poreclisem "piranha", ca tragea ca un banc intreg din aceasta specie si aveam niste ragade mult mai groaznice decat ce am avut la Sofia, din care trebuia sa il pun in continuare sa traga, daca vroiam sa am lapte (pediatrele noastre ne incurajau, dar eu nu prea mai aveam deloc curaj). Imi venea sa urlu si ma zvarcoleam si ma schimonoseam de cate ori il puneam la san. Va imaginati spaima fie-mii celei mari (deloc mare la 2 ani si o luna) - cu greu am convins-o ca nu-mi mananca tzitzi cu totul; abia a zecea zi a aparut laptele din abundenta, cred ca si datorita miraculoasei plante "trigonella" din care imi faceam ceai (doua cani pe zi - nu e loc aici sa va spun despre ea) si a celorlalte ceaiuri pentru lactatie. In tot acest timp a fost tot un urlet prin toata casa, pe de o parte ale bebelusului infometat, pe de alta ale mamicii "ranite".
Curand bebeul a inceput sa ia in greutate ceva de speriat, asa ca in apropierea botezului incepusem sa-i spunem "Akebono". Acum am ramas la alintul "Filipon", ca si la 11 luni e un om... cu greutate. Acum imi dau seama ca m-am vindecat de senzatia aceea de neterminat de dupa nasterea Sofiei (pentru ca de data asta s-a petrecut atunci cand i-a fost vremea). Si intre timp am ajuns sa-l iubesc foarte mult, la fel de mult ca pe Sofia.

bebe si puii:

Trageti cu ochiu'
Poze de la Ploiesti (august)
Acasa, inainte de mare
Ziua lu' Sofia
La mare la Neptun

nshiro spune:

Sa va traiasca puii si sa va aduca numai bucurii! M-a impresionat foarte tare ceea ce ai scris tu, in primul rand pentru ca exact aceste doua nume Sofia Si Filip le-am ales si eu pentru viitorul bebe care nu stiu inca ce va fi! Asa o coincidenta mai rar! In al doilea rand vad ca ai tras nu gluma... si e surprinzator cu cat lux de amnunte iti aduce aminte totul de parca s-ar fi inatmplat ieri... Insa cred ca si rasplata e pe masura... cu asa doi bebe frumosi!

rocsana si bebe chan

DidiAlex spune:

Frumos, frumos, frumos

Sa iti traiasca pui si sa fiti fericiti.

Alex

"Secretul fericirii este sa faci numai ceea ce te pasioneaza"Gabriel Garcia Marquez

andre_ea spune:

Sa-ti traiasca puiutzi si sa va bucurati de ei!

Tare mi-a placut povestea!

M-am recunoscut in multe din pataniile tale.
Pupici!

Andreea, mamica lui Tudor - 10.08.2005

POZE

anamari spune:

frumoasa poveste ,mama sofiei si a lui filip...sa iti traiasca puiutii...


anamaria-lia-21.10.2004 si alex -24.08.1993 si samburelul de decembrie 2005-28

poze de copii cuminti

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=39200" target="_blank">povestea lui alex, povestea liei, povestea noastra
Puterea corupe. Puterea absoluta corupe absolut

Doris-Alina spune:

Tare frumos ai povestit, emotionant!
Sa-ti traiasca puiutii si sa fie sanatosi...


DORIS siINES
Credinta vede invizibilul, crede incredibilul si primeste de la Dumnezeu imposibilul!

Portofoliu INES

POZE CU NOI

sofiabebe spune:

Sarumana, chiar v-a placut? Eu pe bune credeam ca o sa treaca toti la alt subiect, ca la lungimea aia... da' voi ati fost eroine si ati citit toooot!
Va pup si inca o data multumesc.

bebe si puii:

Trageti cu ochiu'
Poze de la Ploiesti (august)
Acasa, inainte de mare
Ziua lu' Sofia
La mare la Neptun

devylla spune:

yo am apucat sa citesc pana la a doua nastere...continui mai tarziu dar iti spun de acum:Sa-ti traiasca bebeii si sa fiti fericiti!


iubirea mea
bubulinele
'Populatia planetei creste continuu, in timp ce inteligenta ei ramine constanta.'
Sabina

sofiabebe spune:

Sar'na! Si voua!

bebe si puii:

Trageti cu ochiu'
Poze de la Ploiesti (august)
Acasa, inainte de mare
Ziua lu' Sofia
La mare la Neptun

mamini spune:

am citit povestea si am vazut si pozele- ai doi copii frumosi, sa iti traiasca!

M

mina spune:

Frumoasa poveste, frumoasa familie! Sa traiti si sa fiti sanatosi!

Mina si
Matei-Costin, sensu'lu'viata lu'mami si tati
din:09.09.2004
http://community.webshots.com/user/vizigotu

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=57655" target="_blank">cronicile vizigotului