Poveste fara sfarsit...

M-am gandit sa facem un joc:
Cineva (poate eu daca sunteti de acord) incepe o poveste...cateva paragrafe sau randuri sau aliniate...si altcineva o continua...si tot asa...sa facem rasturnari de situatii mereu si sa nu o terminam niciodata...
Un fel de poveste fara sfarsit!!!
Ce spuneti???

Iau in fiecare zi viata de la capat

Sinzi si David
Poze la munte si la mare

Poze noi!!

mamica dulce spune:

super sanziana..hai ca punem de un roman fluviu sau mai stii..de-o telenovela. incepe tu,eventual da si niste personaje de baza si ii combinam ,inmultim si incuscrim noisau numai inceputul.
Dar nu-mi place ideea de fara sfarsit,mai bine undeva,pe la episodul 1457 se intampla ceva neasteptat,o rasturnare de situatie..parca e mai palpitant asa,nu?

Insula Mainau,Bodensee-Marc 2 ani jumate aprilie 2005
http://de.pg.photos.yahoo.com/ph/ancuta_hoppe/album?.dir=/8c1c

sinzi_ana spune:

Ok, hai sa incepem telenovela...poveste...(poate gasim si sfarsitul in final!!!)
Era amurg în pădurea întunecoasă și îi era puțin frig, dar nu frică. Mergea deși picioarele răspundeau cu greu solicitărilor ei și se gândea ce bine ar fi fost dacă nu s-ar fi încăpățânat și ar fi rămas cu ceilalți. Cățelul cel negru și curajos era încă pe urmele ei dar din păcate și el era la fel de dezorientat ca și ea, din când în când mai schimbau câte o privire de încurajare și se simțeau bine unul în compania celuilalt. Începuse să se înnopteze bine și era liniște, o liniște pe care o asculta pentru prima dată în viață, și, la un moment dat chiar a început să îi placă plimbarea, ca să nu îi spun încercarea de a găsi drumul spre cabană sau orice drum de orice fel.
La lumina felinarului, el se gândea la sora lui. În curând va fi unchi, nu prea era încântat de ideea asta. I se părea că-l va face bătrân, încă nu se simțea pregătit să îmbătrânească, nici măcar să se maturizeze. De asta se pare că era atât de dedicat pasiunii lui. Îi plăcea să își riște viața pe stâncile golașe ale munților cei mai inaccesibili și era iubit de toată lumea și idolatrizat pentru curajul de care dădea dovadă, nimeni nu bănuia însă că el fugea de viața reală în felul acesta pentru că nu se simțea pregătit să facă față greutăților de zi cu zi. Deși părea contradictoriu îi era frică de orice devenea stabil, de asta relațiile lui cu femeile sau cu oamenii în general erau imposibile. Erau la câteva ore depărtare de ceea ce fusese visul lui de când începuse nebunia cu cățăratul, vârful despre care se spunea că de fiecare dată când era cucerit de oamenii, (ceea ce se întâmplase doar de foarte puține ori), lua ca ofrandă o viață. El se gândea la această stupidă superstiție și făcea glume pe seama naivității acestui mit. Cumnatul lui era trist și agitat, nu fusese ideea lui de a urca pe munte și se gândea că dacă se va întoarce viu nu va mai face astfel de sacrifciu inutil niciodată. Avea o responsabilitate jos în lumea de la poalele raiului și pentru soția și viitorul lui copil trebuia să renunțe la munte. Urcase pe munte din mândrie, fratele nevestei nu îl credea în stare. L-a provocat și fără să își dea seama căzut în plasă, a acceptat să îi dovedească și poate și mândriei lui că e într-adevăr bărbat și nu va da înapoi de la greu niciodată. Acum cu 5 ore înainte de marele final realiza că nu în asta consta bărbăția, ci în lucruri mult mai complexe, îi părea rău de cumnatul său care nu putea să se stabilească într-un cămin și visa mereu să atingă raiul cu sufletul cum le plăcea să spună când erau sus, în vârful lumii.
Se înnoptase de mult, dar ea încă nu îsi făcea griji, chiar era ciudat de calmă, și încerca să pășeasca cu grijă pe strâmta potecă ce părea că nu o duce nicăieri. Câinele negru o acompania și deși era mai speriat ca ea îi oferea siguranță. Ea era o tipă comodă și nu îi plăcea să faca efort peste măsură, de aceea nu mai urcase pe munte niciodată. Îi era de ajuns să stea la poale și să priveasca sau să urce cu telecabina. Acum nu știa de ce acceptase această excursie care o depășise complet, poate că a rămas plăcut entuziasmată de ideea în sine de a face ceva ce nu a mai făcut niciodată și si-a supraestimat puterile. Au plecat cu un grup destul de mărișor pe creasta muntelui, și câinele a venit cu ei din motive greu de înțeles. O expediție superbă, dar greoaie. După prima zi s-a simțit de parcă ducea pamantul pe umeri. De abia s-a trezit a doua zi și i-a luat ceva până să se decida să plece din nou într-o urcare și mai grea. Din cauza ei, drumul de câteva ore s-a transformat în drum de o zi, și i-a prins amurgul. Ea ca de obicei rămânea în urmă, să admire priveliștea, spuneam ea, care îți tăia respirația într-adevăr, iar cățelul nu o pierdea din ochii nici o clipă, și, după o astfel de întârziere nu a mai văzut pe nimeni în față, a pierdut semnul mai apoi și acum uite unde a ajuns! Era undeva pe creastă, dar nu vedea nici o luminiță, nu auzea nici un glas, deși după calculele ei în jur trebuia să fie un refugiu. Era clar, fusese un copil prea alintat și scutit de multe, poate dacă ai ei ar fi călit=o un pic…Nu putea să faca nimic, tot talentul ei consta în a face cumpărături, a se plimba peste tot, a da sfaturi și a-si face prieteni pe oriunde s-ar fi dus. Începuse să se gândeasca ce au făcut ai ei prieteni când și-au dat seama că în spatele lor nu mai e nimeni…Ce bătaie de cap pentru ei, câte griji…Ea era deocamdată bine, nu îi era frig, foame de abia începuse să ii se facă, picioarele nu le mai simțea așa că nu putea spune dacă este obosită sau nu. Frica nu vroia să apară, doar o senzație de măreție, de împlinire, în sfârșit făcea ceva înălțător și la propriu și la figurat, jos la ore depărtare se vedeau luminile cabanei de unde venise, sus cerul era încărcat cu stele, încadrat de stâncile argintii în lumina lunii și din când în când mai cădea câte una cu speranța că îl vor scuti pe bietul cer de atâta povară. Vântul adia puțin cu grijă, mângâindu-i fața cu blândețe. Se simțea în rai. În vârful lumii.
Ceilalți din echipă erau îngrijorați, trebuiau să urce repede ca să nu îi prindă viscolul sus. Nu dormea nimeni. El nu putea înțelege pentru ce se temeau. De ce se temeau?
Au plecat cu noaptea în cap. el era în frunte urmat înde-aproape de cumnatul său care înainta greu tușind și respirând prea rar, nu se vedea mai nimic în față și avea ca punct de orientare instinctul. La un moment dat i se păru că nu mai aude respirația prietenului său în spate, ceilalți l-au lămurit că rămăsese în spate. Deși nu ar fi plecat din fruntea echipei pentru aproape nimic pe lume, simți că e grav și trebuie să se întoarcă. Oricum va recupera repede, el era în formă și mai important nerăbdător să atingă raiul cu sufletul. În depărtare, în zorii dimineții zării sacul cumnatului său, dar acesta nicăieri, nu era un semn bun…inima începu să îi bată tare, oare faptul că muntele cere sacrificii umane este până la urmă adevărat? Nu se poate! Îl va găsi pe Alec și va dovedi naivitatea acestei superstiții. Într-adevăr, Alec atârna într-o bucată de gheață sub el pândind infernul unui abis înfometat. Se pare că era inconștient, a dat alarma mai întâi și ignorând ordinul de a nu întreprinde nimic până la venirea celorlalți a început să coboare. Se legase bine de sus și singura lui preocupare era să îl prindă pe tatăl nepotului său înainte ca acesta să cadă în gol. Și plin de încredere îl salvă. Drumul până sus urma să fie mai ușor mai ales că veniseră și ajutoarele care îi așteptau sus. Ce prostie cu superstiția! Numai copii ar putea să creadă așa ceva! După ce Alec a ajuns în siguranță sus pe mâna celorlalți ceva nu mai funcționa. Siguranța lui aluneca, frânghia ceda…A căzut în gol…fără ca nimeni să realizeze ce se întâmpla.
Ea încă admira cerul senin când realiză că începuse să crape de ziuă, o mică rază de lumină începuse să licărească la orizontul apropiat. Totuși, în clipa următoare cerul se încărca cu niște nori uriași aducători de furtună și vântul începu să bată cu furie. Negrilă, cum începuse să îl strige pe cățeluș, se ascundea printre picioarele ei, agitat. A mărit pasul spre nicăieri, cu speranța că are să ajungă undeva într-un final cu Negrilă chiar în spatele ei. La un moment dat avea de traversat o bucată de creastă de munte sub care se întindea un gol acaparator, doar cu ajutorul unei frânghii, pentru ea nu ar fi fost o problemă dar câinelui îi era imposibil. Așa că l-a apucat strâns de blană și încet l-a trecut dincolo, apoi cu un mic efort a sărit și ea. Nu a trebuit decât o mică piatră să se rostogolească și s-a prăbușit în valea roșie din care venea soarele învingătorul norilor.

Capitolul II
S-a trezit dar parcă nu dintr-un somn, într-un loc straniu, roșiatic, ce era straniu la el? Faptul ca nu existau limite, nu statea pe nimic, în jur nu era decât infinit…lângă ea se mai afla cineva. Un tânăr care încă dormea, nu îi vedea chipul, dar simțea că este acolo și în mintea ei avea chip. Ea nu mai exista, era doar probabil un gând, sau nu știa…nu putea să îsi explice…Tot ce putea să îsi imagineze era că fie visa, fie ajunsese în alt loc decât cel cu care era obișnuită, adică cred că…murise. De ce stătea acolo? Cred că era un fel de intersecție, unde se hotăra fiecare ce cale urmează. Îsi dorea să nu fii ajuns acolo deși nu era nimic care să o deranjeze. Tânărul de lângă ea începu să se trezească.


Iau in fiecare zi viata de la capat

Sinzi si David
Poze la munte si la mare

Poze noi!!